De altfel, cred că nu aș fi scris aceste rânduri dacă nu m-aș fi convins definitiv, în 2021, ascultând un număr important de oameni, de necesitatea mărturiei personale, nu cu virtuți de model, ci ca mijloc de întâlnire cu ceilalți.
Nu doar am ascultat, dar am și vorbit mult. Mult prea mult uneori, mai mult și mai public decât obișnuiesc și mă simt confortabil.
Răzvan Penescu m-a întrebat ce am făcut în 2021. Un volum mare de proiecte. Ar fi teribil de arogant să vorbesc despre ele.
Dar ce e semnificativ e că toate au fost făcute repede. Mult prea repede.
O bună parte dintre noi, lucrătorii din sectorul cultural de aici și din Europa în general, suntem încontinuu pe fugă, producem mult și repede. Ca și cum viața ne-ar depinde de asta. Deși nu cred că majoritatea dintre noi ar putea să explice miza reală a excesului de proiecte și de viteză.
2021 mi-a confirmat că gândim pe termen mult prea scurt. Azi e tot ce avem, așa e, dar de ce să fim continuu surprinși de mâine, ca și cum am avea memoria de scurtă durată a peștișorilor agitați din acvariu? Asta nu înțeleg, sau refuz încă să o fac.
În 2021 am fost mult absent de acasă, am rănit câțiva oameni fără să vreau, ceea ce m-a îndurerat peste măsură.
Am deschis ușile unei noi meserii, aceea de producător de film documentar (un lucru la care nu m-aș fi gândit niciodată), iar fiecare pas pe acest nou teren a fost fascinant. I-am cunoscut entuziasmul, pasiunea care te face să treci de orice, dar și latura mai întunecată din punct de vedere uman.
Nu simt că obstacolele m-au întărit, dar m-au învățat să am răbdare, să inspir adânc și să număr multe secunde înainte să răspund. Adică ceva contra firii mele. Și funcționează!
Am trăit câteva mici minuni - de fiecare dată când îmi era greu, mi-au apărut alături, de nicăieri, oameni providențiali care netezeau calea.
#newTogether, experimentul video despre viitorul artiștilor după carantinele succesive și pandemie, experiment transformat în documentar de inventiva și minuțioasa Carmen Lidia Vidu, este proiectul care mi-a schimbat parcursul de viață. În 2020, 2021 și, cu siguranță, și după. Le mulțumesc lui Thomas Kloiber, directorul Forumului Cultural Austriac, Carmen Lidia Vidu, regizoare, Cristina Baciu, editoare și animatoare, celor 60 de artiști austrieci și români participanți care, prin tot ce au îngăduit, făurit, îngrijit, imaginat, soluționat au permis această schimbare. Și tuturor celor care, mai apoi, cu mult entuziasm și încredere, au făcut ca filmul să ajungă la public, la oameni. Oameni care să-l disece.
În 2021, am uitat să mă bucur de ce fac. Într-o seară, mi-a deschis ochii mesajul unei prietene, din care îndrăznesc să citez o mică parte - "uite, oamenii aceștia sunt aici pentru tine..." De atunci încerc să nu-mi permit să mai uit.
În 2021, am aflat, timp de câteva ore, ce înseamnă fericirea aceea totală, despre care citești în cărți - pur și simplu în mijlocul unui hol aglomerat (în condiții de distanțare socială, desigur!), dar și, altă dată, în fața unei singure ființe umane.
Anul trecut, am înțeles pe de-a-ntregul ce poate însemna un om pentru cei apropiați. Cei care contează în geografia interioară individuală a fiecăruia dintre noi; cei pentru care el însuși contează.
În 2021, am avut sentimentul că 2022 ne va zâmbi mai mult.
Rural Rhapsody - George Bodocan
*