O studiau prin ochelarii fumurii
O ciocăneau cu degetele, încruntau din sprâncene
Nu doarme, se preface
Conchideau
În adolescență, se spune că purta în ea o tristețe mai veche decât toate istoriile de familie
În tinerețe era de neatins, pelerinii înfometați, veniți să-i ciugulească sufletul
treceau prin somnul ei ca stolurile de păsări prin cerul ferestrei
Fereastra habar n-avea
Vântul deschide ușile, amestecă frazele în textele împrăștiate pe masă
Focul se aprinde singur dacă mâinile i se ating între ele
Din pieptul neclintit țâșnesc mereu picături de rouă
În oglindă se adună nori de furtună
Din cărțile ei curg neîncetat stropi de sânge
Nu dorm
dar nici nu mă prefac
nu sunt nici trează
O copiliță scoate capul printre rufele proaspăt spălate, îmi șoptește numele secret
Din cărți îmi vorbește o tânără al cărei curaj ar îmblânzi armate de zimbri
Din adâncul cărnii dă să erupă o zeitate solară
Din oglindă îmi zâmbește cu tandrețe o necunoscută
Nu doarme, zic savanții
Are doar ochii închiși
Are doar inima închisă
Are doar brațele închise
Are doar buzele sigilate
Nu doarme
Și totuși nu e nimeni aici
Îngână străina din mine
Copila aleargă prin orașul care între timp s-a făcut praf
Zeița schimbă așternuturile îndrăgostiților
Femeia cea frumoasă și înțeleaptă e ocupată cu iertatul și cu binecuvântarea sărmanilor
Aici nu e nimeni