Medicii
Sunt ultra competenți. Total dedicați misiunii lor. Empatici. Educați și cultivați. Formează o echipă de elită, sub conducerea "Profesorului". Chiar dacă "Profesorul" este în vacanță, spiritul lui veghează mereu și pretutindeni ("Regula aceasta a introdus-o dom´ Profesor, așa că vă rog să o respectați!"; "Dacă v-ar vedea dom´ Profesor cum vă tot zvârcoliți în pat, s-ar supăra rău de tot"; "O să-i spun domnului Profesor cât de neascultător ați fost!")
Cu excepția vizitelor, contravizitelor și urgențelor nocturne, medicii sunt aproape invizibili. Ți-i imaginezi robotind în sălile de operații, cu masca pe figură și cu broboane de sudoare pe frunte.
În absența "Profesorului", vizitele sunt conduse de Dr. S. L-am simpatizat din primul moment: rotofei și agil, mereu pus pe glume, dar serios și atent la suferințele bolnavilor.
Vizitele se desfășoară cam așa: cu o oră înainte, infirmierele și femeile de serviciu dau alarma: "Să începem toaleta individuală!", "Să aerisim salonul!", "Să luăm prosoapele de pe calorifere!", "Stați corect în paturile voastre". Chestia asta, cu statul corect în pat, e vitală. Cică nu poți să te aștepți la o vindecare rapidă a bubei de la coloană, dacă nu stai corect și nemișcat în patul de spital! Ni se așază la picioare dosarele medicale. Atmosfera este de-a dreptul solemnă: retrăim momentele dinaintea unei vizite de lucru ceaușiste sau așteptarea înfrigurată a preotului de Bobotează. Sau a lui George Bush Jr. în Piața Revoluției. Mai întâi, prin ușa larg deschisă se aude ceva care seamănă cu tropăiturile unei herghelii. Apoi, în salon năvălește un batalion de uniforme albe, de ambele sexe. Nu i-am numărat niciodată, nici nu puteam din poziția orizontală, obligatorie, dar mereu am avut impresia că sunt mai mult de o sută: doctori cu experiență, rezidenți sârguincioși, asistente drăguțe și apretate, asistente mai puțin drăguțe dar la fel de apretate, kinetoterapeuți, secretare. Infirmierele și femeile de serviciu sunt excluse, dar le simți cum ascultă din spatele ușii. Dr. S. trece pe la fiecare bolnav și își începe vizita cu un salut personalizat: "Bună dimineața, domnule N.!" (Chiar dacă nu-l știe pe de rost, numele îl citește de pe tăblița atașată la pat. Tot acolo este scrisă vârsta pacientului și cauza accidentului). Întrebările lui sunt mereu haioase, dar niciodată răutăcioase. Se vede că își respectă pacienții: "Cum s-a întâmplat, domnule N.?" "Am căzut de pe cal, dom´ doctor." "Daaa? Și cam cât a băut calul ăla până să te urci pe el?" "Păi, cam doi litri de vin." "Oho, numai atât?" "... și o juma´ de țuică" "Bravo! Bun cal ți-ai găsit, nene!". Pe mine m-a luat la fix: "Domnule Paul, am auzit ca v-a venit de hac o amărâtă de săniuță!" "Da, domnule doctor" "Și, înainte să vă urcați pe săniuță nu v-ați uitat in buletin?" Dură de tot întrebarea doctorului, da´ nici eu nu-s chiar prost! "Ba da, m-am uitat, da´ am ținut buletinul pe dos." "Și...?" "... și am citit vârsta invers." Capul pleșuv, proiectat pe albul tavanului, se răsucește spre tăblița cu informații. S-a prins: "Aha, ați crezut că aveți 16 ani!" Examinează cu atenție radiografiile, RMN-urile și dă pe loc ordinele potrivite: "CT la L1, eco abdominal, consult cardio!". În imediata lui apropiere stau rezidenții și asistentele care îi notează cu respect instrucțiunile și chicotesc la glumele lui. Medicii mai bătrâni stau mai în spate și își permit să mai șușotească și să-și dea coate. Au aerul să spună: "Dacă m-ar fi lăsat pe mine "Profesorul" în locul lui, aș fi fost la fel de bun ca el. Poate chiar mai bun!". După prima vizită matinală, hotărârea mea era definitivă: pe formular, la întrebarea "Cine doriți să vă opereze?" am răspuns fără ezitare: "Dr. S.". Acum știu că am făcut cea mai bună alegere!
În ultima zi de spital, chiar înainte de externare, am avut onoarea să fiu examinat de însuși "dom´ Profesor", proaspăt întors din vacanță. Mărunt, vioi, brunet, armean - un Aznavour, ceva mai cârlionțat. Vizita "Profesorului" s-a desfășurat conform aceluiași ritual, dar a fost mult mai amplă. Timpul alocat fiecărui bolnav a fost de zece ori mai lung (trebuia să se pună la punct cu toate detaliile din dosar), fetele erau de zece ori mai drăguțe și mai emoționate, halatele erau de zece ori mai albe și mai scrobite. De data aceasta dr. S. stătea cuminte în ultimele rânduri și vorbea numai când era întrebat. Escala "Profesorului" la patul meu a fost scurtă: "Dumneata ce meserie ai?" "Pensionar." "Bună meserie, da' mie nu-mi place! Arătați-i domnului pensionar radiografia cu tija din spinare! Gata, externare, c-avem nevoie de pat! Azi!". Am băgat de seamă că, spre deosebire de Dr. S., "Profesorul" nu se jena să-și dojenească subalternii, chiar și în fața bolnavilor: "Ce-ați făcut, bă, aici? Așa v-am învățat eu?"
Nu vreau să închei înainte de a scrie ceva ce m-a impresionat. Printre medicii mai experimentați era unul care ieșea în evidență: în jur de 45 de ani, înalt, frumos, cu o barbă îngrijită. Înainte de fiecare operație care îi era repartizată, discuta îndelung cu bolnavul și cu familia acestuia. Nevasta unui asemenea bolnav (căzuse peste el un fag în pădure), o țărancă din Neamț, ne-a mărturisit că, după operație, a încercat de mai multe ori să-i dea "plicul", dar de fiecare data dr. P. a refuzat-o. Ultima încercare a făcut-o chiar în salon, cu prilejul unei vizite, dar dr. P. i-a respins delicat mâna care încerca să-i strecoare "plicul" în buzunar: "Mamă, ți-am mai spus să-i păstrezi, că o să ai nevoie de ei!" Până la un punct, faptul părea firesc: se vedea de departe că oamenii erau săraci, iar semnele de vindecare se lăsau așteptate, dar bătrâna țărancă nu reușea să înțeleagă de ce, ori de câte ori îl întâlnea prin spital, doctorul o saluta primul. Și nu oricum: îi spunea "sărut mâna, mamă!"
Asistentele
Să fiu iertat, dar dacă ar trebui să definesc printr-un singur cuvânt asistentele, acesta ar fi, cu siguranță, cuvântul "frustrare". Cele mai multe dintre ele lasă impresia că sunt permanent supărate pe orice și pe oricine:
a) pe bolnavi, pentru că, în loc să-și vadă de treabă, obișnuiesc să cadă din pat, din căruță, de pe cal sau de pe săniuță;
b) pe flaconul de perfuzie, care se golește exact în punctul culminant al telenovelei preferate (presupunere întemeiata pe constatarea că, imediat cum dau buzna în salon, asistentele înhață telecomanda și comută pe canalul cu pricina);
c) pe rudele bolnavilor, care le sâcâie cu întrebări obraznice, de genul: "N-ați putea să-i dați un calmant, că are niște dureri groaznice?";
d) pe propriile buzunare, care fiind albe pe fond alb, se disting cu mare dificultate;
e) pe celelalte asistente, care sunt neglijente când aplică branule și bandaje, ceea ce le obligă pe ele să repete operațiile, de data aceasta cu mult mai mare atenție;
f) ș.a.m.d.
De obicei, asistentele acționează în echipe de trei: una execută procedura propriu-zisă, alta îi dă la mână instrumentarul, iar a treia notează totul pe foile prinse pe speteaza patului; că acțiunile lor nu sunt pe deplin concordante, este altă problemă. De pildă, s-ar putea să fi fost "sărit" de la o injecție, dar pe înregistrare să apară că ai fost, totuși, înțepat. Nicio grijă, întotdeauna contează ce scrie, nu ce a fost în realitate!
Când le ceri ajutorul, le găsești fie în situația de incompetență ("Domnișoară, pot sa iau un somnifer?", "Nu știu, întrebați-l pe dom´ doctor!"), fie în cea de supracalificare ("Nu e datoria mea să vă așez perna sub cap - chemați o infirmieră!").
Șaptesprezece ani am lucrat în cercetare și am căpătat deprinderea de a descrie orice fenomen printr-o formulă matematică. Am observat că frustrarea mai sus menționată este direct proporțională cu vârsta și invers proporțională cu aspectul fizic al asistentelor. Pornind de la această observație empirică, am găsit următoarea formulă, demnă de Premiul Nobel:
If=Iv/Ia,
în care:
If este "indicele de frustrare", exprimat în cifre de la 0 la 10. Cu cât If este mai mare, cu atât persoana în cauză este mai nemulțumită de viața ei. De bună seamă că limitele extreme sunt, practic, imposibil de atins;
Iv este "indicele de vechime în muncă", exprimat în cifre de la 1 la 10, câte o unitate pentru fiecare tranșă de 5 ani de stagiu;
Ia este "indicele de atractivitate", exprimat, de asemenea, prin cifre de la 1 la 10. Ca să vă faceți o idee, Shakira ar fi singura ființă din lume care s-ar încadra la indicele 10.
Aplicând formula, se observă că, în mod practic, frustrarea asistentelor poate oscila intre valorile 0,1 (care indică performanța extraordinară și nefirească de a zâmbi 90% din timp) și 9 (indice, de asemenea atins rar, deoarece reprezintă o "acreală" aproape permanentă).
Presupun că asistenta drăguță care m-a adus, aproape inconștient, din sala de operații, are un indice de frustrare destul de mic, căci a doua zi, m-a întrebat, zâmbind dulce: "Vă amintiți ce mi-ați spus când vă aduceam de la operație?". Bănuind că un proaspăt scos din anestezie, bolborosește, ca la beție, tot ce-i trece prin cap, am întrebat-o, speriat: "Am spus cumva porcării?" "Nu, dimpotrivă, ați spus numai lucruri drăguțe!" "De pildă?" "De pildă, când v-am invitat la mine acasă, ați acceptat imediat, iar când v-am întrebat ce știți să faceți, ați răspuns "Știu să fac o ciorbă de potroace grozavă!" V-am întrebat: "Doar atât știți să faceți?" și mi-ați răspuns: "Nuuu! Mai știu să fac și salată orientală!"."
Și acum mă întreb dacă nu cumva voioșia fetei se datora faptului că, așa amețit cum eram, am reușit să-i găsesc, totuși, buzunarul halatului.
Infirmierele
Privite de pe patul de suferință, infirmierele sunt cele mai vizibile personaje din spital. Organizate în echipe de câte două, ele au următoarele atribuții principale:
a) întoarcerea fiecărui bolnav cu cearșaful, de pe o parte pe alta și din două în două ore. Cei ce se întorc, din proprie inițiativă și înainte de termen, sunt scriși pe foaie și "raportați" domnului Profesor!
b) toaleta bolnavilor, inclusiv (și mai ales) a părților intime; eu le-am scutit de aceasta corvoadă, cerându-le doar să-mi umezească prosopelele cu apă călduță;
c) colectarea periodică a "producției" din punga sondei urinare, consemnarea în foi a cantităților și întocmirea bilanțurilor de lichide (operație deosebit de dificilă, mai ales dacă fetele din schimbul anterior nu au scris cifrele unele sub altele sau au folosit unități de volum anglo-saxone). Un volum "ieșit" mult mai mic decât cel "intrat" declanșează o adevărată anchetă!
d) schimbarea lenjeriei de pat;
e) distribuirea mâncării la paturi (dar nu și hrănirea bolnavilor, chiar dacă unii dintre ei abia mișcă. Pentru asta există neveste, fiice, nepoate, internate "contra-cost". Acum îmi dau seama că nu am văzut nici un fiu sau nepot hrănindu-și cu lingurița "aparținătorul" și presupun că în saloanele femeilor nu dormea nici un bărbat, pe o salteluță de izopren, sub patul nevestei bolnave);
f) orice altă atribuție care nu apare în fișa postului asistentelor sau brancardierilor (prin urmare, tot ceea ce persoanele amintite refuză să execute).
Am observat că, la fel ca asistentele, infirmierele cele mai tinere, mai vesele și mai frumușele au mai mult succes. Normal! Cum să nu fii generos cu o Creață Brunetă Cu Ochii Albaștri, dacă, înfipt cu nasul între sânii ei generoși, primești instrucțiuni practice privind operațiunea de "calotare-decalotare" și spălarea acelui loc ascuns, în scopul preîntâmpinării infecțiilor urinare? Mai ales că, spre deosebire de asistente, infirmierele au buzunarele halatelor foarte bine marcate: albe pe fond bleu.
Nu vă voi mai plictisi cu alte detalii despre infirmiere. În schimb, vă voi spune numele cu care le-am botezat în gând: "Nevăstuica", "Marmota", "Răgușita", "Creața", "Râzăcioasa", "Călugărița", "Țiganca", "Baba", "Blonduța", "Hitlerista".
Nu-i așa că vi le imaginați?
Brancardierii
Ăștia sunt pentru spital ceea ce sunt taximetriștii în viața "de afară": pișicheri, unși cu toate alifiile, pricepuți la tot și la toate, adevărați "Mitici" dâmbovițeni! Ca urmare a repetatelor drumuri prin toate cotloanele spitalului, ei se cunosc și se salută cu toata lumea ("Săru´ mâna, la mulți ani, doamnă doctor" - cu glas tare, "Fire-ai a dracu´ de hoașcă!" - în șoaptă).
Brancardierii știu cu exactitate cât, cum, unde și când trebuie "băgat" banul în fiecare loc și oferă consultanță gratuită în această problemă.
Ei au opțiuni politice ferme și stăpânesc soluții sigure de relansare a economiei naționale și mondiale.
Mijlocul lor de producție este brancarda, o targă pe roți, gândită pentru a fi manevrată de două persoane. Fiind foarte solicitați, brancardierii au găsit soluția de a o manevra singuri: au nevoie doar de puțin ajutor la cele doua capete ale drumului: de la o infirmieră, în salon și de la o asistentă în cabinetul de destinație. În ce mă privește, nici măcar acest ajutor suplimentar nu era necesar, având în vedere cele șaizeci și trei de kilograme la care am ajuns, după accident și spitalizare.
Unii răutăcioși spun că brancardierul lucrează mai mereu "solo" doar pentru a nu-și împărți ciubucul cu un al doilea. S-ar putea să aibă dreptate.
Se vorbește și despre un sindrom al brancardei ("mal de braquarde"). Nici eu nu am scăpat de el, căci după un voiaj de câțiva kilometri prin catacombele spitalului și după o aruncare în pat, de la o distanță apreciabilă, mi-a venit, brusc, să dau la boboci. Prezența de spirit m-a ajutat să nu murdăresc așternutul, căci am golit la iuțeală punga de medicamente, și am folosit-o conform instrucțiunilor primite demult, în timpul călătoriilor cu avionul. Ceea ce mi-a adus încă un punct de apreciere din partea infirmierelor și femeilor de serviciu!
Problema buzunarelor nu se pune în cazul brancardierilor: băieții chiar știu să te "mobilizeze"! Atât de bine, încât simți singur cât, unde și cum trebuie să "bagi" banul. M-am prins repede și, ori de câte ori eram readus în salon, îi ordonam brancardierului: "Oprește aparatul de taxat și deschide gura!". Apoi introduceam bancnota în fanta astfel creată, exact ca la plata unei facturi, printr-un automat bancar!