Un an în care m-am căutat pe mine prin tot ce am făcut. Un an în care mi-am reconsolidat legătura cu natura după anii petrecuți în lagărul corporatist ermetizat cu geamuri opace (ca nu cumva să intre o boare de lumină, alta decât cea "întunecată" și corectă politic inculcată zilnic în mințile noastre) și nici măcar rabatabile, garnisit cu aerul condiționat aferent căci aerul de afară ar fi putut afecta performanțele noastre muncitorești. Am călătorit insuficient, dar suficient în contextul dat. Am fost la concertul Wynton Marsalis din București - o bucurie și un privilegiu în contextul dat - și mi-am dat seama cât este de lipsită de evenimente muzicale jazzistice țara noastră și că absența lor contribuie la gusturile grobe ale tinerilor și părinților care își împing copiii să participe la maimuțării muzicale televizate.
Am avut abonament la festivalul Enescu, ceea ce a fost un lucru aproape magic în contextul dat. Mi-ar fi plăcut să văd la acest festival mai puțină protipendadă amatoare de bifat evenimente la care dă bine să fii văzut, mi-ar fi plăcut să văd mai puțină răutate gratuită între oameni, mi-ar fi plăcut să fie mai bine controlate invitațiile, mi-ar fi plăcut să fie ținută obligatorie și să nu intre în sală indivizi în pantaloni scurți și tricou, sau în blugi și cămăși de plajă și șepci (noutatea ediției, șepci nu am mai văzut la nicio altă ediție), mi-ar fi plăcut să nu se doarmă în timpul concertelor, mi-ar fi plăcut să nu se cerșească encore-uri, mi-ar fi plăcut ca publicul să aplaude fără să se ridice în picioare, mi-ar fi plăcut ca un dirijor să nu-l declare public - la final de concert - pe un instrumentist ca fiind cel mai bun produs al orchestrei, iar mai presus de orice, mi-ar fi plăcut să nu sune niciodată niciun telefon în timpul concertelor. Nu a fost nici măcar o seară în care să nu sune telefonul tăind parcă în carne vie inimile noastre interconectate prin emoții luminoase. Dar, în egală măsură, mi-ar fi plăcut să nu aibă loc accidente vestimentare în care dirijorii conduc orchestra îmbrăcați fiind într-o cămașă care lasă să se vadă burta în momentele dirijorale mai dinamice, sau un sacou corporatist care mai are puțin și crapă live pe ei. O notă retro de costume elegante, cămăși cu guler înalt, ținute tip smoking sau frac ar fi fost adecvate în acest context. Dar muzica a fost minunată, toată această perioadă a fost o prelungă infuzie de emoții care ne-a făcut să ne simțim vii din nou, să ne amintim ce benefică este experiența colectivă a muzicii trăite pe viu.
Un eveniment retro aș putea spune că a fost și aniversarea a 100 de ani de la nașterea Regelui Mihai. Un eveniment insuficient mediatizat, dar o figură la care am revenit deseori în acest an. Un rege alungat care - la întoarcere - îi face poporului său o declarație de iubire fără nicio urmă de emfază, fără patos onctuos, fără niciun ornament oratoric sau gestual. Nimic artificial. Nimic din ceea ce suntem obișnuiți să vedem la oamenii de stat. Totul curgea firesc din străfundurile ființei lui, cu naturalețe și demnitate, sprijinindu-se parcă pe cuvintele lui Marcus Aurelius: "Mijlocul cel mai bun pentru a te apăra de cei care îți fac rău: să nu le semeni." (Marcus Aurelius, Gânduri către sine însuși, editura Humanitas, București, 2020, pagina 78).
Elementele retro ale anului 2021 au fost date și de nevoia subită de a revedea locuri istorice. Unul dintre ele a fost Catedrala Regală de la Curtea de Argeș, iar vizita acolo nu mi-a lăsat tocmai cel mai august sentiment. Mormintelor regale parcă le lipsește tocmai regalitatea ca tratament, nu ornamentul; locul nu te îndeamnă parcă la reverență sau reculegere. Mi-a făcut bine în schimb să revăd Palatul Regal (MNAR) cu colecția Regelui Carol I, diverse case memoriale, Palatul Elisabeta, care are aerul unei cule oltenești mai maiestuoasă, dar și Peleșul, cu urgenta lui nevoie de renovare. Uneori avem nevoie de revizitări terapeutice ale acestor rădăcini comune, rădăcini care îmi fac impresia că ne pot ajuta să căpătăm o mai bună înțelegere a lumii în care trăim.
În căutarea mea de sine au primit revizitări și alte rădăcini: zonele copilăriei cu lumea aceea în care nu existau obligații, termene limită, griji apăsătoare, dureri nevindecabile. Lumea în care sărăcia avea pitoresc, iar acum are doar kitsch, lumea aceea ca un mozaic unitar pe care o văd acum prin aburii poetici ai unei melodii a lui Pepino Gagliardi: Tutto ha coperto di malinconia. Non si sogna più. Si diventa grande. Non si sogna più... Așadar, visele au căzut. Se înalță realitatea cu toate ale ei.... Piața cu farmecul ei de atunci a fost dizolvată de timp și arată acum ca o închisoare liberă cu termopan, țăranii sunt mai orășeni ca oricând, șorțul este un accesoriu desuet, chivuțele sunt reciclate în comerciante cu port strident, de bazar. Chioșcul de înghețată a fost înlocuit cu o gheretă modernă și ostentativă de termopan, de unde poți cumpăra orice, numai Vafe și Polar nu. Cofetăria a fost și ea înlocuită de o farmacie și o casă de pariuri. Tutungeria cu mirosul ei specific pe care îl adulmecam în copilărie precum pisica peștele, a fost înlocuit de un miros soios și alcoolizat al unei săli de jocuri. Librăria nu se mai încadra în peisaj și a fost transformată într-un sediu de bancă de unde oamenii își iau banii pentru casele termopanizate în care locuiesc. Cinematograful, locul în care am pășit pentru prima oară alături de mătușa mea tânără, cochetă și generoasă, cu sentimentul că intru într-o sală de bal, a fost preschimbat într-o sală de mese care se închiriază pentru sindrofii, parastase și bacanale. Maternitatea în care m-am născut și eu, și fratele meu, încă seamănă cu ea. A avut norocul să fie preluată de un spital privat care nu a dărâmat-o și i-a păstrat destinația. M-am revăzut mică, cu tatăl meu de mână, hotărâtă să îi dăm minunii care oprise pentru puțin timp lungul șir de avorturi ilegale făcute de mama mea, numele dorit de mine și nespus de nerăbdătoare să îmi iau frățiorul acasă și să intrăm împreună pe un tronson comun al vieții acesteia cu sentimentul că avem totuși legături indisolubile din alte vieți și lumi.
Fabricile - multinaționalele comuniste - compun identitatea celor din generația mea, așa cum clădirile corporațiilor actuale compun identitatea copiilor de azi, iar eu am avut chef să le revăd anul trecut. Fabrica în care au lucrat bunica mea, tatăl meu și unchiul meu, era pentru mine un soi de muzeu tehnic care acum are alte valențe tehnice: este un hipermarket pentru materiale de construcții. În continuare am căutat mirosul de terebentină cu care venea bunicul meu de la fabrica lui, dar el nu mai există decât în straturile subțiri ale ființei mele fiindcă fabrica a fost demult vândută și ulterior dărâmată - iar de câte ori dau cu nasul de acest miros prin vreun atelier de pictor, îl inspir ca pe mirosul fericirii, bucuroasă de reîntâlnirea cu rădăcinile mele. Peisajul decrepit continuă cu fabrica de unde mama îmi aducea abțibilduri cu care îmi decora tricourile de joacă, lipindu-le cu fierul de călcat încins sub privirile mele vrăjite, fabrică ce nu mai seamănă cu ea, ci cu un circ părăsit, așteptându-se parcă prăbușirea clădirii pentru iminenta speculă imobiliară. Mă văd mică, cu mama și tata de mână, în fața altei fabrici care îmi populează copilăria: cea în care lucra cealaltă bunică a mea - definiția bunătății și a smereniei - care ne chemase fiindcă luase chenzina și voia să ne dea bani pentru vreo achiziție casnică, bani munciți cu mâinile ei deseori rănite de războaiele de țesut, dar care nu se plângea niciodată, ci radia de bucurie când ne putea ajuta. Fabrica în care celălalt bunic al meu era contabil reprezenta o sursă sporadică de mâncare în vremurile acelea în care mâncarea pusă în farfurie era o reală zbatere cotidiană. Au dispărut și aceste fabrici, pe terenurile respective ridicându-se betoane speculative.
Un alt element de legătură în această hartă a eului mai e o fabrică: cea în care lucra mătușa mea și al cărei nume mă fascina fiindcă îmi părea atipic și sonor - la fel de atipic și sonor ca însuși numele mătușii mele -, dar și pentru că în micul magazin de desfacere era parcă o lume interzisă. Mă fermecau afișele ce doar acolo puteau fi văzute. Afișe cu femei frumoase, picioare lungi și glezne subțiri, arătând o imagine realmente atrăgătoare - deloc vulgară - a femeii care purta dresuri Adesgo, iar copilul din mine nu înțelegea de ce nu regăsește aceeași imagine în realitatea imediată. Îmi amintesc cât eram de captivată de imaginea Eugeniei Enciu de pe cartonașele de prezentare care însoțeau dresurile fine (mama frumoasei Diana Enciu, care este întrucâtva echivalentul modern al mamei ei: creator digital de succes). Obișnuiam să o întreb pe mătușa mea dacă o cunoaște personal, dacă se întâlnește cu ea, așa cum probabil că se întâmplă azi cu cei care sunt admiratorii fiicei ei. Azi însă, nu mă mai seduce acest gen de imagine supralicitată care - pe atunci - era o raritate estetică. Deși decrepită, ciuntită în scopuri imobiliare, neîngrijită și cu chip schimonosit, fabrica funcționează încă până se va finaliza vânzarea în urma căreia se pare ca va fi demolată, ridicându-se în schimb betoane de locuit și muncit. Odinioară suprapuneam chipul tânăr, îmbibat de speranțe și ținuta elegantă a mătușii mele peste această clădire modernă și îngrijită. Îl suprapun și acum. Se asortează perfect: două chipuri triste, acrite de viață și neîmpliniri, acoperite de mâzga unei vieți amare, așteptându-și parcă năruirea.
Strada pe care ne jucam și pe care alergam spre casă așteptată fiind de bunica mea iubitoare cu masa caldă și un desert ascuns, pe care mi-l dădea doar după ce mâncăm mâncarea, strada pe care am învățat să merg cu bicicleta este acum gazda ospitalieră a mașinilor, iar traficul a trimis copiii în casele lor, agățați de ecrane. Peisajul întreg are parcă elemente ale unui rococo ieftin, inedit. Clădirile par a-și striga ostentația și prostul gust în gura mare. Iar mie îmi sună a fi un sunet agonizant de disperare. Era mai fermecătoare sărăcia în copilăria noastră? Avea oare mai mult bun gust și mai multă decență sărăcia din comunism sau este doar melancolia care alunecă peste timpurile în care eram inocenți și buni?
Viața cu de toate știrbește parcă gusturile, le trimite într-o zonă de bazar, le face mai agresive. Paradoxal, nu le educă. Mă uit în jur contemplativ și parcă oamenii au preluat și ei comportamentul urâcios, agresiv și strident al betoanelor. Acest tandem invadator: mașini și blocuri. Ceea ce vedem preponderent în jur sunt mașini și betoane care ne invadează, ne confiscă, ne agresează, ne sufocă. Nu mai avem salvare căci frumusețea e la apus. Oamenii se îmbracă mai urât, se comportă mai urât, vorbesc mai urât. Parcă este o concordanță între urâtul orașului și urâtul omului; e un sincron ce stârnește invidie.
M-am căutat pe mine în acest an și în acest peisaj - acum rebarbativ - de margine de București, fetița nepromițătoare și retractilă care primea înghețată și prăjituri de la bunicul ei care nu își lua pentru el nimic niciodată, ci doar mânca ce rămânea de la ea, iar ea credea că lui nu-i plac dulciurile. În acest peisaj - delabrat acum - mi s-a sădit iubirea pentru muzica clasică atunci când în clasa noastră dintr-o școală de cartier sărac a venit să ne predea muzică criticul muzical Anca Florea. În acest peisaj - acum agrest - visam la pantofi cu toc pe toate culorile și rochii flamboaiante cu care să merg la spectacolele despre care ne vorbea Anca Florea cu un limbaj și atitudine insolite ce nu aveau nimic în comun cu limbajul și atitudinea învățătoarei noastre, aspră și rece, încălzită doar de atenții generoase. În acest peisaj - acum degradat - m-a învățat tata să merg pe bicicletă și păstrez ca un talisman acea amintire în care m-am întors către el și am văzut că nu mai era în spatele meu susținând bicicleta și, printr-un gest de încurajare, mi-a dat încrederea că pot pedala singură. În acest peisaj - acum dureros - mi-a fost trimis un frate care să mă învețe iubirea și să îmi înalțe spiritul.
Într-o zonă de bazar mai luxos îl încadram și pe designerul Virgil Abloh care a murit spre finalul anului trecut. Știrea morții lui mi-a atras atenția nu pentru că eram în admirația lui, ci pentru că a venit împreună cu un citat din el: "Life is so short you can't waste even a day subscribing to what someone thinks you can do versus knowing what you can do". Creativitatea acestui artist nu mă atingea, nu rezonam cu ea, nu o înțelegeam, ci mai degrabă mă ducea cu gândul la opulență, la ostentație specifică oamenilor "cu bani mulți și criterii puține", cum ar spune Andrei Pleșu. Dar moartea lui m-a atins întrucâtva după citirea acestor cuvinte cu iz premonitoriu ținând seama de scurtimea vieții lui. M-a atins felul în care a ales să moară, discreția bolii și morții lui. Pe cât de vizibile au fost creațiile lui, pe atât de invizibilă a fost trecerea lui, având parcă un aer retro în lumea aceasta în care și morții i se atribuie oglindă și poză. Mi s-a părut semnificativă abordarea lui îndeosebi pentru că a comunicat firesc cu toți cei din jur până în preziua morții fără ca niciun cunoscut să nu bănuiască ce urmează, neabdicând de la crezul lui. Și-a trăit tranziția către dincolo fără dramatizare, fără lamentare, fără decor, fără alai, fără podoabe. Moartea lui în contrast perfect cu creația lui. Pentru el, totul era o continuitate. Mi-a amintit de reacția bunicii mele atunci când m-au podidit lacrimile pentru că era bolnavă, iar eu eram speriată de ineluctabilul eveniment. Ea a început să râdă, privindu-mă ca pe un copil neștiutor, deși nu mai eram deloc un copil, spunându-mi că viața continuă și că e absolut normal ca ea să moară, iar eu să îmi continui viața. O continuitate, o fluiditate care se solidifică tocmai pentru a continua. La fel ca fluiditatea solidificată din lucrările Marinei Aristotel. Acest artist, la fel ca bunicile mele, pare a fi înțeles ceea ce pentru mulți muritori pare de neînțeles: că moartea face parte din viață și e firesc să o acceptăm.
Un an al căutării de sine și al certitudinii că viața fără o dimensiune spirituală e seacă și glacială. Un an retro încheiat cu rândurile unui învechit: Moartea e singura certitudine și cu toate astea, de ea ne este frică cel mai mult. (Bartolomeu Anania)
*
Așteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2021 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2021), pe adresa [email protected], până pe 15 februarie 2022. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2021. (Redacția LiterNet)