Melania şi iubirile ei bicefale

Melania este o femeie despre care nimănui nu îi dăduse prin cap să se întrebe dacă nu cumva îşi pune ochelarii cu lentile groase, rotunde, mari cît Farul din Constanţa (asta, desigur, numai şi numai în orele ei de intimitate, cînd e convinsă că nu o priveşte nimeni) ca să citească pe ascuns, în acest secol lipsit de aplecare către cultură, cărţi din acelea... Grele.

Cărţile, se ştie, vor face într-o bună zi din ea, cum s-ar zice, un om cultivat.

De vreme ce picioarele ei lungi pînă în amigdale, moştenire directă pe linie maternă, nu îi aduseseră nici un avantaj social, în afară de acela că o ajutau la deplasarea bipedă, nu-i rămăsese decît să se retragă în lumea ei mioapă şi să mediteze, cum altfel decît adînc, la rostul vieţii, ajutată, desigur, de alde Aristotel, Dostoievski, Jung, Kundera, Hesse şi alţii asemenea. Asta n-o împiedica însă să studieze, că la o adică cine ştie?, şi revistele pentru femei, burduşite cu sfaturi şi opinii ale specialiştilor care erau de părere că pînă şi ea, Melania, dacă ar vrea, nu-i aşa, deşi nu e obligatoriu, ar putea, cu un strat de fard şi un decolteu bine potrivit, să se ia la trîntă pe teren estetic cu una ca Jennifer Lopez. Că pînă la urmă, cum bine ziceau aceiaşi specialişti, aia avea un cur cît casa şi uite că nu îşi mai făcea complexe, ba chiar şi-l arăta pe tot ecranul televizorului întregii suflări omeneşti.

Şi tot aşa, nimănui nu îi dăduse prin cap să se întrebe de ce nu iese şi ea, ca toată lumea normală trăitoare la bloc, în capot şi papuci, să ducă gunoiul ca pretext să rămînă de vorbă cu doamna Veronica, vecina de palier, care s-a hotărît într-o dimineaţă să pună perdeluţă la ghenă, nu de alta, dar să-şi poată exila acolo bărbatul după masa, să-şi facă şi Mitică-al ei, poftim, damblaua, adică mici la grătar care, dintr-un motiv ce-şi are probabil originile în tainele bucătăriei trace, afumă de nu mai ştii cum să despuţeşti casa de mirosuri; şi să obişnuiască şi el o bere, două, ca băieţii. De bine-de rău, în felul ăsta, îl ştie ea acolo, în balconul ghenei, cu micii şi cu berea lui şi nu la crîşmă cu toţi golanii din cartier.

La uşa Melaniei nu se înfiinţa nimeni să ceară conspirativ obişnuita cană cu zahăr ori vreo ceşcuţă cu ulei, cum se întîmplă după un obicei milenar între membrii unei asociaţii de bloc. Oricum frigiderul ei ardea gazul de pomană, ca şi aragazul, căci nu găzduia niciodată altceva în afară de cîteva feliuţe de pîine îngheţate bocnă ori doze homeopatice de brînză; sau, semn că e într-o formă de zile mari, caşcaval. Ceea ce o îndreptăţi pe Melania să opineze într-o bună zi, în timp ce încerca să se concentreze pe un studiu profund ca orice studiu referitor la credinţele popoarelor din vechime, că ea nu se va încadra niciodată în plutonul gospodinelor sociabile şi joviale, ca orice gospodine. Aspect care nu o nelinişti cîtuşi de puţin. Totuşi, aşa, într-o doară, îşi zise că, dacă ea, Melania, doamne fereşte, ar fi să dea ortul popii, ăştia nici nu ar găsi-o decît după cine ştie cît timp, după miros.

Melania însă nu se grăbea să moară şi, ca atare, îngrijorarea ei era mai mult aşa, de amorul subiectului. O aşteptau atîtea şi atîtea pagini niciodată atinse de mîinile ei, atîţia poeţi, la origine bărbaţi, aşadar, atîţia bărbaţi minunaţi, cu atît mai mult cu cît erau decedaţi. În lipsă de altceva, Melania se mulţumea şi cu atît.
Şi, pentru că nimănui nu îi dădeau prin cap astfel de întrebări, Melania putea să citească liniştită pagină după pagină şi să sublinieze studenţeşte cu marker galben cîte pasaje îi poftea inima, zăcînd în fotoliul preferat (dat fiindcă oricum era şi singurul), cu tapiţerie în ton cu şosetele ei bej, de lînă, făcute anume de bunica aproape oarbă, dar cu mintea încă întreagă şi cu o viaţă socială cu siguranţă mult mai interesantă decît a nepoatei.

Dar, spre deosebire de veşnic neîmplinitul ei amorez, barmanul Florin, cu un început de luminiş în creştetul capului şi purtător la cingătoare al unui altar pe care sacrifica fără preget seară de seară navete întregi de bere, ceea ce îl dusese de cîteva ori în pragul falimentului, Kant, copertat ţeapăn şi auster în roşu închis, se dovedea în mod categoric cu mult mai arătos şi mai incitant; ba, uneori, Melania îl simţea vibrînd la unison pe el, scriitorul ei, iubitul ei, inegalabilul ei, în fond, Immanuel al ei, tresărind încîntat de noua lui cucerire. Senzaţii cu care barmanul Florin, orice s-ar spune, nu o înnobilase niciodată.

O relaţie periculoasă la care visează multe femei toată viaţa, în ceea ce o priveşte pe Melania, se înfiripa fără nici un efort de îndată ce sălta din raft tandemul Ilf şi Petrov, deşi, sau poate tocmai de aceea, nu reuşea aproape niciodată să îşi dea seama care e ăla de rînjeşte, ciufulit beethovenian, hîtru, dar, hotărît lucru, încîntător, călare pe viţelul de aur sau al cui e fundul ăla sexi de-l poţi zări aşezat comod pe cel de-al doisprezecelea scaun, trezorier înşelător al atîtor vise.

În schimb, elegantul, deşi cam buhăitul Balzac avea grijă de fiecare dată să o poftească la el la conac şi, chiar sărac lipit pămîntului cum ajunsese în pofida talentului descriptiv ieşit din comun, făcea el ce făcea şi îi oferea un pahar cu vin roşu graseiat, cu o aromă, nu-i aşa, atît de franţuzească.

În ultimă instanţă, dacă pînă şi ciudatul ăla de la patru, care şi-a scris pe uşă “Nae Cuculeanu, Trompetist”, are dreptul la intimitate în ciuda disonanţelor acute, Melania nu vedea de ce ea, o fiinţă măcinată de întrebări existenţiale, nu l-ar avea. Faptul că ea nu şi-a scris pe uşă “Melania Măcelaru, fiinţă măcinată de întrebări existenţiale” nu însemna că trebuie să fie deranjată cu prostii de genul “Domnişoară, fir-ar mama ei a dracu’ de treabă, iar m-aţi inundat, de mi s-au ars şi firele-n pereţi şi s-a dus în aia mă-sii munculiţa mea de trei luni, c-am terminat cu zugrăvitu’ luna trecută de făcusem casa boboc! Şi să fiu al dracu’ dacă data viitoare nu vă pun să-mi plătiţi zugrăveala, că eu m-am săturat, uite pîn-aici mi-a ajuns, că e a doua oară în mai puţin de juma de an şi mai trebuie să-mi vină şi socrii de la Zalău săptămîna viitoare şi eu uite cum îi primesc, de ne rîd şi curcile!”

Melania nu găsea de cuviinţă să îi răspundă. Îi trîntea uşa în nas, aşa cum faci cu imbecilii care nu înţeleg lucruri dintre cele mai simple.

Lucru dintre cele mai simple era, desigur, faptul că unul ca Puşkin, bunăoară, nu te slobozeşte cu una cu două o dată ce a pus laba pe tine. Şi-apoi, să fie clar, nu putea în prezenţa maestrului, posesor al unui inefabil surîs exotic, să se scuze idiot cu să vedeţi, domnule Puşkin, oi fi dumneata mare om, mare literat, mare poet, da’ am şi eu, se înţelege, nişte îndatoriri faţă de domnul Dumitrescu de la parter, aşa că stai, matale, aici, numai niţel, pe măsuţă şi, pînă una-alta, fii cu băgare de seamă să nu te opăreşti cu ceaiul. Absurd! Puşkin şi-ar fi zbîrlit coama aia a lui creaţă, ar fi pufnit jignit, şi pe bună dreptate, din nasul lui proeminent, şi despre nasurile proeminente ştim cu toţii ce se spune în popor, nu i-ar mai fi răspuns niciodată ocheadelor înserate şi s-ar fi cărat definitiv din viaţa ei într-un registru romantic spre clasic cu tot cu surîsul lui inefabil şi exotic.

Pînă la urmă, nu tot din cauza unuia de teapa lui Dumitrescu răposase un biet poet în duel numai ca să-şi salveze onoarea în faţa altor Dumitreşti, la fel de incapabili să înţeleagă un spirit grandios? Şi-apoi, ce mai la deal la vale, ce e o zugrăveală în comparaţie cu onoarea de poet?

Melania îi iubea pe poeţi. Mult îi mai iubea Melania pe poeţi... Pe însoritul şi omniscientul Blaga, pe delicatul Florin Mugur, pe alcoolicul şi dogitul Nichita cu tot şirul lui de amante, pe întristatul şi ofticosul Bacovia, pe nebunaticul Sorescu şi pe atît de mulţi alţii care i se ciubăreau seara de-a valma în aşternuturi, foşnind cu subînţeles dintre pagini. Care cu mîini lungi de pianist, care cu cearcăne albastre de alcool, care cu buzunare găurite de datorii peste datorii, care cu condei îmbujorat virginal, care cu întorsătură de frază de te lua cu leşin de plăcere, care mai de care mai poet. Ce să mai, Melania îi iubea pe poeţi.

Prin urmare, viaţa Melaniei se declara mulţumitor de confortabil între cei patru pereţi şi numai rareori se mai cerea afară, la barul din colţul străzii, pentru un Martini cu gheaţă şi o feliuţă de lămîie sau o măslină verde, în funcţie de dispoziţia barmanului Florin.
Pînă într-o zi cînd viaţa Melaniei refuză categoric să se mai declare mulţumitor de confortabil între cei patru pereţi, vărsă un ocean de lacrimi (spre disperarea lui Dumitrescu, care, de data asta n-o mai iertă şi o dădu în judecată) şi chiar se aruncă de la etaj rupîndu-şi două coaste şi mîna stîngă. Şi asta numai pentru că, ştiut fiind faptul că totul pe lumea asta e o mare porcărie, Melania locuia la mezanin.

Melania era disperată. Viaţa ei o luase complet razna şi nici măcar nu putea avea certitudinea că data viitoare nu o să încerce să se arunce de pe bloc ori să înghită un pumn de diazepam. Motivele? Nu, Melania nu înţelegea în ruptul capului ce o apucase. Dar, pentru că, din pricini de regulă de ordin estetic, vieţile de sex feminin nu au obiceiul de a alege variante violente de sinucidere, Melania putea măcar să stea liniştită că nu o va găsi într-o seară cu un cuţit de bucătărie împlîntat în inimă sau cu un glonte înfipt în cap.

Începu să se descotorosească de obiectele ei cele mai de preţ strînse de-a lungul unei vieţi, că ea ce să mai facă cu ele dacă tot se sinucide, ceea ce nu o împiedicase să ascundă totuşi, ca măsură extraordinară, obiectele contondente de prin casă într-o ladă bine pitită în debara.

Totul culminase cu şiragul de scoici, dragul de el, pe care i-l cadorisi, ca un gest de supremă împăcare cu moartea, barmanului Florin. Şiragul ei de scoici, împletit de Viorel, tipul ăla mişto din Vama Veche, care purta mereu la el un zîmbet săgalnic şi o piele bronzată ca de drac şi care, în timp ce rîdea că al naibii romantism cu obiceiurile lui milenare se impune şi că, vezi bine, ea nu se lasă cu una cu două, deşi, dă-o-n colo de treabă, stau amîndoi despuiaţi, cum şade bine unor nudişti, de convingere nudişti, înnoda scoică după scoică pe o sfoară văduvită de covrigi.

După cîteva tentative de a se gaza, Melania se hotărî să-şi ia viaţa în mîini şi s-o ducă la psiholog.

Psihologul Bogdan Urmuzescu o preluă fără fasoane la el în birou, o întinse pe canapea, o luă cu binişorul şi o suci pe toate părţile, o ascultă cap coadă, o puse să reia nişte pasaje, ţîţîi ţuguiat din buze la povestea despre relaţia pe care Melania o avusese cu tatăl ei şi notă mărunt ceva, numai el ştia ce, într-un carneţel, o întrebă franc despre viaţa sexuală şi, după două săptămîni, decise că viaţa Melaniei avea probleme serioase. Ca urmare, îi mări preţul pe şedinţă.

Melania ar fi dat însă oricît să-şi salveze viaţa, deşi devenise, din motive încă neclare, de-a dreptul nesuferită. Ce mai contau nişte bani în plus, cînd, să recunoaştem cinstit, psihologul Bogdan Urmuzescu era un bărbat aşa de bine, chiar dacă cravata aia a lui înţepenită în mărul lui Adam îi dădea un aer de director de bancă? Era un interlocutor cald şi moale la vorbă şi, ce mai tura-vura, îi amintea de prima ei mare iubire.

Şi-apoi, să-şi ia viaţa avea toată viaţa la dispoziţie. Încerca şi ea să se agaţe de ce îi mai rămăsese, mai ales că poeţii, ca toţi bărbaţii din viaţa ei, o părăsiseră deîndată ce constataseră schimbările petrecute, lăsînd-o într-o baltă sărată de lacrimi. Un nou motiv pentru domnul Dumitrescu, de la parter, să-şi smulgă părul din cap şi să umble de bazbuzuc prin tribunale. Melania, într-un exces de zel şi de înduioşare post-operatorie, îi vîrî pe sub uşă numărul de telefon de la cabinetul psihologului Bogdan Urmuzescu. Însă aspectul din ce în ce mai lucios al căpăţînii domului Dumitrescu dovedea în mod categoric că acesta nu dă doi bani pe bunele ei intenţii, încăpăţînîndu-se să prefere cabinetul avocatului.

Între timp, Melania, făcînd abstracţie de toanele, isteriile şi dereglările hormonale ce se făceau vinovate de depresiile şi post depresiile ce îi traversau viaţa, se hotărî să aştearnă un roman în versuri, romanul vieţii ei, romanul cu “r” mare: “Tristeţea fagotului meu”.

Trompetistul Nae Cuculeanu strîmbase din nas la auzul titlului, o trompetă, dacă vreţi să înţelegeţi, se impune, pe cînd un fagot... Auzi ce idee! Nu, nu, în nici un caz, fagotul este un instrument desuet şi total nepotrivit pentru a fi personaj de roman. Dar, oricît încercă trompetistul Nae Cuculeanu să o convingă, Melania o ţinu morţiş pe-a ei şi sfîrşiră prin a-şi trînti uşile în nas.

Viaţa Melaniei începuse să o lase mai moale cu tentativele de suicid şi mai mult din obişnuinţă şi cochetărie umbla prin casă trăgînd după ea cantităţi de-a dreptul industriale de diazepam, ameninţînd că pînă la urmă tot ca ea o să fie. Dar, putea să se dea de ceasul morţii şi să ameninţe melodramatic şi exoftalmic că-şi pune capăt zilelor cît poftea, pentru că Melania nu era nici ea tocmai proastă şi, tocmai pentru că nu era proastă, înlocuise pe furiş toate diazepamele cu algocalmine şi aspirine.

Ceea ce, pe plan naţional, iscă o confuzie generală.

Astfel că, afaceriştii din domeniul farmaceutic fură complet luaţi prin surprindere de inexplicabila dispariţie a diazepamului din farmacii şi se puseră perplecşi pe studiat tone de grafice şi kilometri de calcule mărunte cît bobul de orez, de s-ar fi îngălbenit de invidie, dacă aşa ceva nu ar fi fost pleonastic, întregul neam chinezesc, văzînd lucrătura de un detaliu ameţitor la care se înhămase scrupuloasa liotă de afacerişti.

La finele unei luni năucitoare de muncă, epuizaţi, dar mulţumiţi că totul pe lumea asta are un sfîrşit, făcură publice concluziile la care ajunseseră: de cînd lumea şi pămîntul, mai exact, de la inventarea diazepamului, nu se întîlniseră cu o asemenea situaţie. Se pare însă că soarta responsabilă cu afaceriştii din domeniul farmaceutic nu era într-o dispoziţie prietenoasă. Taman cînd să se retragă prin birourile cu scaune ergonomice şi geamuri termopanate, avură parte de un nou şoc. Din farmacii începură să dispară cantităţi, la fel de mari, de astă dată de algocamin şi aspirină. Ceea ce îi rătuti în asemenea hal, încît, după o şedinţă comună, în care lăsară la o parte inclusiv ideea că, în fond, sînt concurenţi, hotărîră să se retragă din afaceri cît încă nu era prea tîrziu şi să fugă unde or vedea cu ochii.

În mai puţin de o săptămînă, ambasadele străine la Bucureşti înregistrară un număr cu multe zerouri de cereri de emigrare, ceea ce avu ca urmare o grevă de o amploare nemaiîntîlnită în rîndul funcţionarilor care pur şi simplu nu mai pridideau cu munca, în condiţiile în care salariile nu mai fuseseră indexate de pe vremea lui Dej. Ambasadorii şi consulii înşişi se văzură nevoiţi să se căciulească în faţa propriilor angajaţi şi să le dubleze, ba chiar tripleze, sumele înscrise pe fluturaşii de plată, spre dezaprobarea naţiunilor ai căror reprezentanţi erau.

Urmă o serie de demisii la toate nivelurile ambasadelor şi consulatelor la Bucureşti, demisii în care apăreau motive cît se poate de stranii şi incredibile.

Astfel că, sub titlul “Richard Ringabellchester a tulit-o englezeşte”, ziarul The Times titra pe prima pagină într-o luni dimineaţă, cu litere de-o şchioapă, o ştire din domeniul senzaţionalului: “Ambasadorul nostru în România, Richard Ringabellchester, a demisionat ieri seara, invocînd o durere de măsea răvăşitoare, măsea pe care, declară domnia sa, şi-a scos-o singur în propria baie cu ajutorul unui topor.”

Le Monde, mai norocos, avusese parte de o ştire şi mai reuşită, aşa că, frecîndu-şi palmele ştrengăreşte, dădu peste nas întregului mapamond aruncînd o bombă de presă de interes aproape internaţional: “Pierre Rochambeau, prospăt unsul ambasador al Franţei la Bucureşti, a recunoscut oficial că este de fapt transexual, că numele lui de fată este Angelina Cousteau şi că, deoarece nu mai suporta gîndul de a fi înşelat mişeleşte încrederea poporului francez, nu îi rămîne decît să facă un gest bărbătesc şi să se retragă la ţară, în viile lui din Bourgogne, moştenire de familie, în caz că ai lui nu îl reneagă acum că or să primească o asemenea veste”. Ceea ce îi făcu pe olandezi să turbeze de furie şi să-i ceară ambasadorului lor să facă şi el o altă declaraţie mai de doamne-ajută, că un picior în ghips nu e un motiv să-ţi dai demisia şi, pînă la coadă, ar fi putut să dea şi el dovadă, dacă nu de imaginaţie, măcar de atîta bun simţ încît să-şi ţină fleanca, dacă tot nu fusese în stare să găsească ceva demn de prima pagină.

La rîndul lor, ambasadorii Rusiei şi Americii recunoscură la unison că fuseseră principalii furnizori de armament în diverse războaie etnice, pe care însă nu le numiră, susţinînd că e sub demnitatea lor să facă tapaj şi să se laude aiurea.

Nici în plan social lucrurile nu stăteau prea roz. Deşi statisticile arătau negru pe alb, haşurat sau colorat ţipător că, la nivel naţional, au scăzut drastic cazurile de sinucidere prin îngurgitare de somnifere, aceleaşi statistici indicau alarmant o suprasolicitare a spitalelor din cauza diverselor dureri de cap, oase, măsele, şale şi a diverselor forme de gripă, guturai sau simple nevroze în imposibilitatea de a fi tratate cu un banal algocalmin sau populara aspirină.

Însuşi preşedintele României, mirosind că e rost de ceva propagandă, secondat de primul ministru, în ciuda culorilor politice de neconciliat între ei, apăruse pe postul naţional şi dăduse o declaraţie. Aceasta, prin corectitudinea ei politică, nu făcuse decît să-i enerveze şi mai tare şi în egală măsură pe pacienţii înghesuiţi cîte trei-patru în paturi şi pe sinucigaşii prin îngurgitare de somnifere.

Dar, cum Melania nu deschidea televizorul, nu dădea drumul la radio şi în nici un caz nu cumpăra ziare, habar nu avea ce se întîmplă în lumea exterioară pereţilor ei. Ea avea acum o problemă serioasă şi punctuală, căci fagotul, personajul principal, căpătase hodoronc-tronc un comportament deviant, deloc pe placul proaspetei autoare de romane şi-ntr-o totală neconcordanţă cu ce se aştepta de la el.

De mai bine de două săptămîni, fagotul parcă înnebunise. Umbla deşănţat prin localuri rău famate, înhăitat cu un ţambal scandalagiu, recunoscut pentru beţiile crîncene de care se făcea vinovat, cu două viori cu apucături reprobabile şi patru clape de clavecin pe care nu reuşea nimeni să le mai tempereze o dată ce apucau să tragă ceva la măsea.

Aşadar, fagotul se veselea neruşinat în pofida oricărei lipse de cuviinţă şi, de ce să nu o recunoaştem, în pofida evidenţei din titlu. Degeaba încerca proaspăta autoare de romane să îi bage minţile-n cap. Fagotul trecea printr-o perioadă în care hotărîse să se revolte esenţialmente împotriva statutului său de fagot, simţindu-se pe nedrept osîndit la a cînta gutural, duios şi întristător, niciodată vioara întîi într-un concert, mereu înfundat, mereu în fundal şi declarase că el, ca fagot ce se află, are dreptul să facă ce pofteşte cu viaţa lui, că doar nu el îi ceruse proaspetei autoare de romane să devină autoare de romane, că s-a săturat de toată porcăria asta, îl doare capul, are nasul înfundat şi crede că îl paşte un pui de gripă, aşa că să-l lase dracu în pace că el pleacă şi nici că se mai întoarce. Ca o întărire a celor spuse, îşi făcu chiar bagajul pe loc, sub nasul înroşit de plîns al proaspetei autoare de romane, trîntind dramatic într-un buzunar de a cărui existenţă aceasta nici nu ştiuse pînă atunci (şi asta în condiţiile în care relaţia personaj-autor ar fi cerut ceva mai multă încredere şi deschidere sufletească) muştiucul gălbui şi bălos. “Tristeţea fagotului meu” părea că se va îneca în alcool.

Proaspăta autoare de romane nu se pripi însă şi gîndi că are şi fagotul drepturile lui, mai ales că, judecînd după comportament, probabil că ajunsese la vîrsta aceea căreia îi şade bine cu ieşiri din fire din partea puberului şi ieşiri din pepeni din partea maturului.
Înţelepciunea cu care se învredincise proaspăta autoare de romane dădu roade. Fagotul se întoarse într-o dimineaţă jerpelit ca vai de el şi declarînd că îl macină un sentiment de concupiscenţă impetuoasă (fagotul mai avea uneori porniri de a se exprima mai pretenţios decît era cazul, vîrsta bat-o vina...), cu capul cît o bute şi puţind de la o poştă a alcool dublu rafinat şi se răstigni exemplar şi de bună voie, în semn de mare recunoştinţă, la loc, între filele romanului, care răsuflară uşurate de vreme ce îşi recuperaseră personajul principal.

Romanul cu “r” mare, “Tristeţea fagotului meu”, o metaforă a zădărniciei vieţii pe pămînt, a vieţii supuse vremurilor şi propriilor iţe genetice, culturale, geografice, geopolitice, ajunsese la desăvîrşire. Zilele în care proaspăta autoare de romane se înfuriase, se dăduse cu capul de toţi pereţii, se măcinase, făcuse să crească tensiunea din pasta pixului, acele zile în care degetele se încovoiaseră peste colile A4 într-o convulsie potrivnică actului scriitoricesc, în care se certase ca la uşa cortului cu fagotul şi în care simţise că i se zbîrceşte creierul şi asta nici măcar din cauza prea multor circumvoluţiuni, se încheiaseră.

“Tristeţea fagotului meu” era gata.

Cînd primi telefon de la editură că a doua zi, nici mai devreme, nici mai tîrziu, romanul avea să apară pe piaţă, de fericire, proaspăta autoare de romane mai că se strică la stomac. Îşi propuse însă demn să-şi ţină firea şi să nu facă vreo nefăcută taman acum, în noaptea de dinaintea lansării primului roman.

Noaptea dinaintea lansării primului roman este întotdeauna memorabilă.

Ca şi prima mare iubire. Un sinuos act sentimental al memoriei personale.

Proaspăta autoare de romane hotărî că aceste ore, singurele care o despărţeau de momentul în care numele ei, sustras tiptil de pe lista fadă a plătitorilor de întreţinere, avea să se înscrie pe cea a autorilor de romane din toate timpurile, şi le va petrece în barul din colţul străzii, cu riscul de-a suporta declaraţiile pătimaşe ale barmanului Florin pînă dimineaţă.

Socoteala din bar însă nu se potrivi întocmai cu cea de-acasă. Barmanul Florin stătea pe trotuarul de vis-à-vis, plîngînd cu lacrimi mari, amare, înjurînd de toţi dumnezeii că a dat faliment ca un idiot şi urlînd cît îl ţineau bojocii că viaţa lui nu mai are, vezi bine, nici un sens. Singura femeie, da, da, singura pe care o iubise cu adevărat, virtuală mamă a copiilor lui, şi aici îi aruncase o privire plină de ceva între subînţeles şi reproş Melaniei, nu dădea doi lei pe el şi că, de altfel, ea avea tot dreptul să gîndească astfel, căci numai el e vinovat că nu s-a putut ridica la înălţimea aşteptărilor ei.

Melania simţi o nevoie imperioasă de a-l suna pe psihologul Bogdan Urmuzescu şi, cum cu nevoile imperioase nu e bine să te joci, îl şi sună, nemaiţinînd cont că e miez de noapte.

Alungat din patul lui călduţ, psihologul Bogdan Urmuzescu îşi jură în barba rară, în timp ce se arunca într-un taxi, că o să înceapă chiar de mîine să studieze ca să devină inginer, că viaţa de psiholog e de tot căcatul şi că să fii sculat din somnul cel mai dulce nu e nici o sfîrîială.

Ajunse îmbufnat la locul faptei şi se aşeză şi el, confirmînd încă o dată puterea exemplului şi spiritul gregar, pe aceeaşi bordură, despre care se surprinse gîndind înduioşat că fusese, de bună seamă, martoră a atîtor întîmplări eroice, triste, vesele, penibile... Din pomelnic lipseau special întîmplările fericite, pentru că psihologul Bogdan Urmuzescu, ca orice psiholog, nu mai credea demult în fericire. Totuşi, starea de spirit i se mai îmbună şi, ca dovadă, îşi scoase haina şi i-o puse delicat pe umeri Melaniei, care părea să doarmă cel mai odihnitor somn de care avusese vreodată parte un muritor. Conversă din politeţe cu barmanul Florin, dar, constatîndu-i olfactiv gradul de alcoolemie din sînge, hotărî că e inutil. Aşa că aţipi şi el, într-o rînă, pe umărul lui, după ce făcură un schimb prietenos şi din ce în ce mai înfocat de gîturi lungi, bărbăteşti, de bere cu rom.

Se treziră la unison şi o porniră aiurea prin capitală, evitînd să intre prin baruri ca să nu îi mai pună şi ei sare pe rană aceluiaşi barman Florin. Ocupară abuziv diverse borduri, martore şi ele ale atîtor întîmplări eroice, vesele, triste, penibile şi pe marginea cărora discutară şi-şi dădură cu părerea, consumînd pe alocuri întreaga producţie pe anul în curs de hamei prelucrat în stare lichidă.

Proaspetei autoare de romane nu-i era nici bine, nici rău. Căpătase impresia că se plimbă printr-un oraş de vată, alături de un individ bicefal şi patruped, care zîmbeşte cu două rînduri de guri, ciudăţenie care, privită la lumina lunii, părea un tovarăş de drumeţii noctambule cît se poate de potrivit.

Gîndind că destinul avea să i se schimbe radical de a doua zi, decise să îşi repovestească viaţa cu lux de amănunte, în timp ce-şi număra degetele de la mîini, sperînd de fiecare dată să nu mai iasă douăzeci şi ceva, şi se lăsă condusă mai departe, şi mai departe, tot mai adînc în oraşul ăsta de vată, cu trotuare îmbogăţite cu noi întîmplări eroice, vesele, triste şi, mai ales, penibile, acoperite cu un polei cleios şi jegos şi răsfrînte într-un cer negru, ca o firmă de pompe funebre.

Lansarea primului roman, ca şi prima mare iubire, se consumă într-o stare de semiconştienţă. În picioare. Cu singura deosebire notabilă că, în cazul primei mari iubiri, nu fusese nevoită, la sfîrşit, să ţină şi un discurs.

“Tristeţea fagotului meu” mirosea a acrişor de sub coperta proaspătă şi Melania îşi aruncă leneş privirea dincolo de geamul librăriei. Oraşul de vată îi făcea cu ochiul din felinarele care se stingeau, zîmbindu-i parcă ironic, în timp ce iubitul ei bicefal şi patruped se îndepărta ubicuu în direcţii opuse, fracturat în două părţi.
Aproape egale.