Sunt sigură că anul 2021 a fost unul plin de provocări, încercări și oportunități pentru toată lumea. Și nu, nu-i zic "anul lui Phoenix" în amintirea trupei românești, cu toate că în noaptea de revelion, pe la 5 dimineața când muzica atipică pentru petreceri preia controlul, îmi "dădeam delir" pe În umbra marelui urs. Îi spun "anul lui Phoenix" fiindcă, pentru mine personal, cele douăsprezece luni care practic au zburat au reprezentat o schimbare de proporții în ce privește mentalitatea și stilul meu de viață. O metamorfozare demult așteptată, dar a cărei cale o găsești cu greu, mai mult din întâmplare decât din intenție. Și cu mult ajutor direct sau indirect din partea unor oameni dragi.
22 ianuarie. Data în care reușesc în sfârșit să scriu această cronică a vieții mele recente. Pentru că dacă anul 2021 a fost unul plin, primele trei săptămâni din 2022 abia m-au lăsat să respir. Pline de oportunități de carieră, oameni minunați vechi și noi, visuri împlinite, natură, sport și distracție, pot spune că au fost unele dintre cele mai frumoase zile din viața mea. O perioadă de timp în care m-am simțit aproape invincibilă. Dar aceste zile au fost rezultatul direct al anului care a trecut. Și cum cred cu îndârjire că orice lucru mic se întâmplă cu un motiv, sunt de părere că universul a conspirat împotriva scrierii acestui text mai devreme tocmai pentru a avea ocazia să îl redactez astăzi, la exact un an de când viața mea a luat o turnură neașteptată.
Pe vremea aceea locuiam cu fostul meu prieten într-un apartament modern cu două camere, închiriat în Cluj. O relație frumoasă, de tipul dragoste-la-prima-vedere, care în următoarea zi avea să împlinească doi ani. Un apartament ieftin și frumos într-o zonă bună. Abia mă operasem la ovare de un chist dermoid, în încercarea de a rezolva niște probleme de sănătate care îmi încurcau relațiile de aproape trei ani. Pe lângă facultate, de care aveam grijă să mă ocup cu meticulozitate, eram și PR pentru un festival de film românesc, Film pe Pâine, scriam cronici pentru un site național prestigios cum este LiterNet, eram membră a unei organizații studențești și făceam parte din echipa de producție al unui scurtmetraj care avea să se numească și scrisorile lui și să aibă premiera la Festivalul Internațional de Teatru din Turda.
Mergeam o dată pe lună la o prietenă acasă (directorul Film pe Pâine), când timpul îi permitea să organizeze câte o petrecere ad-hoc cu oameni adunați de prin toate părțile. Câteodată veneau prietenii noștri din Sibiu în vizită. În rest stăteam în casă și asamblam figurine cu prietenul meu, jucam tot felul de boardgames / jocuri video ori mă uitam la seriale pe Netflix sau la Survivor România. Nu mă afecta atât de mult faptul că nu ieșeam, în ciuda vieții mele haotice din liceu. Pandemia mă calmase. Era o viață liniștită, așezată, nu mă puteam plânge. Unii oameni luptă toată viața lor ca să ajungă acolo. Însă pentru mine, dintr-un oarecare motiv, nu era destul.
Aveam să înțeleg mult mai târziu de ce nu reușeam să mă simt împlinită.
Se spune că dacă trecutul te urmărește, ceva este în neregulă cu prezentul tău. Așa că atunci când am primit mesaj de la un băiat de care fusesem îndrăgostită până peste cap cu doi ani înainte, am simțit că ceva urma să se schimbe. Nu la nivel romantic - problemele mele erau mult mai adânci de atât. Eram lipsită de orice motivație, inițiativă, energie sau plăcere în ceea ce făceam. Eram dependentă funcțional de prietenul meu și nu eram în stare să merg nicăieri singură, nici măcar să comand de mâncare. Mă luptam cu anxietatea socială și tot felul de gânduri și obsesii compulsive care mă împiedicau de 5 ani să citesc. Voiam o transformare și nu știam încotro să o apuc. Așa că atunci când am văzut oportunitatea, am primit-o cu brațele deschise. Pentru prima oară după mulți ani am fost în natură, la munte, la inițiativa mea, cu EL, cu prietenii mei de la Sibiu și cu Raluca, o veche prietenă comună cu care am regretat în fiecare an de liceu că nu am ținut legătura. O prietenă pe care nu aș fi regăsit-o dacă nu era EL, cu care mă potrivesc foarte bine și care îmi este dragă și în ziua de azi, deși o văd rar fiindcă e la facultate în Olanda.
Acela a fost momentul de cotitură în care mi-am dat seama că pot să îmi fac viața așa cum îmi doresc.
În trei luni am renunțat la relația mea, la apartamentul în care locuiam și la proiectele profesionale care nu mă făceau fericită. Eram pe drumul cel bun, dar mai aveam mult până la apogeu. Noua mea feblețe începea de asemenea o nouă viață, învățând să devină maistru militar la unitatea din Sibiu în vreme de pandemie, ceea ce a însemnat trei luni fără permisii, multe apeluri video și multă anxietate. Un timp m-am întrebat de ce nu am ascultat-o eu pe Mărioara de la tarot când mi-a spus să nu renunț la relația mea pentru cineva din trecut, că nu voi fi fericită. Am crezut că am făcut greșeala vieții mele.
Dar odată cu sărbătorile pascale, a venit prima permisie. Au fost 12 zile în care nu am stat în loc, în care am încercat, la sugestia LUI, o multitudine de lucruri pe care nu aș fi avut curajul să le experimentez altfel. Am văzut că pot să cunosc oameni noi și să mă înțeleg bine cu ei. Am remarcat că pot ține un gândac în mână fără să fac infarct. Am observat că pot trage cu AK-47-le fără să mă zboare reculul. Că pot să ies cu familia prin pădure și să mă simt bine. Că pot să mă plimb prin toată România, dacă asta îmi doresc. Că nu e prea târziu să învăț să mă dau pe bicicletă. Că pot să citesc fără să trec de trei ori peste același paragraf. Că îmi place filosofia. Aventură, animale, adrenalină, natură, cărți și oameni frumoși pe care i-ai avut mereu lângă tine, dar nu ai știut cum să te bucuri de ei. Ce îți poți dori mai mult? Nu au fost niște zile lipsite de drame sau nesiguranțe, dar mi-au confirmat încă o dată ceea ce știam deja din februarie: că se poate și altfel. Pentru prima dată după mult timp, simțeam că trăiesc cu adevărat.
Cam acolo s-a terminat fantezia și a început haosul. Încă nu eram în stare să trăiesc singură, astfel că odată cu plecarea LUI înapoi în unitate, am reluat legătura cu fostul meu prieten. Mă simțeam fără scop, așa că aveam nevoie de o realizare care să îmi ofere încredere. Deși motivația am primit-o de la EL, fostul meu prieten a fost cel mai potrivit ca instructor pentru bicicletă. M-a învățat în trei ore să mă dau, la 20 de ani, pe o bicicletă pe care mi-a oferit-o cadou la majorat. De ce am așteptat atât ca să învăț ceva ce îmi doream de mult timp? Nu știam răspunsul, dar știam că îmi recăpătam în sfârșit controlul asupra propriei vieți.
Însă această realizare nu a venit fără un preț. Tensiunile crescânde între cei doi, așteptările care nu se potriveau cu realitatea și toate nesiguranțele au făcut ca acest triunghi amoros să devină un vârtej învolburat din care am crezut că nu am cum să ies. E greu să alegi între cineva care îți oferă siguranță, familiaritate și confort și cineva care îți oferă adrenalină, noutate și motivație, așa că o vreme am încercat să le am pe amândouă, fiind cât se poate de onestă în acest proces.
Nu sunt mândră de mine, dar uitându-mă înapoi, nu aș schimba nimic. Am rămas în legătură cu fiecare exact atât cât a trebuit ca să îmi construiesc o viață singură și amintiri de neuitat peste vară. Poate sună egoist, dar datorită lor am reușit să cunosc și să recunosc oameni care, în cele din urmă, m-au ajutat să prind încredere și să mă desprind de ei. Am reluat încet-încet legătura cu gașca mea de suflet din liceu, cu care rămăsesem în relații destul de tensionate din cauza unei întâmplări mai vechi, l-am cunoscut pe Cristi, prietenul Ralucăi la vremea respectivă, cu care am empatizat și m-am distrat deopotrivă, devenind astfel tovarășul meu cel mai bun și oaza mea de siguranță, omul pe care mă puteam oricând baza. Și din punctul în care m-am întors la Cluj și am avut o parte din oamenii aceștia lângă mine, am fost destul de încrezătoare pentru a-mi lua zborul.
M-a ajutat enorm și experiența din iulie de la TIFF. Pe cât de stresant a fost să fiu deopotrivă acreditată de LiterNet și să lucrez și pentru revista Aperitiff, a fost o experiență prin care am trecut complet singură și care mi-a oferit, odată finalizată cu succes - și cu o petrecere de zile mari în care am băut cu proful de la facultate până la 7 dimineața (dom' profesor, dacă vezi asta, te rog nu mă pica) -, stima și respectul de sine de care aveam nevoie.
Și totuși, ceea ce mi-a redat cu adevărat independența a fost experiența de a sta la cămin. Cât de ahtiată eram eu în primul an pe chirii, promițându-mi mie că nu voi locui niciodată într-o cameră de cămin, inevitabilul s-a produs. Mi-am asumat din primăvară, odată cu renunțarea la apartament, că va trebui să o încerc și pe asta. Ba mai mult, am nimerit-o colegă de apartament pe Teo, o veche colegă din trupa de teatru, pe care o cunosc de mai bine de 13 ani și pe care în liceu nu o prea sufeream. Și surprinzător, ne înțelegem extraordinar de bine. Am ajuns în the best case scenario fără ca măcar să îmi doresc asta. De aia se spune că "nu știi niciodată ce e rău și ce e bine".
Astfel mi-am făcut curaj ca în luna octombrie să încep un detox: să renunț pe rând la dependența mea funcțională de fostul meu prieten, dependența emoțională de mesajele LUI, dependența de ieșit și de oameni în general și, mai ales, la fumat. Cu ultima încă mai am un pic de furcă, dar sunt convinsă că voi ajunge și acolo.
Așteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2021 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2021), pe adresa [email protected], până pe 15 februarie 2022. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2021. (Redacția LiterNet)