Vedeți oameni inteligenți? Vedeți oameni liberi? Vedeți oameni buni? Oameni sinceri? Înțelepți? Integri? Iubitori?
Eu nu-i văd nici măcar în oglindă. E ceva acolo care respiră și clipește, dar nu sunt sigur că-i om.
Și când te gândești că stând așa, aproape nemișcați în fața reflexiilor (reflecțiilor?), oamenii zburdă prin univers cu peste două milioane de kilometri pe oră, în cea mai grozavă capsulă de salvare creată vreodată, cu motor luminic blând și generos și rezerve cât pentru încă o eră galactică.
Degeaba. Suntem praf de stele rânced și denaturat, gonind în cursa noastră oarbă spre nemișcare.
Oh, da, n-ați auzit? Cică în tot universul, fug unii de alții, îndepărtându-se reciproc și căzând în cele din urmă înfrigurați în marea epuizare.
Până atunci însă, mai e timp să ne uităm la oameni. Ce încântare doar să-i privim! Ce o să mai vedem, oare?
