Ordine - Informaţie. Haos - Entropie

„Într-o perspectivă termodinamică, informaţia a fost identificată (...) cu ordinea şi cu organizarea, ca opuse dezordinii, haosului, entropiei.” (Solomon Marcus, Nouă chipuri ale ordinii şi haosului, revista Secolul 20, 1-2-3/1999, p. 261-269)

Atleţii extravaganţei intelectuale caută febril soluţii pentru „revitalizarea blocurilor”. În primul rînd, pentru ca ceva să poată fi „revitalizat”, ar trebui, mai întîi, să-şi fi dovedit, cîndva, vitalitatea. Conform acestor legi, reinformatizarea (în sens termodinamic) unui sistem (fie el şi şantaliu) se poate face doar printr-o intervenţie din EXTERIOR. Carevasăzică, tocmai „principiile” care au dus la apariţia „blocurilor” se cer revizuite.

Astfel, singura şansă a unui sistem de a fi revitalizat este redefinirea lui. Din nefericire (de la început) „blocurile” s-au aflat în haos, avînd handicapul constrîngerilor excesive ce le apăsau. Structura acestui mecanism de cazare este „suprareglementată”, este prea încorsetată şi încorsetantă pentru a putea fi menţinută în funcţiune. Nu existau libertăţi în mişcare. Chiar dacă locatarii s-au folosit de ele după cum le-a venit mai bine, felul crispat în care se trăia acolo dădea naştere la scenarii de viaţă aberante.

„Blocurile” înseamnă o formă de adăpostire, fără să i se ofere (nici măcar) speranţa de a deveni un „sistem de locuire”. „Apartamentul de bloc” şi „blocul” au limite nu numai fizice. În adevărata locuire, viaţa oamenilor generează formule arhitecturale. Or, „blocurile” nu-şi au obîrşia într-un fel de a vieţui, ci sînt soluţii de cazare a unor indivizi, fără a se lua în calcul altceva decît oarece necesităţi fiziologice. Relaţiile din cadrul familiei sau cele dintre familii nu au făcut obiectul atenţiei plănuitorilor de „blocuri”. Şi soluţiile propuse sînt superficiale.

Cînd primii oameni s-au mutat în „bloc”, nu s-a remarcat o respingere brutală a sistemului (zis) „de locuire”. Existau oarece relaţii între vecini şi părea că se încropeşte un soi de comunitate. Locatarii veniseră cu reflexele căpătate în locurile lor de baştină. Chiar dacă se cam împiedicau de ziduri, ei încercau să-şi ducă traiul ca înainte, atribuind spaţiilor cele mai neaşteptate destinaţii. În ciuda faptului că rezultatul oscila între hilar şi absurd, inerţia oamenilor a lăsat falsa impresie că „blocul” este o soluţie (măcar) rezonabilă.

Sigur, dacă, prin absurd, vom accepta că un apartament de „bloc” (limitat de pereţi şi planşee) ar putea fi o locuinţă şi descoperim că acest spaţiu nu este atractiv, o zugrăveală, o „bucătărie americană” (după gust) şi nişte pereţi demolaţi se pot dovedi formule de agrementare a locului. „Stupul” cu apartamente – „blocul” – poate fi şi el vopsit, se poate „igieniza” spaţiul dintre „blocuri”, se pot amenaja „locuri de joacă pentru copii”, se pot betona platforme pentru parcarea maşinilor. Se uită un lucru. Astfel de operaţiuni urmează aceleaşi principii care au moşit naşterea „blocurilor”. Fac parte din acelaşi „sistem”. Or, tocmai „sistemul” este nefericit gîndit. Fără a mai pune la socoteală că nu în acest fel se poate pune stavilă unui proces entropic, ci (aşa cum ne spun „legile termodinamicii”) doar printr-o intervenţie din exterior.

„Blocul” este, din pornire, o structură COMPLEXĂ (suprareglementată) – haotică. Mai mult, „blocul” se află şi în plin proces entropic (tot despre haos este vorba). Pentru a corecta situaţia, prima măsură ce se cere luată ar fi alimentarea cu informaţie a sistemului (în vederea anulării procesului entropic). Mai rămîne de văzut dacă structura COMPLEXĂ poate fi simplificată. Greu. Altfel spus, cînd cineva are o motocicletă (mecanism COMPLEX) care funcţionează tot mai prost (entropia, bat-o vina) şi îşi doreşte, de fapt, o bicicletă (mecanism SIMPLU), poate repara rabla, dar la capătul acestei acţiuni va avea tot o motocicletă, nu o bicicletă. Dacă încearcă să transforme motocicleta în bicicletă, înlocuindu-i motorul cu pedale şi cutia de viteze cu foi şi pinioane, nu va obţine decît un hibrid greoi, nefuncţional şi caraghios, bun să distreze copiii vecinilor. În acest caz, lucrurile se pot rezolva repede: se dă la fier vechi motocicleta hîrbuită şi se cumpără o bicicletă. La fel de simplu se poate rezolva şi problema „blocurilor”: se eliberează elegant terenul şi se construiesc nişte case pentru oameni. Singura problemă reală stă în faptul că o bicicletă costă (de regulă) mai puţin decît o casă. Şi ar mai fi ceva: dacă demolăm „blocurile”, unde ducem atîta moloz?

Stoparea procesului entropic este posibilă doar printr-o intervenţie energică asupra felului în care este locuit un spaţiu; bineînţeles, asemenea schimbări aduc (implicit) şi modificări ale spaţiului. Din păcate, un apartament de bloc nu-şi poate depăşi condiţia, indiferent de numărul zidurilor suprimate sau de calitatea finisajelor folosite. Şi asta pentru simplul motiv ca relaţiile între indivizi (locatarii unei „scări de bloc”) nu capătă tente omeneşti; şi nici spaţiile dintre blocuri nu se vor transforma în „agore”, ci, cel mult, în cîmpuri de luptă între „găşti”. Pentru omul “de la bloc”, lumea se sfîrşeşte acolo unde se află zidul apartamentului său şi nu recunoaşte teritoriul de dincolo de uşă ca fiind locul comunităţii (căci la „bloc” nu se poate vorbi despre o comunitate).

Încercarea de a refolosi „blocurile” face parte din familia gesturilor rudimentare (întîlnite prin mahala) alături de transformarea lenjeriei intime în cîrpe de şters praful.


(Fragment din „ATINGEREA CELUI MAI VECHI ZEU”)