Fiecare aleargă bandajat la ochi pe o bandă metalică
nu se știe spre ce abator:
Realitatea comună e o fundătură. O groapă. O boală. Nu scapă nimeni.
Singur își cară fiecare în trup fantasmele ca pe cadavre
Singur dă piept cu indiferența, cu spaima, cu ardoarea irosită
Cu monstrul alb și invizibil din sălile de așteptare
Singur e în brațele iubiților ocazionali
În lumina orbitoare a fericirii
În întunericul care arde privirea.
În miezul celei mai turbate deznădejdi ești cum nu se poate mai singur
Și în minunatele relații ideale cu partenerii potriviți, educați, de același rang
Doamne ce singur stai, ca soldat la pândă
Ascultând gloanțele cum îți șuieră pe lângă tâmplă.
O sfâșiere vitală smulge sufletul din mlaștinile cotidiene
Îl readuce în stare de vapori
și poate călători, ca norii.
Melancolie
Lumea se umple de umbre rapid
Fiecare își mătură umbrele cu ce apucă
Până nu încep să țipe și să tremure.
Un popor întreg de absențe năvălește în singurătate
ÎI strică ordinea, îi distruge răsadurile, îi tulbură liniștea
În zilele însorite, melancolia vine ca o doamnă elegantă dintr-o altă epocă
Cu umbrelă dantelată
Surâde și fredonează în legea ei
Aruncă în tine cu toate depărtările
Vine ca un mag îndoliat
Măsoară pierderile
În serile însorite îți dă târcoale ca un animal rătăcit
Îți linge fruntea și palmele
În nopțile însorite trece ca un expres printr-o gară de provincie
prin camera în care zaci ca un șoarec amețit
într-un laborator abandonat
Sunt și zile în care e de neatins,
Zile care te închid în singurătate
ca într-un buncăr
Nu trece nimic prin zid