Dar, dacă e să sintetizez o amintire a acestei perioade și a acestei activități, aș alege senzația pe care o aveam (și încă o mai am, din fericire) când, după o sesiune mai lungă sau mai scurtă de pozat, mă așezam în fața calculatorului și descărcam "prada zilei" ca să o pot vedea mai bine pe monitor. Ce credeam grozav se dovedea uneori greșit focusat și ce mi se păruse neimportant aducea surprize după o mică intervenție de decupaj sau reglare a culorilor. Ca să nu mai spun că, la revizitarea unor imagini după o perioadă mai lungă, vechile vedete păleau și alte fotografii îmi captau atenția ca interesante.
Și a venit luna martie. Un prieten m-a invitat într-un grup pe Facebook unde se schimba mereu tema și trebuia să scrii un text de fix 500 de semne. Mi s-a părut ușor, dar nu era chiar așa. Mă bazam pe faptul că mi-a plăcut mereu să scriu, încă din școală, și colegii râdeau cu poftă la textele mele. Totuși, concurența era mare în grup și mă străduiam să găsesc ceva original, diferit de ce au postat alții. Schimbarea rapidă a temei, comentariile, like-urile primite, dar mai ales selectarea în micul eșantion de aleși care ajungeau pe LiterNet m-au făcut să continui și să mă gândesc mai serios la scris, ca la un lucru pe care l-am neglijat atâta timp. "Ei, dar dacă eu chiar am talent la scris și aș putea să duc lucrurile astea mai departe? Unde mai exact? Ce așteptări am?"
Mi-am dat seama că, făcând parte din generația decrețeilor, m-am lovit de multe ori în viață de ideea de a fi competitiv, de a răzbate. Dacă nu te zbați, nu intri la facultate, nu prinzi loc, nu reușești. Din păcate asta se lovea cap în cap cu ideea de modestie, de a nu te lăuda singur, de a nu ieși în față, inoculată mai ales de tata care a stat mereu în umbra altora cu origini mai sănătoase. Oricum, în lunile care au urmat am scris cât de mult am putut. Povestiri scurte, că asta mi-am dorit mereu să scriu. Nu am visat niciodată la vreun roman. Deși cred că e mai greu să scrii proză scurtă, trebuie să lași multe lucruri ghicite, schițate, să ai un final memorabil, să captezi atenția repede... în sfârșit. Am răscolit și în scrierile mai vechi, le-am selectat și le-am trimis pe unde am putut: cele mai multe s-au publicat! Recunosc, mi-a făcut mare plăcere. Personajele din acele povestiri nu mai erau doar niște amintiri sortite pieirii pe măsură ce mă ramoleam eu: în anul 2021 au prins viață și vor sta pe Internet să le descopere și alții, cum le-o fi norocul, nu mai sunt prizoniere. Nu știu dacă mi-am găsit vocea. Cred că mai e mult de lucrat aici. Pe lângă recapitularea gramaticii limbii române.
Prin octombrie am mers la un vernisaj de pictură abstractă. Știți senzația aia când te uiți la petele de culoare de pe pereții unei expoziții și mormăi în barbă: hîm, cred că aș putea să fac și eu asta? După zeci de fotografii postate pe Instagram cu #likeapainting m-am hotărât să investesc niște timp și în această direcție. Am cumpărat acuarele, hârtie, pensule. Am căutat câteva tutoriale pe YouTube să văd totuși măcar în principiu cum ar trebui să încep. Trebuie spus că la desen nu am avut niciodată talent. Nu m-a remarcat nici un profesor și nici nu am simțit vreun impuls să schițez ceva văzut în jurul meu. Dar acum nu încercam să reproduc nimic, nu aveam nimic în cap în afară de curiozitatea față de formele pe care le lua o pată de apă colorată mișcată puțin pe hârtie. Pentru că apa se absoarbe repede, m-am văzut nevoită să iau decizii din ce în ce mai rapide legat de ce culoare urmează, încotro să o ia forma care se năștea, cât de mult să înainteze pe hârtie. Primele pete colorate m-au uimit cu expresivitatea lor la care nu simțeam că am contribuit cu ceva. Mă uitam fascinată și mi se părea că văd tot felul de povești, ca la cititul în ceașca de cafea. Uite o pisică, un cal de mare, o floare. Și așa mi-a venit ideea să le conturez un pic. Și-au schimbat imediat aspectul. Hîm, un detaliu atât de mic. Dar parcă tot lipsea ceva... Sub influența unei cărți de poezie a lui Ion Mureșan din care tot savuram pasaje în fiecare seară, mi s-a părut că un vers de acolo parcă ilustrează cumva ce se întâmplă în acuarela mea abstractă. Și așa s-a născut primul picto-poem!
Au urmat imediat multe altele. Partea cu pictatul era mereu o loterie la care simțeam că nu controlez nimic. Îmi propuneam mereu să fac anumite forme, anumite subiecte și nu știu cum se făcea că nu ieșeau niciodată. Dar, la partea cu alegerea poeziei, mi-am dat seama că se întâmplă cu adevărat magia. Căutam pe internet poeți potriviți cu stilul desenului: mai romantici, mai cu umor, mai abstracți, mai întunecați sau mai luminoși. Și iată cum în câteva săptămâni m-am scufundat pur și simplu în universul poeziei pe care l-am ignorat cu atâta grație toată viața. Un univers paralel de a cărui existență am știut întotdeauna, pe care l-am admirat de la distanță, l-am și gustat din când în când, dar cu care nu am avut cu adevărat de-a face până acum.
Bineînțeles că noul hobby a fost repede comunicat prietenilor și cunoștințelor. Ce m-a mirat cu adevărat nu a fost admirația lor față de talentul meu de pictor, ci interesul și mirarea unora față de frumusețea poeziilor care erau în spate și din care adăugam eu câteva versuri direct pe desen. Nichita Stănescu, Ion Caraion, Emil Brumaru, Marin Sorescu, Ion Barbu și mulți alții s-au alăturat lui Ion Mureșan. Am selectat și câteva fragmente de proză foarte poetice și am trecut și la poezia universală, desigur. Cu limitare la poeții de limbă engleză, singura limbă pe care o mai știu. Prietenii îmi trimiteau versuri care i-au impresionat, ne consultam ce s-ar potrivi mai bine, a fost prima oară când am petrecut atâta timp recitând poezii!
Sărbătorile de iarnă au fost o încununare a acestui hobby dar și un prilej de analiză serioasă a statutului de artist amator. Am fost educată în admirația profesioniștilor. Pufăitul disprețuitor din replica: "Ei, e doar un amator", mi-a rămas întipărit în memorie pentru totdeauna. Eu, la rândul meu, lucrând ani de zile în publicitate, am avut deseori ocazia să strâmb din nas la încercările amatoricești ale clienților de a-și face singuri (mai bine, credeau ei) propriile reclame. Comunicarea e o știință complicată, ține de receptor dar și de publicul țintă, de context, de atâtea și atâtea. Dar joaca asta cu pete de culoare și poezii ce este? Mie îmi face mare plăcere să-mi împărtășesc "creațiile", dar nu încetez să mă mir când și alții sunt entuziaști. Sindromul impostorului? Poate. Ce va aduce anul următor? Nu cred că mai contează, atâta timp cât am descoperit plăcerea lucrului făcut cu iubire. Adică definiția cuvântului AMATOR.
Mulțumesc, 2021!
*
Așteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2021 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2021), pe adresa [email protected], până pe 15 februarie 2022. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2021. (Redacția LiterNet)