Pandemia a evoluat de la celula umană la cea societală. Devenită fenomen social, a venit și ea cu revelațiile ei. Proștii au ieșit în evidență mai mult ca oricând. De exemplu, în politică. Și-au ridicat poalele în cap. Când proștii se manifestă, atrag după ei și mai mulți proști. Asta e ce s-a întâmplat acum, mai mult ca oricând. A ieșit prostia la suprafață. Einstein spunea că două lucruri sunt infinite pe lumea asta: universul și prostia, iar de primul nu era atât de sigur. Prin urmare, esența timpurilor pe care le trăim este exacerbarea prostiei, iar COVID-ul ne-a ajutat să ne dăm seama de asta. Inteligența care s-a pus în slujba răului - acea secțiune pervertită a naturii umane - a făcut pace bună cu prostia, ca să-și poată urma interesele. Ȋn politică, Prostia se luptă cu Prostia, deci orice am face, tot ea învinge. Deștepții care subscriu fățarnic Prostiei sunt singurii care au de câștigat. Un câștig derizoriu, efemer, dar câștigul e câștig, construit pe seama proștilor fuduli, îngâmfați și orgolioși. Câștigul e în bună măsură și de partea proștilor, atunci când se simt importanți și necesari. Politica - în toate formele ei grotești - afectează și asaltează tot mai mult omul modern. Trăiești în societate și beneficiezi de bunurile ei, deci inerent ești o componentă mai mult sau mai puțin neglijabilă din mecanismul politic. Ești, prin urmare, pervertit, ca și artele care au în primul rând misiunea de-a ameliora fața politică a lumii și nu de-a subscrie consensului global.
Strivit și excedat între stupida corectitudine politică proferată de guvernele la putere și idiosincrazia doctă, alarmantă și aberantă a teoriilor conspiraționiste ce abundă pe rețelele de social media, "omul recent" și decent încearcă o evadare în universuri paralele. Lumea spectacolului, a cărții, a publicațiilor nepolitizate ne-a oferit un refugiu confortabil de retragere în normalitate.
Fenomenul artistic s-a manifestat și el controversat și confuz, căutându-și alte forme cu noile instrumente, din păcate, alterate, pe alocuri, de concesii ideologice. Se pare că cel mai mult au suferit artele plastice. Și nu tocmai ele, pentru că artiștii s-au pus în slujba vremurilor dintotdeauna, ci instituțiile care le-au promulgat arta care s-au vulgarizat, s-au compromis în contextul unor idei viabile conceptual, dar care ajunse doctrină "de partid" au fost exacerbate și exploatate într-o manieră contagioasă, grotescă și intolerabilă. Muzeele newyorkeze și-au redeschis porțile, după cenușia letargie a lockdown-ului în configurații și subiecte înnoitoare. Curatorii s-au întrecut în implementări și tematici teziste, în consens cu turbulentele vremuri. De multe ori, operele sunt învecinate după criterii puerile (de tematică și culoare) - pentru a face loc diversității! - în locul perspectivei istorice ordonate de stiluri, curente sau mișcări integratoare.
Dacă destinul artiștilor a fost întotdeauna și în toate timpurile un concurs de oportunități, circumstanțe fericite sau nefaste sau la latitudinea mecenatelor de moment, acum mai mult decât oricând, el poartă umila stigmă a minorităților. Diversitatea etnică și minoritară este tot mai mult o condiție a locului de muncă, a artelor de orice fel sau în selecția aplicaților de admitere în facultăți - ca și cum criteriile nu ar fi fost deja îndeajuns de subiective. Enormitatea merge până acolo încât au fost desființate instituții sau organizații non-profit reputabile și funcționale, numai pentru că diversitatea compozițională a membrilor nu a fost corespunzătoare. Prin urmare, ghiveciul nefiind destul de consistent, preferăm compot! - mai bine deloc. Un exemplu - dintre cele mai ridicole - este desființarea unui program didactic de la Institutul de Artă din Chicago alcătuit din 100 de femei voluntare ce serveau de zeci de ani ca ghizi sau organizau manifestări speciale ale muzeului. Problema organizației era componența ei de femei albe, cultivate și bogate. Cu toate eforturile de-a compensa handicapul, nu au fost găsiți voluntarii "diversificați" care să împestrițeze programul, prin urmare acesta a fost suprimat cu succes.
După 6 luni de hibernare, Muzeul Metropolitan din New York te întâmpina (septembrie 2020) în somptuosul hol de la intrare cu două lucrări monumentale - ce ocupau de-o parte și de alta a intrării, pereții estici ai muzeului - "comandate" artistului canadian indigen "cree", Kent Monkman. De ce unul dintre cele mai bogate muzee ale lumii, cu colecții inestimabile ca varietate și valoare, și-a pângărit intrarea cu un kitsch ideologic extravagant și grotesc în amalgamul său de poncife, geografii, istorii și mode mai puțin culturale, rămâne o întrebare pentru posteritate. Mărturisesc că "întâmpinarea", o ofensă estetică, a avut efectul unui șoc. Există un anume magnetism care îți înțepenește paralitic privirea în stridențele coloristice și schematismul compozițional alcătuit din portrete și posturi mitologic - istorice, referențiale, desprinse din operele lui Delacroix, Tițian sau Rubens. Personajul principal al narativelor este Miss Chief Eagle Testickle, un multi-gender - alter-ego al creatorului. Foarte atletic, aproape nud, înfășurat prin părțile esențiale de o eșarfă înflăcărată, mesianicul erou, cocoțat pe tocuri louboutin - la rândul lor cocoțate pe o stâncă - recuperează din apele potopului nu mai puțin de trei etnici distincți (mai modest decât croitorașul cel viteaz!), dintre care evident cel mai închis la piele poartă lanțuri. Mesajul mesianic răspândit de mistikôsiwak - "oamenii bărcilor de lemn" - titlul operei în limba Cree, este unul apocaliptic, urmat de geneza unei lumi inversate, adică mai drepte și mai bune, în care indigenii salută și îi salvează de la înec pe noii veniți, așa zișii colonizatori.
Paradoxal, pandemia a adus cu ea momente bune în domeniul artelor, întocmai în perioadele ei de maximă agresivitate. Lumea s-a reformat, s-a schimbat. Și-a modificat reperele și veleitățile. Artele s-au modificat și ele. S-au digitalizat, iar noile forme vin cu prospețimea și beneficiile lor. În perioadele de recluziune în care instituțiile gazdă ale celor nouă muze și-au încuiat porțile, vestalele deținătoare ale focului nestins al artelor s-au mutat în ecran.
Când artiștii își virtualizează creațiile, a treia dimensiune își pierde consistența. Desigur, până la urmă orice eveniment sau produs artistic poate fi reprodus pe un ecran, dar până și arta cinematografiei care se exprimă intrinsec în două dimensiuni suferă atunci când nu se desfășoară în atmosfera și spațialitatea unei săli de spectacol. Artele care presupun un acut sens al gravității: teatrul, dansul și opera suferă cel mai mult arestate în cutia lor digitală. Muzica, la rându-i, e limitată de strădaniile tehnologice de-a sincroniza sunetul și instrumentele lui. Mai mult ca oricând, ne dorim să ascultăm o fugă de Bach într-o catedrală sau să ne cufundăm metafizic într-un amfiteatru.
Receptarea artei în solitudine are însă și ea beneficiile ei. Nu ne mai deranjează nici tusea, nici râsul idiot al vecinului, nici comentariile stupide sau foșnetul găleților cu popcorn. Ne retragem în fața ecranului, fiecare în camera lui, cu laptop-ul lui, cu privirea ațintită perpendicular pe imagine. Nu mai e nevoie să urmărim pe unde intră actorii în sală, din ce fosă sau colț se ridică muzica, să încercăm să surprindem grimasele actorilor. Camera video face totul pentru noi, mai bine sau mai rău, atâta cât să pricepem sau să inferăm despre ce e vorba.
A trăi în New York fără lumea efervescentă a spectacolului, când fiecare seară era prilejul unei mari dileme, sună ca un sfârșit de veac, sau un veac de singurătate. Doar sună, însă, nu și rezonează! Iată-ne dintr-o dată asaltați de spectacole online - pe care probabil nu le-am fi vizionat sau audiat vreodată - oferite de marile teatre și săli de concerte ale lumii. Dacă stăteai ani de zile la rând să obții un bilet (cu un preț modic) la Festivalul Wagner de la Bayreuth, anul acesta te-ai putut bucura de unele spectacole transmise online în timp real. Un adevărat regal l-a constituit Festivalul de Teatru de la Sibiu (FITS) cu piesele lui Radu Afrim, Silviu Purcărete și remarcabile producții internaționale precum cele semnate de Lev Dodin. Ca să nu mai vorbim că te poți alătura Caravanei Filmelor Ruse, unde poți urmări pe gratis memorabile producții ale fraților Nikita Mihalkov și Andrei Koncealovski. Filmul Urga (Koncealovski) desfășurat în solitudinea și poezia stepei e un balsam purificator pentru omul modern, o invitație la meditație pentru soluții eliberatoare de modus vivendi.
Printre primii pionieri ai artelor adaptate ecranului au fost coregrafii. Prodigiosul Mark Morris - cel mai muzical dintre coregrafi - cu harul său deosebit de-a integra mișcării sunetul ne oferă primul "dans" online - Dance On, realizat cu inevitabilul "zoom". Un eveniment anti-dans, manifestarea nu este numai o încercare sau persiflare a limitelor "zoom"-ului, dar și un proces experimental în care dansul reconfigurat ca potențialitate, ca stare incipientă, invită mentalul la mișcare, la imaginație și creație. În colaborare cu Colin Fowler, directorul muzical al companiei "Mark Morris Dance Company Group", Mark Morris realizează un colaj de imagini ce contrapunctează câteva piese muzicale, sugerând ideea de solitudine, recluziune, distanțare până la alienare, în consens cu sindromul vremurilor noastre. Dance On este o propensiune către viață - ce se opune stagnării, claustrării - prin deconstrucția dansului și reducerea lui la analiza structurală a mișcării și compoziției. Izolarea în icoană fragmentează și dislocă mișcarea, fluidul, grația și eleganța dansului sunt frânte și concentrate potențial în acest Babel minimalist al informației. Un alt coregraf de formație clasică, dar care a îmbrățișat dansul contemporan, influențat de Merce Cunningham, Angelin Preljocaj adaptează online baletul său La Fresque, creat în 2019, propunând o viziune introspectivă prin focalizarea asupra unor detalii a căror nuanțe și subtilități rămân insesizabile reprezentației într-o sală de teatru. Camera, într-o efervescentă mișcare, captează compozițiile de grup în paralel cu fragmentările de duet sau solo, urmărind îndeaproape structuri ce traversează în diverse ritmuri - de la statuar la sarabandă - realități paralele, stări de conștiință sau vise. Același exercițiu al transpunerii coregrafice din scenă în ecran, îl realizează fabulosul coregraf Ohad Naharin, fondator al tehnicii de dans modern "Gaga". Compania israeliană de dans Batsheva reactualizează piesa YAG - creată în 1996 și transmisă la FITS, 2021 - într-o altă dimensiune. YAG este o creație artă poetică despre dans ca bucurie de a trăi, ca element unificator și sens existențial al unei familii. Vecină cu artele marțiale, tehnica Gaga pune mintea și trupul în comunicare. YAG pare că nu și-a atins scopul sau desăvârșirea în varianta sa scenică din 1996. Ediția film a acestei manifestări încearcă să pună în valoare respirația, concentrarea, virtuozitatea și participarea totală a artiștilor implicați în procesul creator. Detaliul și focalizarea în imagine descoperă gestul minimalist, esențializat, transfigurat, eliberat de încărcătura rigorii și a formalului. Mișcarea ochilor, a gurii, dinamica expresiei faciale, respirația cu sincopele ei devin componente marcante și integratoare ale dansului, în fapt esențiale în contextul unei piese coregrafice în care aspectul psihologic-narativ este proeminent.
De-asemenea, dintre primele încercări de dramatizare "online", notăm piesa Mad Forest, aparținând autoarei Caryl Churchill, ce dispută realitatea revoluției române și vorbește despre căderea lui Ceaușescu. Regizată de Ashley Tata, ca parte a programului teatrului universitar de la Bard în colaborare cu "Theater for a new Audience", piesa urmărește câteva confesiuni ale celor care au participat mai de aproape sau mai de "departe" la evenimentele din 1989, suprapuse și intercalate imagistic, prin partiționarea spațiului de vizionare în icoane. Din ele, 12 interpreți foarte tineri (studenți) relatează "claustrați" ceea ce cred ei că s-a întâmplat afară - din celula lor socio-digitală!, în delirul prefabricat al revoluției.
Numărul de decese continuă să fie încă foarte scăzut în raport cu creșterile exponențiale de îmbolnăviri. Să fi murit deja aproape toți care ar fi trebuit să moară? Nerezistenții, bătrânii, cei atinși de boli incurabile? Atunci, să-și fi îndeplinit flagelul misiunea, să fie Omicronul întocmai coada sa ameliorat și ironic devastatoare? Cozi uriașe în centrele de testare, multiplicate la tot pasul, în tot orașul, contribuie semnificativ la statisticile debordante cu cazuri asimptomatice sau forme ușoare ale bolii. În ciuda lor, spitalele sunt totuși excedate de bolnavi în stare de urgență. Vaccinurile, cu booster cu tot, se dovedesc neputincioase. Omicronul, cel mai contagios dintre variantele COVID-ului - cu efectele lui micro - infinitezimale - pare să răspândească și mai multă confuzie, ca și când cea existentă n-ar fi fost îndeajuns. O deraiere delirantă, dar oamenii continuă să meargă (parțial) la serviciu, sălile de spectacol și muzeele sunt deschise, cursele aeriene internaționale nu se lasă intimidate, turismul este modest, dar există cu desăvârșire.
Virusul începe să fie ignorat, este acesta sfârșitul lui? Redus la tăcere, ca un copil obraznic și gălăgios ce a pierdut atenția admiratorilor, se va retrage endemic și global într-un colț - adică pe oriunde - uitat de lume și sufocat de propriile conspirații strânse în jurul lui.
*
Așteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2021 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2021), pe adresa [email protected], până pe 15 februarie 2022. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2021. (Redacția LiterNet)