Misterul lui Marie Rogêt

Poetul american Edgar Allan Poe (1809-1849), este socotit a fi, pe lângă unul din maeştrii nuvelei horror, inventatorul naraţiunii detective. Rămas orfan de ambii părinţi de la cea mai fragedă vârstă, este crescut de un negustor din Richmond, Virginia, al cărui nume, Allan, şi-l adaugă, fără a fi vreodată înfiat. După eşecul în Universitate şi Academia Militară West Point, devine redactor la o serie de reviste: Southern Literary Messenger, în Richmond (1835-37), Burton's Gentleman's Magazine în Philadelphia (1839-40), şi Graham's Magazine (1842-43). În această perioadă îşi scrie cele mai cunoscute piese literare.

Volumul de debut, Tales of the Grotesque and Arabesque, apare în 1840. În cei 9 ani pe care-i mai are de trăit toate scrierile sale în poezie sau proză devin best sellers. Este apreciat a fi unul din cei mai prolifici jurnalişti literari americani.






Notă: La prima tipărire a Misterului lui Marie Rogêt, notele de subsol adăugate acum au fost socotite de prisos; dar întrucît s-au scurs cîţiva ani de la tragedia pe care se bazează această povestire, este oportun să le oferim şi totodată să spunem cîteva cuvinte care să lămurească tema generală. O tînără, Mary Cecilia Rogers, a fost ucisă în apropiere de New York; şi deşi moartea ei a stîrnit o emoţie puternică şi stăruitoare, misterul din jurul ei a rămas nedezlegat în perioada cînd a fost scrisă şi publicată prezenta lucrare (noiembrie, 1842). În cele de faţă, sub cuvînt că relatează soarta unei grisette pariziene, a unei tinere muncitoare, cu alte cuvinte, autorul a urmărit în cele mai mici amănunte faptele esenţiale - pe cele neesenţiale oferindu-le doar ca termen de comparaţie - ale adevăratului asasinat comis asupra lui Mary Rogers. Astfel, orice argument întemeiat pe ficţiune este aplicabil adevărului: iar scopul l-a constituit cercetarea adevărului.

Misterul lui Marie Rogêt a fost redactat departe de locul atrocităţii şi fără alte mijloace de cercetare decît cele relatate de gazete. Ca atare, autorului i-au scăpat numeroase lucruri pe care le-ar fi aflat dacă ar fi fost la faţa locului şi ar fi vizitat împrejurimile. Cu toate acestea, n-ar fi lipsit de sens să consemnăm că mărturisirile a două persoane (una din ele - Madame Deluc din povestire), făcute în perioade diferite, mult după publicare, au confirmat întru totul nu doar concluzia generală, dar absolut toate detaliile ipotetice mai importante prin care s-a ajuns la această concluzie.



Puţine sînt acele persoane, chiar printre cei mai calmi gînditori, care să nu fi fost atrase uneori de o vagă şi totuşi vibrantă cvasicredinţă în supranatural, de coincidenţe de o natură aparent atît de miraculoasă încît, ca simple coincidenţe, intelectul a fost incapabil să le accepte. Asemenea sentimente - căci cvasi-credinţele despre care vorbesc nu au niciodată întreaga putere a gîndului - sînt rareori pe deplin înăbuşite altfel decît prin recurs la teoria hazardului sau, cum i se mai spune tehnic, calculul probabilităţilor. Ei bine, acest calcul este în esenţa sa pur matematic; şi astfel avem anomalia ca lucrul cel mai rigid şi mai exact din domeniul ştiinţei să fie aplicat umbrei şi spiritului celui mai intangibil din domeniul speculaţiei.

Amănuntele extraordinare pe care sînt chemat acum să le fac publice vor alcătui, după cum se va vedea, cît priveşte desfăşurarea în timp, prima parte dintr-o serie de coincidenţe aproape de neînţeles, a căror parte a doua sau încheiere va fi recunoscută de toţi cititorii în recentul asasinat asupra lui MARY CECILIA ROGERS, petrecut în New York.

Cînd într-o lucrare intitulată Crimele din Rue Morgue am încercat în urmă cu aproape un an să zugrăvesc cîteva însuşiri cu totul remarcabile ale alcătuirii mentale a prietenului meu, cavalerul C. Auguste Dupin, nu mă gîndeam că voi reveni vreodată asupra acestui subiect. Această zugrăvire a caracterului său constituia scopul meu; iar acest scop a fost atins în succesiunea de împrejurări ce aveau să dovedească idiosincrasia lui Dupin. Aş fi putut aduce şi alte exemple, dar n-aş fi dovedit mai multe. Evenimente recente însă, în surprinzătoarea lor desfăşurare, mi-au atras atenţia asupra mai multor amănunte care vor avea întrucîtva aerul unei mărturisiri smulse cu forţa. Auzind eu ce am auzit de curînd, ar fi într-adevăr ciudat dacă aş trece sub tăcere ceea ce am auzit şi am văzut cu atîta timp în urmă.

După ce a luat sfîrşit tragedia iscată prin moartea lui Madame L'Espanaye şi a fiicei sale, cavalerul numaidecît îşi abătu atenţia de la această întîmplare şi recăzu, după vechiul său obicei, într-o reverie sumbră. Avînd dintotdeauna o înclinaţie spre abstracţiune, m-am alăturat şi eu degrabă umorii sale; şi continuînd să ocupăm apartamentul nostru din Faubourg Saint Germain, am lăsat în voia întîmplării Viitorul şi ne-am abandonat fără griji Prezentului, întreţesînd cu vise lumea plicticoasă din jurul nostru.

Dar aceste vise nu erau chiar fără întreruperi. Se poate lesne presupune că rolul jucat de prietenul meu în drama din Rue Morgue nu putea să nu-şi lase amprenta asupra închipuirilor poliţiei pariziene. În rîndul agenţilor ei, numele lui Dupin ajunsese un cuvînt familiar. Caracterul simplu al deducţiilor prin care acesta dezlegase misterul nefiind dezvăluit niciodată, nici măcar prefectului de poliţie, şi nimănui altcuiva decît mie, nu-i surprinzător, desigur, că afacerea era considerată un lucru aproape miraculos sau că însuşirile analitice ale cavalerului i-au adus acestuia creditul acordat intuiţiei. Francheţea lui l-ar fi făcut să dezmintă în faţa oricărui curios o astfel de prejudecată; însă firea lui indolentă îi interzicea să se mai frămînte din pricina unui subiect care încetase de mult să-l mai intereseze. Aşa s-a întîmplat că el se trezi steaua călăuzitoare spre care se îndreptau ochii poliţiei; şi nu puţine au fost cazurile în care se făcură încercări din partea prefecturii de poliţie de a-i folosi serviciile. Unul dintre cele mai remarcabile cazuri a fost uciderea unei tinere cu numele de Marie Rogêt.

Acest eveniment avu loc cam la doi ani după atrocităţile din Rue Morgue. Marie, ale cărei nume de botez şi de familie vor atrage numaidecît atenţia prin asemănarea lor cu cele ale nefericitei "fetişcane cu ţigările", era singura fiică a văduvei Estelle Rogêt. Tatăl ei murise pe cînd ea era încă o copilă şi, din clipa morţii lui pînă cu vreo optsprezece luni înainte de asasinatul ce face subiectul povestirii noastre, mama şi fiica locuiau împreună în Rue Pavée Saint Andrée (Nassau Street), Madame ţinînd un pension şi fiind ajutată de Marie. Lucrurile merseră astfel pînă cînd aceasta din urmă împlini vîrsta de douăzeci şi doi de ani, cînd neasemuita ei frumuseţe atrase atenţia unui negustor de parfumuri care ocupa una dintre prăvăliile situate la parterul lui Palais Royal şi printre ai cărui muşterii se numărau îndeosebi aventurierii fără căpătîi care bîntuiau acea vecinătate. Monsieur Le Blanc (Anderson) era conştient de avantajele ce decurgeau din prezenţa în parfumeria sa a frumoasei Marie, iar propunerea lui mărinimoasă fu bucuros acceptată de fată, deşi cu oarecare ezitare de Madame.

Aşteptările negustorului au fost împlinite şi curînd saloanele lui au ajuns vestite graţie farmecelor drăgălaşei grisette. Ea se afla deja în slujba lui de aproape un an cînd admiratorii ei fură luaţi prin surprindere de neaşteptata ei dispariţie din prăvălie. Monsieur Le Blanc nu putea da nici o lămurire în legătură cu absenţa ei, iar Madame Rogêt era înnebunită de spaimă şi îngrijorare. Imediat ziarele luară în stăpînire acest subiect, iar poliţia era tocmai pe punctul de a întreprinde cercetări serioase cînd, într-o frumoasă dimineaţă, după ce trecuse deja o săptămînă, Marie, teafără şi sănătoasă, însă cu un vag aer de tristeţe, îşi făcu din nou apariţia la obişnuita ei tejghea din parfumerie. Orice anchetă în afară de cea cu caracter particular a fost, se înţelege, sistată numaidecît. Monsieur Le Blanc se declară total neştiutor, ca mai înainte. Marie, împreună cu Madame, răspunse la toate întrebările, cum că-şi petrecuse ultima săptămînă în casa unei rude de la ţară. Astfel, afacerea se stinse şi fu în general uitată; căci fata, ca să se ferească, pare-se, de curiozitatea impertinentă a unora, curînd îşi luă rămas-bun pentru totdeauna de la negustorul de parfumuri şi-şi căută refugiul în casa mamei sale din Rue Pavée Saint Andrée.

După vreo cinci luni de la întoarcerea ei acasă, prietenii ei se alarmară de neaşteptata ei dispariţie pentru a doua oară. Trecură trei zile fără să se fi auzit nimic de ea. În a patra, cadavrul ei fu găsit plutind pe Sena (Fluviul Hudson), în apropiere de malul opus cartierului unde se află Rue Pavée Saint Andrée, într-un loc nu prea îndepărtat de vecinătatea pustie cunoscută sub numele de Barrière du Roule (Weehawken).

Atrocitatea acestei crime (căci din capul locului era evident că se comisese o crimă), tinereţea şi frumuseţea victimei, însă mai presus de toate faima ei de mai înainte produseră o adîncă tulburare în minţile sensibililor parizieni. Nu-mi pot aminti de nici o întîmplare asemănătoare care să fi produs un efect atît de adînc şi de stăruitor. Vreme de cîteva săptămîni în discuţiile despre această problemă de mare interes au fost uitate chiar şi cele mai însemnate chestiuni politice ale zilei. Prefectul făcea eforturi ieşite din comun; şi, fireşte, fură puse în mişcare forţele întregii poliţii pariziene.

Imediat după descoperirea cadavrului, nimeni nu-şi închipuia că ucigaşul va reuşi să scape multă vreme de urmărirea ce fusese numaidecît pusă la cale. Abia după ce trecuse o săptămînă se crezu de cuviinţă să se ofere o recompensă; şi chiar şi atunci această recompensă se limita la o mie de franci. În acest răstimp, cercetările îşi urmau cursul cu vigoare, chiar dacă nu întotdeauna cu chibzuinţă, şi numeroşi indivizi fură anchetaţi fără nici un rezultat; în acelaşi timp, în lipsa permanentă a oricărui fir conducător în acest mister, nerăbdarea publicului crescuse enorm. La capătul celei de-a zecea zi se socoti nimerit să se dubleze suma propusă iniţial; şi în cele din urmă, trecînd şi cea de-a doua săptămînă fără ca ea să fi dus la vreo descoperire, iar prejudecata ce exista dintotdeauna la Paris împotriva poliţiei răbufnind în cîteva serioase émeutes, prefectul îşi asumă răspunderea de a oferi suma de douăzeci de mii de franci pentru "condamnarea asasinului" sau, dacă se va dovedi că erau implicaţi mai mulţi, "pentru condamnarea fiecăruia dintre asasini". În înştiinţarea ce anunţa această răsplată se făgăduia iertarea deplină a oricărui complice care ar fi făcut mărturisiri împotriva părtaşului său; la toate acestea era anexat, oriunde apărea înştiinţarea, un afiş privat al unui comitet de cetăţeni care oferea zece mii de franci în plus faţă de suma propusă de prefectura de poliţie. Întreaga recompensă se ridica astfel la nu mai puţin de treizeci de mii de franci, ceea ce poate fi socotită o sumă extraordinară, dacă luăm în considerare condiţia umilă a fetei şi frecvenţa sporită în marile oraşe a unor atrocităţi precum cea descrisă.

Nimeni nu se îndoia acum că misterul acestei crime va fi adus de îndată la lumină. Însă cu toate că într-un caz sau două se făcură arestări ce promiteau o dezlegare, nu se descoperi nimic care să-i implice pe suspecţi; astfel încît aceştia fură eliberaţi numaidecît. Oricît ar părea de ciudat, trecu şi a treia săptămînă de la descoperirea cadavrului, şi trecu fără să fie aruncată nici o lumină asupra acestui caz, înainte ca măcar cel mai neînsemnat zvon în legătură cu evenimentele ce tulburaseră într-atît opinia publică să fi ajuns la urechile lui Dupin şi ale mele. Adînciţi în cercetările ce ne absorbeau întreaga atenţie, se scursese aproape o lună de cînd nici unul din noi nu mai ieşise din casă, nici nu primise vreun vizitator şi nu-şi aruncase decît în treacăt ochii asupra articolelor politice mai de seamă de prin gazete. Primele informaţii despre crimă ne-au fost aduse de G. în persoană. Acesta veni degrabă în după-amiaza zilei de 13 iulie a anului 18... şi rămase la noi pînă noaptea tîrziu. Era foarte supărat că toate strădaniile lui de a-i încolţi pe asasini eşuaseră. Reputaţia lui - aşa spunea dumnealui cu aerul său specific parizian - era în joc. Chiar şi onoarea lui era vizată. Ochii lumii erau aţintiţi asupra lui; şi, într-adevăr, nu era sacrificiu pe care să nu fi fost dispus să-l facă pentru dezlegarea misterului. Îşi încheie acest discurs destul de hazliu cu un compliment pentru ceea ce îi făcea plăcere să numească tactul lui Dupin, făcîndu-i acestuia o propunere directă şi bineînţeles generoasă, a cărei natură precisă nu mă simt împuternicit să o dezvălui, însă care nu are nici o legătură cu subiectul propriu-zis al naraţiunii mele.

Complimentul, prietenul meu îl respinse cît putu mai bine, însă propunerea o primi numaidecît, deşi avantajele ei erau cu totul provizorii. O dată înţeleşi asupra acestui punct, prefectul se lansă pe loc în explicarea propriilor sale ipoteze, presărîndu-le cu lungi comentarii asupra probelor; pe care noi nu le aveam încă la îndemînă. Vorbi îndelung şi, neîndoielnic, savant în vreme ce eu lansam din cînd în cînd cîte o sugestie pe măsură ce noaptea se scurgea somnoroasă. Dupin, şezînd neclintit în fotoliul său dintotdeauna, era întruparea atenţiei respectuoase. Purtase ochelarii pe toată durata întrevederii; şi cîte o privire răzleaţă pe sub sticlele lor verzi* era suficientă pentru a mă convinge că, deşi pe tăcute, dormise adînc în tot răstimpul de şapte-opt ceasuri grele ca plumbul ce precedară plecarea prefectului.

În dimineaţa următoare am procurat de la prefectura de poliţie un raport amănunţit asupra tuturor probelor obţinute, iar de la redacţiile diverselor gazete cîte un exemplar din fiecare ziar în care s-a publicat vreo informaţie însemnată în legătură cu această tristă întîmplare. Lăsînd la o parte tot ce era vădit eronat, această masă de informaţii se prezenta astfel:

Marie Rogêt părăsise casa mamei sale din Rue Pavée Saint Andrée pe la orele nouă, duminică dimineaţa, în ziua de 22 iunie 18.... La plecare îl anunţase pe un anume Monsieur Jacques St. Eustache (Payne) şi numai pe dînsul de intenţia ei de a-şi petrece ziua la o mătuşă care locuia în Rue des Drômes. Rue des Drômes e o stradă scurtă şi îngustă, însă foarte populată, nu departe de malurile fluviului şi la o distanţă de vreo două mile pe drumul cel mai direct cu putinţă de pension-ul lui Madame Rogêt. St. Eustache era peţitorul oficial al lui Marie, acesta locuind şi luînd mesele la pension. El urma să plece după logodnica lui pe înserat şi să o însoţească pînă acasă. În acea după-amiază însă se întîmplă să plouă cu găleata; şi presupunînd că ea va rămîne toată noaptea la mătuşa ei (cum mai făcuse şi în alte rînduri), el socoti că nu era nevoie să-şi ţină promisiunea. După ce se înnoptase, Madame Rogêt (care era o bătrînă infirmă în vîrstă de şaptezeci de ani) fu auzită exprimîndu-şi temerea "că nu are să o mai vadă niciodată pe Marie"; dar această vorbă a ei atrase prea puţină atenţie în acel moment.

Luni se descoperi că fata nu fusese în Rue des Drômes; şi cînd ziua se scurse fără nici o veste de la ea, fu pornită o cercetare pe timp de noapte în cîteva puncte din oraş şi în împrejurimi. Totuşi abia în a patra zi de la dispariţia ei se află cîte ceva mai demn de luat în seamă în privinţa ei. În acea zi (miercuri, 25 iunie), un anume Monsieur Beauvais (Crommelin), care, împreună cu un prieten, întrebase de Marie în apropiere de Barrière du Roule, pe celălalt mal al Senei, în apropiere de Rue Pavée Saint Andrée, fu informat că tocmai fusese adus la mal de către nişte pescari un cadavru ce fusese găsit plutind pe apă. Văzînd cadavrul, Beauvais, după o oarecare ezitare, îl identifică drept cel al vînzătoarei de parfumuri. Prietenul lui îl recunoscu mai prompt.

Chipul acestuia era mînjit cu sînge închegat, din care o parte i se prelinsese pe gură. Nu se vedea nici urmă de spumă, ca în cazul celor înecaţi. Ţesutul celular nu era decolorat. În jurul gîtului avea vînătăi şi urme de degete. Braţele îi erau încrucişate pe piept şi înţepenite. Pumnul drept îi era încleştat, iar cel stîng pe jumătate deschis. Pe încheietura stîngă se vedeau două excoriaţii circulare, aparent urmele frînghiilor sau ale unei frînghii răsucite de mai multe ori. O parte a încheieturii drepte era şi ea foarte roasă, la fel spinarea, pe toată întinderea ei, dar mai ales omoplaţii. Ca să poată aduce la mal cadavrul, pescarii îl legaseră cu o frînghie, însă nici una dintre excoriaţii nu fusese provocată de acest lucru. Muşchii gîtului erau foarte umflaţi. Nu se vedeau nici un fel de tăieturi sau vînătăi de pe urma vreunor lovituri. Se găsi o bucată de şiret atît de strîns legat în jurul gîtului, încît era ascuns privirii; era complet îngropat în carne şi fixat cu un nod care se afla chiar sub urechea stîngă. Numai atît ar fi fost suficient ca să-i producă moartea. Raportul medical vorbea convingător despre caracterul virtuos al moartei. Aceasta fusese supusă, se spunea, unor violenţe brutale. Cînd a fost găsit, cadavrul era într-o asemenea stare, încît prietenii nu avură nici o dificultate în a-l recunoaşte.

Rochia era în mare parte ruptă şi altminteri răvăşită. Din veşmîntul exterior o fîşie lată cam de o palmă fusese sfîşiată de la tiv pînă la talie, fără însă să fi fost smulsă de tot. Era înfăşurată de trei ori în jurul taliei şi prinsă la spate într-un fel de nod. Fusta de sub tunică era din muselină fină, iar din aceasta fusese sfîşiată cu totul o fîşie lată de optsprezece ţoli - sfîşiată pe o lungime egală şi cu multă grijă. Fîşia fu găsită înfăşurată destul de larg în jurul gîtului şi prinsă într-un nod zdravăn. Deasupra fîşiei de muselină şi a bucăţii de şiret erau legate panglicile unei pălării ce atîrna la spate. Nodul cu care erau legate panglicile pălăriei nu părea făcut de o femeie, ci era un fel de laţ sau nod marinăresc.

După identificarea cadavrului, acesta n-a fost dus, ca de obicei, la morgă (această formalitate fiind de prisos), ci a fost îngropat în grabă nu departe de locul unde fusese adus pe mal. Prin strădaniile lui Beauvais, afacerea fu înăbuşită cu mare sîrg, atît cît s-a putut; şi trecură mai multe zile pînă să apară vreo reacţie publică. Într-un tîrziu însă, o gazetă săptămînală (New York Mercury) preluă subiectul; cadavrul fu dezgropat şi se deschise o nouă anchetă, dar nu se descoperi nimic în plus faţă de ceea ce se menţionase deja. Hainele însă fură arătate acum mamei şi prietenilor moartei şi pe deplin identificate ca fiind cele purtate de fată atunci cînd plecase de acasă.

Între timp frămîntarea creştea cu fiecare ceas. Mai mulţi indivizi fură arestaţi şi puşi apoi în libertate. Bănuiala căzu mai ales asupra lui St. Eustache; la început, acesta nu reuşi să prezinte o relatare clară despre locurile pe unde umblase în duminica în care Marie plecase de acasă. Dar după aceea reuşise să-i ofere lui Monsieur G. declaraţii ce justificau în chip mulţumitor fiece oră din ziua respectivă. Cum timpul trecea şi nu mai apărea nici o descoperire, circulau o mie şi unu de zvonuri contradictorii, iar gazetarii îşi făceau de lucru cu tot felul de presupuneri. Între acestea, cea care atrase mai mult atenţia era ideea că Marie Rogêt ar mai fi încă în viaţă - că leşul găsit în Sena era cel al unei alte femei nefericite. Ar fi nimerit să supun atenţiei cititorului unele pasaje ce cuprind sugestia la care se face trimitere. Aceste pasaje sînt traduceri literale din L'Étoile (New York Brother Jonathan, gazetă editată de H. Hastings Weld, Esq.), o gazetă condusă, în general vorbind, cu multă pricepere.

"Mademoiselle Rogêt a părăsit locuinţa mamei sale într-o duminică dimineaţa, în ziua de 22 iunie 18..., cu scopul mărturisit de a merge să o vadă pe mătuşa ei sau vreo altă rudă din Rue des Drômes. Din ceasul acela nimeni nu pare să o mai fi zărit. Nici o urmă, nici o ştire despre ea. [...] Nu s-a arătat pînă acum nimeni care să o fi văzut în ziua aceea, după ce a trecut pragul locuinţei mamei sale. [...] Ei bine, deşi nu avem nici o mărturie că Marie Rogêt se mai afla printre cei vii după orele nouă, duminică, 22 iunie, avem totuşi dovada că pînă la acea oră fusese încă în viaţă. Miercuri, pe la orele douăsprezece ale amiezei, s-a descoperit cadavrul unei femei plutind spre malul de lîngă Barrière du Roule. Chiar dacă presupunem că Marie Rogêt ar fi fost aruncată în rîu la trei ore după ce a părăsit casa mamei sale, tot n-ar fi decît trei zile de cînd a plecat de acasă - trei zile încheiate. Dar e o nebunie să presupunem că omorul, dacă într-adevăr s-a comis un omor asupra ei, putea fi săvîrşit destul de iute ca să le permită ucigaşilor să arunce cadavrul în fluviu înainte de miezul nopţii. Cei care se fac vinovaţi de asemenea crime oribile se împacă mai bine cu întunericul decît cu lumina. [...] Vedem, aşadar, că dacă trupul găsit în fluviu era într-adevăr cel al lui Marie Rogêt, nu se poate ca el să fi stat în apă două zile şi jumătate sau chiar trei. Întreaga experienţă arată că trupurile celor înecaţi sau cadavrele aruncate în apă imediat după o moarte violentă au nevoie de şase pînă la zece zile pentru a ajunge într-o stare de descompunere destul de avansată ca să fie aduse la suprafaţă. Chiar şi atunci cînd se trage cu tunul într-un cadavru şi acesta se ridică la suprafaţă înainte de a fi stat în adînc cel puţin cinci sau şase zile, el se scufundă din nou dacă e lăsat în voia apei. Vom întreba atunci ce anume ar fi putut pricinui în acest caz o abatere de la cursul firesc al naturii? [...] Dacă trupul ar fi fost ţinut în starea lui mutilată pe mal pînă în noaptea de marţi, s-ar fi găsit pe mal vreo urmă lăsată de ucigaşi. E de asemenea îndoielnic că trupul ar fi putut să revină atît de repede la suprafaţă, chiar dacă ar fi fost aruncat în apă la două zile după moarte. Şi mai mult decît atît, pare cu totul improbabil ca nemernicii care au comis o asemenea crimă, aşa cum se presupune în acest caz, să fi aruncat cadavrul în apă fără o greutate care să-l scufunde, cînd s-ar fi putut lua atît de uşor o asemenea măsură de prevedere."

Redactorul demonstrează în continuare că trupul trebuie să fi stat în apă "nu doar trei zile, ci măcar de cinci ori cîte trei zile", căci acesta era atît de descompus, încît Beauvais l-a recunoscut cu mare greutate. Acest din urmă aspect însă a fost dezminţit cu totul. Am să continuu cu traducerea:

"Care sînt atunci faptele care îl fac pe Monsieur Beauvais să afirme că nu are nici un dubiu că respectivul cadavru ar fi cel al lui Marie Rogêt? El spune că a rupt mîneca rochiei şi a găsit semne care îi erau suficiente cît priveşte identitatea sa. Lumea în general a presupus că semnele acelea constau în descrierea unor cicatrice. El a pipăit braţul şi a găsit pe el fire de păr - ceva cum nu se poate închipui mai vag, credem noi -, tot atît de neconcludent ca descoperirea unui braţ într-o mînecă. Monsieur Beauvais nu s-a întors acasă în noaptea respectivă, însă i-a trimis vorbă lui Madame Rogêt pe la orele şapte, miercuri seara, că cercetările cu privire la fiica ei îşi urmau cursul. Dacă admitem că Madame Rogêt, din pricina vîrstei şi a mîhnirii, nu s-a putut duce (ceea ce ar fi cam mult), negreşit trebuie să fi fost cineva care să creadă de cuviinţă să se ducă la faţa locului şi să ia parte la cercetări, dacă socoteau într-adevăr că acel cadavru îi aparţinea lui Marie. Nimeni nu s-a dus. Nimic nu s-a spus sau auzit despre întîmplarea din Rue Pavée Saint Andrée care să fi ajuns măcar la urechile locatarilor aceluiaşi imobil. Monsieur St. Eustache, iubitul şi viitorul soţ al lui Marie, care locuia în gazdă în locuinţa mamei ei, declară că n-a auzit despre descoperirea cadavrului logodnicei sale decît a doua zi dimineaţa, cînd Monsieur Beauvais a venit în camera lui şi i-a povestit despre acest lucru. Ne surprinde că o asemenea veste a fost primită cu atîta răceală".

În acest fel ziarul s-a străduit să creeze impresia unei anume apatii din partea rudelor lui Marie, apatie incompatibilă cu ipoteza că rudele acestea considerau cadavrul ca fiind într-adevăr al ei. Insinuările ziarului se reduc la atît: că Marie, cu complicitatea prietenilor ei, a lipsit din oraş din motive ce i-ar pune la îndoială cinstea; şi că aceşti prieteni, imediat după descoperirea în apele Senei a unui cadavru ce semăna întrucîtva cu cel al fetei, s-au folosit de prilej pentru a sădi în mintea publicului ideea că aceasta murise. Dar L'Étoile s-a pripit din nou. Era pe deplin dovedit că nu putea fi vorba de nici un fel de apatie precum cea imaginată; că bătrîna doamnă era foarte slăbită şi atît de tulburată, încît n-ar fi fost în stare să ia parte la nici o obligaţie; că St. Eustache, departe de a fi primit vestea cu răceală, era înnebunit de durere şi se frămînta atît de mult, încît Monsieur Beauvais l-a dat în seama unui prieten şi rude care să-i poarte de grijă şi care să nu-l lase să fie de faţă la cercetări în momentul deshumării. Mai mult, deşi L'Étoile afirmă că reînhumarea cadavrului s-a făcut pe cheltuiala publică, că familia respinsese categoric o propunere avantajoasă pentru o înmormîntare privată şi că nici un membru al familiei nu luase parte la ceremonie: deşi, repet, toate acestea erau afirmate de L'Étoile pentru a întări impresia pe care voia să o transmită, totuşi toate acestea au fost dezminţite în chip mulţumitor. Într-un număr următor al gazetei s-a încercat să se arunce bănuiala asupra lui Beauvais însuşi. Redactorul afirmă:

"Iată că în această problemă a intervenit o schimbare. Ni se spune că odată, pe cînd o anume doamnă B. se afla la Madame Rogêt în casă, Monsieur Beauvais, care era tocmai pe picior de plecare, i-ar fi spus că aşteptau să vină un gendarme şi că dînsa, Madame B., nu trebuia să-i spună nimic acestui gendarme pînă la întoarcerea lui, ci să lase problema în seama sa. [...] În starea actuală a lucrurilor, Monsieur Beauvais pare să ţină zăvorîtă în capul lui întreaga chestiune. Nu se poate face nici un pas fără Monsieur Beauvais; căci orice cale ai apuca, te împiedici de dînsul. [...] Dintr-un anumit motiv, a hotărît ca nimeni să nu aibă nimic de-a face cu ancheta în afară de dînsul, dînd la o parte pe toţi bărbaţii care se înrudeau cu fata, după spusele lor, într-un mod foarte ciudat. S-ar părea că Monsieur Beauvais s-a împotrivit foarte tare ca rudele să fie lăsate să vadă cadavrul".

Prin faptul următor s-a dat o anume nuanţă suspiciunii astfel aruncate asupra lui Beauvais. Un vizitator, sosit în biroul său cu cîteva zile înainte de dispariţia fetei, şi în lipsa ocupantului, a zărit un trandafir în gaura cheii şi numele Marie scris pe o tăbliţă pusă acolo la vedere.

Impresia generală, din cîte am reuşit noi să spicuim din ziare, părea să fie aceea că Marie a fost victima unei bande de aventurieri, că a fost tîrîtă de aceştia pe celălalt mal al fluviului, maltratată şi ucisă. Cu toate acestea, Le Commerciel (Journal of Commerce din New York), gazetă cu mare influenţă, a combătut cu îndîrjire această părere a publicului. Citez un pasaj sau două din coloanele ei:

"Sîntem convinşi că cercetările de pînă acum au urmat o pistă falsă atîta vreme cît ele au fost îndreptate asupra locului numit Barrière du Roule. E imposibil ca o persoană cunoscută de mii de oameni, aşa cum era această tînără, să fi străbătut trei străzi fără să fie văzută de nimeni; şi oricine ar fi văzut-o ar fi ţinut-o minte, fiindcă trezea interesul tuturor celor care o cunoşteau. A ieşit din casă exact cînd străzile erau mai înţesate de lume. [...] E cu neputinţă ca ea să se fi dus spre Barrière du Roule sau Rue des Drômes fără să fie recunoscută de zeci şi zeci de oameni; cu toate acestea, nimeni n-a venit să spună că ar fi zărit-o după ce ea a trecut pragul casei mamei sale, şi nici nu există vreo dovadă, exceptînd declaraţia privind intenţiile ei mărturisite, că într-adevăr ar fi ieşit din casă. Rochia i-a fost sfîşiată, înfăşurată în jurul ei şi legată; şi în felul acesta trupul a fost purtat ca un balot. Dacă crima ar fi fost comisă lîngă Barrière du Roule, n-ar fi fost nevoie de o asemenea măsură. Faptul că trupul a fost găsit plutind în apropiere de Barričre nu e o dovadă în privinţa locului unde el a fost aruncat în apă. [...] O bucată dintr-una din jupele nefericitei fete, lungă de două picioare şi lată de un picior, a fost ruptă şi legată sub bărbie şi în jurul gîtului ei, probabil ca să o împiedice să ţipe. Aceasta nu putea fi decît fapta unor indivizi care nu aveau nici măcar o batistă în buzunar".

Cu o zi sau două înainte ca prefectul să vină la noi, poliţia pusese mîna pe o importantă informaţie, care părea să spulbere, dacă nu altceva, măcar partea cea mai însemnată a argumentării din Le Commerciel. Doi băieţei, copiii unei oarecare Madame Deluc, pe cînd hoinăreau prin pădurea de lîngă Barrière du Roule, ajunseră din întîmplare într-un crîng des, unde se găseau trei sau patru pietroaie mari, alcătuind un fel de jilţ cu spătar şi cu scăunel. Pe piatra de sus era o jupă albă; pe-a doua, o eşarfă de mătase. Se mai găsiră acolo o umbrelă, mănuşi şi o batistă. Batista avea imprimat numele "Marie Rogêt". Se descoperiră bucăţi din rochie pe mărăcinii dimprejur. Pămîntul era frămîntat, tufişurile erau rupte şi totul mărturisea că avusese loc o luptă. Între crîng şi rîu gardurile fuseseră doborîte, iar pe pămînt se vedeau urmele unei poveri foarte grele ce fusese tîrîtă pe acolo.

O gazetă săptămînală, Le Soleil (Sat. Evening Post din Philadelphia, gazetă editată de C.J. Peterson, Esq.), făcu următoarele comentarii pe marginea acestei descoperiri - comentarii ce nu erau decît ecoul opiniei întregii prese pariziene:

"E limpede că obiectele au stat acolo cel puţin trei sau patru săptămîni; erau toate mucegăite de la acţiunea ploii şi lipite unele de altele din cauza mucegaiului. În jurul lor crescuse iarba, care acoperea o parte din ele. Mătasea umbrelei de soare era trainică, însă pe dinăuntru firele se tăiaseră. În partea de sus, acolo unde fusese îndoită şi răsucită, era putredă şi plină de mucegai şi cînd au încercat să o deschidă, s-a sfîşiat. [...] Bucăţile de rochie smulse de tufişuri erau cam de trei palme lăţime şi de şase palme lungime. Una dintre ele era tivul rochiei, care fusese cîrpit; cealaltă bucată era o parte din fustă, nu din tiv. Arătau ca nişte fîşii rupte şi erau împrăştiate pe tufişul de mărăcini cam la un picior deasupra pămîntului. [...] Nu încape deci nici o îndoială că a fost descoperit locul acestei înfiorătoare crime".

Ca urmare a acestei descoperiri, apărură dovezi noi. Madame Deluc mărturisi că ţinea un han la marginea drumului, nu departe de malul fluviului, peste drum de Barrière du Roule. Împrejurimile nu sînt mai deloc umblate. Este obişnuitul loc duminical de întîlnire al haimanalelor oraşului, haimanale care străbat fluviul cu bărcile. Pe la orele trei după-masă, în duminica respectivă, o fată sosi la han însoţită de un tînăr oacheş. Cei doi rămaseră acolo o vreme. La plecare, o luară pe drumul ce ducea spre pădurea deasă din apropiere. Atenţia lui Madame Deluc fu atrasă de rochia purtată de fată datorită asemănării ei cu una purtată de o rudă de-a ei răposată. O eşarfă îi reţinu în mod special privirea. Curînd după plecarea perechii, îşi făcu apariţia o bandă de secături care iscară tărăboi, mîncară şi băură fără să plătească, o luară pe acelaşi drum ca tînărul şi fata, se întoarseră la han pe la asfinţit şi traversară iar Sena, aparent, în mare grabă.

Curînd după lăsarea întunericului, în aceeaşi seară, Madame Deluc, precum şi fiul ei mai mare, auziră ţipete de femeie în apropierea hanului. Ţipetele erau cumplite, însă n-au ţinut mult. Madame D. recunoscu atît eşarfa găsită în crîng, cît şi rochia descoperită o dată cu cadavrul. Un controlor de omnibuz, pe nume Valence (Adam), declară că şi el o văzuse pe Marie Rogêt traversînd Sena cu feribotul în duminica aceea în compania unui tînăr oacheş. El, Valence, o cunoştea pe Marie şi nu se putea înşela în privinţa identităţii ei. Lucrurile găsite în crîng fură pe deplin identificate de rudele lui Marie.

Dovezile şi informaţiile adunate de mine astfel de prin gazete, la sugestia lui Dupin, mai conţineau un singur fapt, însă acela era un fapt, pare-se, de o uriaşă însemnătate. S-ar părea că îndată după descoperirea hainelor descrise mai sus, trupul neînsufleţit sau aproape neînsufleţit al lui St. Eustache, logodnicul lui Marie, fu găsit în apropiere de ceea ce cu toţii bănuiau de acum a fi locul crimei. Un flacon gol, cu eticheta "Laudanum", se afla lîngă el. Răsuflarea lui arăta că era vorba de otravă. Murise fără să apuce să vorbească. Asupra lui se găsi o scrisoare relatînd pe scurt despre dragostea lui pentru Marie şi despre intenţia sa de a-şi curma viaţa.
- Cred că nu mai e nevoie să-ţi spun, zise Dupin, după ce isprăvi de cercetat însemnările mele, că acesta e un caz mult mai încîlcit decît cel din Rue Morgue; de care diferă într-un aspect important. Deşi oribilă, crima aceasta este un exemplu de crimă obişnuită. Nu există în ea nimic outré. Îţi dai seama că din acest motiv misterul a fost considerat uşor, cînd tocmai din acest motiv el ar fi trebuit considerat dificil de dezlegat. Astfel, la început nu s-a crezut necesar să se ofere o recompensă. Mirmidonii lui G. au reuşit să înţeleagă numaidecît cum şi de ce ar fi putut fi comisă o asemenea atrocitate. Îşi puteau închipui un mod - multe moduri - şi un mobil - multe mobiluri; şi întrucît nu era imposibil ca vreunul dintre aceste nenumărate moduri şi mobiluri să fi putut fi cel adevărat, ei au considerat că trebuie negreşit să fie unul dintre ele. Dar uşurinţa cu care au crezut în aceste felurite închipuiri, însăşi plauzibilitatea fiecăreia dintre ele ar fi trebuit înţelese ca un indiciu mai degrabă despre dificultăţile decît despre înlesnirile ce aveau să însoţească elucidarea. Am observat mai înainte că în căutarea adevărului raţiunea îşi găseşte drumul, dacă şi-l găseşte, doar atunci cînd se înalţă deasupra planului obişnuit şi că întrebarea cea mai nimerită în cazuri ca acesta nu-i atît "ce s-a întîmplat"?, cît "ce anume s-a întîmplat care nu s-a mai întîmplat niciodată înainte?" În cercetările efectuate în locuinţa lui Madame L'Espanaye (Vezi Crimele din Rue Morgue.), agenţii lui G. au fost descurajaţi şi derutaţi tocmai de acea ciudăţenie care, unui intelect bine pus la punct, i-ar fi permis cei mai siguri sorţi de izbîndă; pe cînd acelaşi intelect s-ar fi lăsat copleşit de disperare în faţa aspectului obişnuit a tot ceea ce vedea ochiul în cazul fetei de la parfumerie şi care funcţionarilor prefecturii de poliţie nu le prevestea totuşi nimic altceva decît un succes ieftin.

În cazul lui Madame L'Espanaye şi al fiicei sale n-a existat nici o îndoială, chiar de la începutul cercetărilor noastre, că se comisese o crimă. Ideea de sinucidere a fost înlăturată din capul locului. Şi aici putem elimina de la bun început orice bănuială de sinucidere. Cadavrul găsit lîngă Barrière du Roule a fost descoperit în împrejurări ce nu lasă loc nedumeririi cît priveşte acest aspect însemnat. Dar s-a dat de înţeles că acel cadavru descoperit nu era cel al lui Marie Rogêt, pentru condamnarea asasinului sau asasinilor căreia se oferea recompensa şi în privinţa căruia am căzut noi la înţelegere cu prefectul. Amîndoi îl cunoaştem bine pe acest gentleman. Nu trebuie să ne încredem prea mult în dînsul. Dacă, pornind cercetările de la cadavrul găsit şi de aici, urmărindu-l pe asasin, am descoperi totuşi că acest cadavru ar fi al unei alte persoane decît Marie; sau dacă, pornind de la ideea că Marie s-ar mai afla încă în viaţă, am găsi-o, ba mai mult, am găsi-o neasasinată - în oricare caz am munci pe degeaba; întrucît noi cu Monsieur G. avem de tratat. Aşadar, măcar în propriul nostru interes, dacă nu în interesul justiţiei, este indispensabil ca primul nostru pas să fie stabilirea identităţii dintre cadavru şi dispăruta Marie Rogêt.

Argumentele din L'Étoile au avut mare greutate la public; şi faptul că gazeta este convinsă de importanţa lor reiese din modul cum îşi începe ea unul dintre articolele despre acest subiect: "Cîteva ziare de dimineaţă, spune ea, vorbesc despre articolul edificator din L'Étoile de luni". Mie acest articol mi se pare prea puţin edificator, afară de zelul autorului său. Să nu uităm că în general scopul gazetelor noastre este mai degrabă acela de a crea senzaţie - de a aduce ceva nou - decît de a sluji cauza adevărului. Acest din urmă scop e urmărit numai dacă el pare să coincidă cu cel dintîi. Gazeta care nu face decît să-şi însuşească opinia comună (oricît de întemeiată ar fi această opinie) nu are nici un credit la public. Masa oamenilor îl consideră profund doar pe cel care sugerează contradicţiile flagrante ale ideii generale. În logică, nu mai puţin decît în literatură, e apreciată în modul cel mai direct şi mai universal epigrama. În amîndouă meritul ei ţine de ordinul cel mai de jos.

Vreau să spun că mai curînd amestecul de epigramă şi de melodramă conţinut în ideea însăşi că Marie Rogêt ar mai trăi încă decît vreo reală probabilitate a acestei idei a recomandat-o ziarului L'Étoile, asigurîndu-i o primire favorabilă din partea publicului. Să cercetăm punctele principale ale pledoariei din acest ziar, străduindu-ne să nu ţinem seama de incoerenţa cu care este ea prezentată la început.

Cel dintîi scop al autorului e să arate că din cauza intervalului prea scurt dintre dispariţia lui Marie şi descoperirea cadavrului plutitor, acest cadavru nu poate fi cel al lui Marie. Reducerea acestui interval la dimensiunea lui cea mai mică cu putinţă devine astfel dintr-o dată unul dintre scopurile analistului. În urmărirea nechibzuită a acestui scop, el se lansează de la bun început în simple presupuneri. "E o nebunie să presupunem", afirmă el, "că omorul, dacă într-adevăr s-a comis un omor asupra ei, putea fi săvîrşit destul de iute ca să le permită ucigaşilor să arunce cadavrul în fluviu înainte de miezul nopţii". Ne întrebăm numaidecît şi foarte firesc: de ce? De ce-ar fi o nebunie să presupunem că omorul a fost comis la cinci minute după ce fata a părăsit locuinţa mamei sale? De ce-ar fi o nebunie să presupunem că omorul a fost comis în oricare perioadă din zi? S-au mai întîmplat asasinate la orice oră. Însă dacă omorul a avut loc în oricare moment între orele nouă din dimineaţa de duminică şi douăsprezece fără un sfert, noaptea, tot ar fi fost timp destul ca ei "să arunce cadavrul în fluviu înainte de miezul nopţii". Această afirmaţie, aşadar, susţine anume acest lucru: că omorul nu a fost în nici un caz comis duminică - iar dacă îngăduim ziarului L'Étoile să susţină aşa ceva, îi putem permite orice fel de libertăţi. S-ar putea presupune că paragraful începînd cu: "E o nebunie să presupunem că omorul..." etc., etc., deşi apare tipărit în acest fel în L'Étoile, de fapt a existat în creierul autorului astfel: "E o nebunie să presupunem că omorul, dacă într-adevăr s-a comis un omor asupra ei, putea fi săvîrşit destul de devreme ca să le permită ucigaşilor să arunce cadavrul în fluviu înainte de miezul nopţii; e o nebunie, zicem noi, să presupunem toate acestea şi să presupunem în acelaşi timp (cum sîntem gata să facem) că trupul neînsufleţit nu a fost aruncat în apă decît după miezul nopţii" - o frază destul de ilogică în sine, dar nu chiar atît de absurdă precum cea tipărită.

Dacă scopul meu nu ar fi altul decît acela de a combate acest pasaj din argumentaţia gazetei L'Étoile, continuă Dupin, aş putea foarte bine să las totul baltă. Însă noi nu cu L'Étoile avem treabă, ci cu adevărul. Fraza despre care e vorba, aşa cum este ea formulată, nu are decît un singur înţeles; iar acest înţeles l-am stabilit destul de bine: dar este important pentru noi să mergem dincolo de simplele cuvinte, să căutăm ideea pe care aceste cuvinte au încercat în mod vădit să o exprime şi nu au izbutit. Intenţia gazetarului a fost aceea de a spune că la orice oră din ziua sau din noaptea de duminică s-ar fi comis crima, era improbabil ca ucigaşii să fi riscat să transporte cadavrul pînă la fluviu înainte de miezul nopţii. Iată de fapt ipoteza care mă nemulţumeşte. Se presupune că omorul ar fi fost comis într-un asemenea loc şi în astfel de împrejurări, încît transportarea lui pînă la fluviu a devenit necesară. Ei bine, asasinatul ar fi putut avea loc pe malul fluviului sau chiar pe fluviu; şi astfel s-ar fi putut recurge la aruncarea cadavrului în apă la orice oră din zi sau noapte, acesta fiind modul cel mai indicat şi mai la îndemînă de a scăpa de el. Înţelegi că nu sugerez aici nimic din ceea ce ar părea probabil sau ar coincide cu propria mea opinie. Deocamdată argumentul meu nu se referă deloc la faptele din acest caz. Aş dori doar să te avertizez în legătură cu întreg tonul sugestiei din L'Étoile, atrăgîndu-ţi atenţia asupra caracterului ei din capul locului ex parte.

După ce a stabilit astfel o limită care se împacă bine cu ideile lui preconcepute, după ce a presupus că dacă acesta ar fi trupul neînsufleţit al lui Marie, el n-ar fi putut sta în apă decît un răstimp foarte scurt, ziarul afirmă mai departe:

"Întreaga experienţa ne arată că trupurile celor înecaţi sau cadavrele aruncate în apă imediat după o moarte violentă au nevoie de şase pînă la zece zile pentru a ajunge într-o stare de descompunere destul de avansată ca să fie aduse la suprafaţă. Chiar şi atunci cînd se trage cu tunul într-un cadavru şi acesta se ridică la suprafaţă înainte de a fi stat în adînc cel puţin cinci sau şase zile, el se scufundă din nou dacă e lăsat în voia apei".

Aceste afirmaţii au fost aprobate tacit de fiecare gazetă din Paris afară doar de Le Moniteur (N.Y. Commercial Advertiser, gazetă editată de col. Stone). Ziarul acesta încearcă să combată acea parte a articolului care se referă numai la "cadavrele înecate", citînd vreo cinci sau şase cazuri în care trupurile unor persoane despre care se ştia că s-au înecat au fost găsite plutind după o perioadă mai scurtă decît cea asupra căreia insista L'Étoile. Dar există ceva din cale-afară de nefilosofic în încercarea gazetei Le Moniteur de a respinge afirmaţia generală din L'Étoile prin citarea unor cazuri particulare care militează împotriva acestei afirmaţii. Chiar dacă ar fi fost posibil să se aducă nu cinci, ci cincizeci de exemple de cadavre găsite plutind după două-trei zile, aceste cincizeci de exemple tot n-ar fi putut fi considerate decît ca excepţii de la regula enunţată de ziarul L'Étoile, atîta timp cît regula însăşi n-a fost infirmată. Admiţînd regula (iar pe aceasta Le Moniteur nu o neagă, ci insistă doar asupra excepţiilor ei), argumentul din L'Étoile îşi păstrează întreaga sa forţă; căci acest argument nu pretinde să ridice decît chestiunea probabilităţii ca trupul înecat să se fi putut ridica la suprafaţă în mai puţin de trei zile; iar această probabilitate va fi în favoarea poziţiei ziarului L'Étoile pînă cînd exemplele prezentate într-un mod atît de pueril vor fi în număr suficient pentru a stabili o regulă contrară.

Vei vedea îndată că orice argumentare asupra acestui aspect trebuie îndreptată, la o adică, împotriva regulii înseşi; iar în acest scop trebuie să cercetăm raţiunea însăşi a regulii. Ei bine, trupul omenesc, în general, nu-i nici mult mai uşor, nici mult mai greu decît apa Senei; adică greutatea specifică a trupului omenesc, în starea lui naturală, este aproximativ egală cu volumul de apă pe care îl dislocă. Trupurile persoanelor grase, puhave, cu oase mici şi, în general, ale femeilor, sînt mai uşoare decît cele ale persoanelor costelive şi ciolănoase, dar şi ale bărbaţilor; iar greutatea specifică a apei unui fluviu este oarecum influenţată de prezenţa fluxului marin. Lăsînd însă deoparte fluxul, se poate spune că foarte puţine trupuri omeneşti se vor duce singure la fund, chiar şi în apă dulce. Oricare dintre ele, căzînd într-un rîu, va reuşi să plutească, dacă se va stabili un echilibru între greutatea specifică a apei şi a sa proprie - adică dacă tot trupul va fi scufundat, rămînîndu-i afară cît mai puţin cu putinţă. Poziţia cea mai potrivită pentru cel care nu ştie să înoate este poziţia verticală a celui care umblă pe uscat, cu capul dat pe spate şi cufundat în apă, numai gura şi nările rămînîndu-i deasupra. Într-o asemenea poziţie vom descoperi că plutim fără greutate şi fără sforţări. Este evident însă că greutatea trupului şi a volumului de apă dislocat se află într-un echilibru foarte precar şi că o nimica toată poate face ca oricare dintre ele să prevaleze. De pildă, un braţ scos din apă şi astfel lipsit de sprijinul său devine o greutate suplimentară, suficientă pentru a scufunda capul cu totul sub apă, pe cînd ajutorul întîmplător al unei scîndurele, fie ea cît de mică, ne va permite să ne ridicăm capetele ca să putem privi în jurul nostru. Ei bine, prin sforţările unuia care nu ştie să înoate, braţele sînt aruncate invariabil în sus în timp ce el încearcă să-şi ţină capul în obişnuita lui poziţie verticală. Urmarea este scufundarea gurii şi a nărilor şi absorbţia, din cauza eforturilor lui de a respira sub apă, a apei în plămîni. Stomacul primeşte şi el o bună parte şi întreg trupul devine mai greu prin diferenţa dintre greutatea aerului ce dilata iniţial aceste cavităţi şi cea a lichidului care le umple acum. Această diferenţă e suficientă pentru a face ca trupul să se scufunde ca regulă generală; dar e insuficientă în cazul unor persoane cu oase mici şi cu o cantitate anormală de materii gelatinoase sau grăsimi. Astfel de persoane plutesc chiar şi după ce s-au înecat.

Cadavrul, presupus a fi pe fundul rîului, va rămîne acolo pînă cînd, printr-un mijloc oarecare, greutatea sa specifică va deveni iar mai mică decît cea a volumului de apă pe care îl dislocă. Acest efect este produs fie prin descompunere, fie într-alt mod. Rezultatul descompunerii este degajarea de gaze care dilată ţesuturile celulare şi toate cavităţile şi care îi dă înfăţişarea aceea puhavă atît de respingătoare. Cînd această dilatare a progresat într-atît încît volumul cadavrului a crescut în mod semnificativ, însă fără o creştere corespunzătoare a masei sau a greutăţii, ponderea sa specifică devenind mai mică decît cea a apei dislocate, el îşi va face numaidecît apariţia la suprafaţă. Dar descompunerea este determinată de o mulţime de împrejurări - ea este grăbită sau întîrziată de o sumedenie de factori; de pildă, de căldura sau de frigul de afară, de impregnaţia minerală sau de puritatea apei, de adîncimea ei mai mică sau mai mare, dacă e curgătoare sau stătătoare, de starea corpului, dacă era infectat de vreo boală sau era sănătos înainte de moarte. Aşadar, e limpede că nu putem stabili cu precizie perioada după care cadavrul se va ridica la suprafaţă în urma descompunerii sale. În anumite condiţii acest lucru se va produce într-o oră; într-altele s-ar putea ca el să nu aibă loc niciodată. Există unele combinaţii chimice prin care sistemul animal poate fi ferit pe veci de putrezire; aşa, de pildă, biclorura de mercur. Dar, pe lîngă descompunere, mai poate avea loc, şi foarte adesea chiar are loc, producerea de gaze în stomac prin fermentarea acetică a materiilor vegetale (sau în alte cavităţi din alte cauze), suficiente pentru a provoca o dilatare ce va aduce trupul la suprafaţă. Efectul produs de folosirea unui tun e cel al unei simple vibraţii. Ea fie că va degaja cadavrul din mîlul moale sau din mocirla în care zace, permiţîndu-i astfel să se ridice atunci cînd alţi factori îl pregătiseră deja pentru acest lucru, fie că va birui aderenţa unor părţi putrezite din ţesutul celular, îngăduind astfel cavităţilor să se dilate sub influenţa gazelor.

Avînd astfel înaintea noastră întreaga filosofie asupra acestui subiect, prin ea putem uşor verifica afirmaţiile din L'Étoile. "Întreaga experienţa ne arată", spune acest ziar, "că trupurile celor înecaţi sau cadavrele aruncate în apă imediat după o moarte violentă au nevoie de şase pînă la zece zile pentru a ajunge într-o stare de descompunere destul de avansată ca să fie aduse la suprafaţa apei. Chiar şi atunci cînd se trage cu tunul într-un cadavru şi acesta se ridică la suprafaţă înainte de a fi stat în adînc cel puţin cinci sau şase zile, el se scufundă din nou dacă e lăsat în voia apei".

Întreg paragraful acesta trebuie să ne apară acum ca o înlănţuire de contradicţii şi de lucruri fără şir. Nu orice experienţă ne arată că "trupurile celor înecaţi" au nevoie de şase pînă la zece zile pentru a ajunge într-o stare de descompunere destul de avansată ca să le aducă la suprafaţă. Atît ştiinţa, cît şi experienţa ne arată că perioada ridicării lor la suprafaţă este şi în mod necesar trebuie să fie nedeterminată. Mai mult, dacă un cadavru se ridică la suprafaţă după ce s-a tras cu tunul în apă, el nu "se va scufunda din nou dacă e lăsat în voia apei", pînă cînd descompunerea nu a progresat îndeajuns ca să permită degajarea gazelor produse. Aş vrea însă să-ţi atrag atenţia asupra deosebirii ce se face între "trupurile celor înecaţi" şi "cadavrele aruncate în apă imediat după o moarte violentă". Cu toate că autorul admite această deosebire, el le include pe toate în aceeaşi categorie. Ţi-am arătat cum se face că trupul unui înecat devine în mod specific mai greu decît volumul său de apă şi că el nu s-ar îneca deloc dacă n-ar fi zbaterile prin care îşi ridică braţele deasupra apei şi sforţările de a respira sub apă - sforţări ce umplu cu apă locul aerului iniţial din plămîni. Dar aceste zbateri şi sforţări nu se produc la un cadavru "aruncat în apă imediat după o moarte violentă". Astfel că în acest din urmă caz trupul, ca regulă generală, nu se scufundă deloc - fapt despre care se vede bine că L'Étoile habar nu are. Cînd descompunerea a ajuns într-o stare foarte avansată - cînd carnea s-a luat în mare măsură de pe oase - atunci într-adevăr, dar nu pînă atunci, vedem cadavrul dispărînd.

Şi ce să mai credem acum despre argumentul că trupul găsit ar putea să nu fie cel al lui Marie Rogêt, întrucît, trecînd doar trei zile, trupul acesta a fost găsit plutind? Dacă s-a înecat, fiind vorba de o femeie, posibil ca ea să nu se fi scufundat niciodată; sau, dacă s-a scufundat, posibil ca ea să fi reapărut în douăzeci şi patru de ore sau chiar mai puţin. Dar nimeni nu crede că ea s-ar fi înecat; şi murind înainte de a fi aruncată în apă, ea ar fi putut fi găsită plutind oricînd după aceea.

Dar, zice L'Étoile, "dacă trupul ar fi fost ţinut în starea lui mutilată pe mal pînă în noaptea de marţi, s-ar fi găsit pe mal vreo urmă lăsată de ucigaşi". Aici e greu la început să-ţi dai seama de intenţia autorului. El caută să preîntîmpine ceea ce îşi închipuie că ar putea fi o obiecţie la teoria lui - anume: că trupul a fost ţinut pe mal două zile la rînd, suferind o rapidă descompunere - mai rapidă decît dacă ar fi fost scufundat în apă. El presupune că dacă aşa s-au petrecut lucrurile, corpul ar fi putut apărea la suprafaţă miercuri, şi crede că numai în astfel de împrejurări ar fi putut apărea astfel. Prin urmare, se grăbeşte să arate că el nu a fost ţinut pe mal; căci în acest caz "s-ar fi găsit pe mal vreo urmă lăsată de ucigaşi". Bănuiesc că vei zîmbi la acest sequitur. Nu reuşeşti să vezi de ce simplul răstimp cît cadavrul a stat pe mal ar putea duce la înmulţirea urmelor asasinilor. Nici eu.

"Şi mai mult decît atît", continuă ziarul nostru, "pare cu totul improbabil ca nemernicii care au comis o asemenea crimă, cum se presupune în acest caz, să fi aruncat cadavrul în apă fără o greutate care să-l scufunde, cînd s-ar fi putut lua atît de uşor o asemenea măsură în acest caz de prevedere". Observă aici ce confuzie ilară de idei! Nimeni - nici chiar L'Étoile - nu contestă crima comisă asupra trupului neînsufleţit găsit. Urmele de violenţă sînt prea vădite. Scopul autorului nostru e să arate numai că acest trup nu este al lui Marie. El nu vrea să demonstreze decît că Marie nu a fost asasinată - nu că n-ar fi existat acest cadavru. Totuşi observaţia lui demonstrează numai ultimul punct. Aici se află un cadavru fără nici o greutate legată de el. Ucigaşii, dacă l-ar fi aruncat în apă, n-ar fi omis să lege de el o greutate. Prin urmare, el n-a fost aruncat de către ucigaşi. Acesta e singurul lucru dovedit, dacă se poate vorbi de aşa ceva. Chestiunea identităţii nici măcar nu a fost atinsă şi L'Étoile îşi dă acum întreaga osteneală să nege ce a afirmat doar cu un minut mai devreme: "Sîntem absolut convinşi", spune el, "că trupul neînsufleţit găsit era al unei femei ucise".

Nu este acesta singurul caz, fie şi numai în această parte a articolului său, unde autorul nostru, fără să-şi dea seama, raţionează împotriva lui însuşi. Scopul lui vădit, am spus deja, este acela de a reduce cît mai mult cu putinţă intervalul dintre dispariţia lui Marie şi descoperirea cadavrului. Cu toate acestea, îl vedem insistînd asupra faptului că nimeni nu a mai văzut fata din momentul în care ea a părăsit locuinţa mamei sale. "Nu avem nici o mărturie", zice el, "că Marie Rogêt se mai afla încă printre cei vii după orele nouă, duminică, 22 iunie". Întrucît argumentul său este evident ex parte, ar fi trebuit măcar să lase la o parte latura acestui aspect; căci dacă s-ar găsi cineva care să o fi văzut pe Marie, să zicem luni sau marţi, intervalul în chestiune s-ar fi micşorat cu mult şi chiar prin raţionamentul său s-ar fi redus cu mult probabilitatea ca trupul neînsufleţit să fi fost cel al grisette-i. Totuşi este amuzant să vezi că ziarul L'Étoile insistă asupra acestui punct pe deplin încredinţat că el va veni în sprijinul argumentului general.

Reciteşte acum şi partea acestui argument care se referă la identificarea cadavrului de către Beauvais. În privinţa părului de pe braţe, L'Étoile dovedeşte o vădită rea-credinţă. Monsieur Beauvais, nefiind un idiot, n-a putut în nici un caz să atragă atenţia la identificarea cadavrului numai asupra părului de pe braţe. Nu există braţ fără păr. Generalitatea exprimării din L'Étoile nu-i decît o pervertire a spuselor martorului. El trebuie să fi vorbit de o anume particularitate în privinţa acestui păr. Trebuie să fi fost o particularitate care priveşte culoarea, sau cantitatea, sau lungimea, sau dispunerea lui.

"Avea picioare mici", spune ziarul, "însă picioare mici sînt cu miile. Nici jartiera nu e o dovadă - şi nici pantoful -, căci pantofi şi jartiere se vînd cu toptanul. Acelaşi lucru se poate spune şi despre florile de la pălărie. Un lucru asupra căruia insista foarte tare Monsieur Beauvais e acela că agrafa de la jartiera găsită a fost trasă pentru a o face mai strîmtă. Lucrul acesta nu dovedeşte nimic; întrucît multor femei li se pare mai firesc să ia acasă o pereche de jartiere şi să le potrivească după grosimea picioarelor pe care ele urmează să le cuprindă decît să le încerce în magazinul unde le cumpără". Aici e greu de admis că autorul vorbeşte serios. Dacă Monsieur Beauvais, căutînd trupul lui Marie, ar fi descoperit un cadavru corespunzînd ca statură şi întreagă înfăţişare cu fata dispărută, ar fi fost îndreptăţit (fără a fi deloc vorba de îmbrăcăminte) să tragă concluzia că cercetările sale au fost încununate de succes. Dacă pe lîngă acest aspect al staturii şi al înfăţişării generale va mai fi găsit pe braţ un anume fel de păr pe care-l zărise la Marie pe cînd ea se afla încă în viaţă, opinia lui va căpăta pe drept cuvînt mai multă greutate; iar certitudinea va spori în raport cu ciudăţenia sau particularitatea părului. Dacă, picioarele lui Marie fiind mici, cele ale cadavrului vor fi şi ele mici, probabilitatea ca acest cadavru să fie al lui Marie va creşte nu doar în proporţie aritmetică, ci într-una geometrică sau exponenţială. Adaugă la toate astea pantofi la fel cu cei despre care se ştia că ea îi purta în ziua dispariţiei ei şi, deşi pantofi ca aceştia se vînd cu toptanul, pînă aici n-ai făcut decît să sporeşti probabilitatea pînă la punctul ca ea să devină o certitudine. Ceea ce nu este în sine o dovadă de identitate devine, prin poziţia ei coroborativă, o probă dintre cele mai sigure. Dă-ne apoi florile de la pălărie la fel cu cele purtate de fata dispărută şi nu mai avem nevoie de nimic. Chiar şi o singură floare şi nu ne mai trebuie nimic - dar două, trei sau mai multe? Fiecare unitate succesivă este o mărturie multiplă - nu-i o dovadă adunată cu altă dovadă, ci înmulţită de sute sau de mii de ori. Şi dacă mai descoperim asupra moartei şi nişte jartiere ca acelea purtate de Marie atunci cînd era în viaţă, este aproape o nerozie să mai continuu. Dar se constată că aceste jartiere au fost strîmtate prin ajustarea unei agrafe, exact aşa cum şi le strîmtase Marie pe ale ei cu puţin înainte de a pleca de acasă. Ar fi acum o nebunie sau o ipocrizie să te mai îndoieşti. Ceea ce spune L'Étoile cu privire la această strîmtare a jartierelor ca fiind o întîmplare obişnuită nu arată nimic altceva decît propria-i perseverenţă în eroare. Materialul elastic din care e confecţionată jartiera cu agrafă este el însuşi o dovadă despre caracterul neobişnuit al acestei strîmtări. Ceea ce este făcut să se ajusteze de la sine nu are nevoie decît arareori să fie ajustat. Trebuie să fi fost un accident în sensul său cel mai strict ca aceste jartiere ale lui Marie să fi avut nevoie de strîmtarea de care am vorbit. Ele singure ar fi stabilit cu prisosinţă identitatea ei. Dar nu atît faptul că asupra cadavrului au fost găsite jartierele fetei dispărute sau că au fost găsiţi pantofii ei, sau pălăria, sau florile de la pălărie, sau picioarele ei, sau vreun semn distinctiv de pe braţ, sau statura şi întreaga ei înfăţişare - ci faptul că asupra cadavrului găsim nu doar fiecare obiect în parte, ci pe toate la un loc. Dacă s-ar putea dovedi că redactorul gazetei L'Étoile a avut într-adevăr vreo îndoială, în această situaţie nu ar fi nevoie de o comisie de lunatico inquirendo. El a crezut că e un lucru înţelept să se ia după balivernele avocaţilor care, în cea mai mare parte, se mulţumesc să se facă ecoul principiilor pătrate ale tribunalelor. Aş remarca aici că multe dintre dovezile pe care le respinge o curte sînt pentru intelect cea mai bună dovadă cu putinţă. Întrucît curtea, ghidîndu-se după principiile generale ale mărturiilor - principii recunoscute şi legiferate -, este ostilă oricărei devieri în cazurile speciale. Iar această neclintită adeziune faţă de principiu, împreună cu dispreţul rigid pentru excepţia potrivnică, este un mod sigur de a atinge într-un lung răstimp maximum de adevăr tangibil. Prin urmare, acest procedeu este în ansamblu filosofic; dar nu-i mai puţin sigur că el duce la serioase erori în unele cazuri.

("O teorie bazată pe calităţile unui obiect o va împiedica să se deruleze potrivit obiectivelor sale; iar cel care ordonează faptele în raport cu cauzele lor va înceta să le evalueze potrivit rezultatelor lor. Astfel, jurisprudenţa fiecărei naţiuni va arăta că atunci cînd legea devine o ştiinţă şi un sistem, ea încetează să mai fie justiţie. Erorile în care a căzut dreptul comun din cauza încrederii oarbe în principiile de clasificare se vor vedea observînd cît de frecvent a fost nevoită puterea legislativă să intervină pentru a restabili echitatea pe care schema ei o pierduse." - Landor)

Cît despre insinuările la adresa lui Beauvais, vei dori să le spulberi dintr-o suflare. Ţi-ai dat seama deja de caracterul acestui om cumsecade. Îi place să se afle în treabă, e foarte romanţios şi nu prea isteţ. Oricine astfel constituit se va purta în aşa fel în faţa unei emoţii adevărate, încît va da de bănuit celor prea subtili sau răuvoitori. Monsieur Beauvais (după cum reiese din notele tale) a avut cîteva întrevederi personale cu redactorul de la L'Étoile şi l-a jignit, avansînd părerea că trupul neînsufleţit, în pofida teoriei redactorului, era fără doar şi poate cel al lui Marie. "El ţine morţiş", spune ziarul, "că trupul neînsufleţit este al lui Marie, dar nu poate oferi nici o dovadă în plus faţă de cele pe care le-am comentat noi pentru a-i face şi pe alţii să creadă acest lucru". Fără a mai vorbi de faptul că niciodată n-ar fi fost cu putinţă să fie aduse dovezi mai puternice "pentru a-i face şi pe alţii să creadă acest lucru", se poate observa că se poate admite ca cineva să creadă, într-un caz de acest fel, fără a avea capacitatea de a avansa măcar o singură explicaţie pentru a-l convinge pe un al doilea. Nimic mai vag decît impresiile privind identitatea unui individ. Fiecare om îşi recunoaşte vecinul, totuşi sînt puţine cazurile în care cineva este pregătit să dea o explicaţie despre felul cum l-a recunoscut. Redactorul de la L'Étoile nu avea nici un drept să fie jignit de credinţa nemotivată a lui Monsieur Beauvais.

Se va vedea că împrejurările suspecte care planează asupra lui se potrivesc mult mai bine cu ipoteza mea că ar fi un romantic căruia îi place să se afle în treabă decît cu insinuarea gazetarului că ar fi vinovat. O dată ce am adoptat interpretarea mai caritabilă, nu vom mai întîmpina nici o dificultate în a înţelege trandafirul din gaura cheii, numele "Marie" de pe tăbliţă, "datul la o parte al bărbaţilor care se înrudeau cu ea", "împotrivirea îndîrjită ca ei să fie lăsaţi să vadă cadavrul", înştiinţarea dată lui Madame B... să nu stea de vorbă cu jandarmul pînă la întoarcerea sa (a lui Beauvais); şi în sfîrşit, hotărîrea lui făţişă ca "nimeni să nu aibă nimic de-a face cu ancheta în afară de dînsul". Mi se pare indiscutabil că Beauvais era peţitorul lui Marie, că ea cochetase cu el şi că lui i-ar fi plăcut să se ştie că se bucură de toate favorurile şi de încrederea ei. Nu mai am nimic de zis asupra acestui punct; şi întrucît dovezile dezmint întru totul afirmaţiile din L'Étoile privind acea apatie din partea mamei şi a celorlalte rude - apatie incompatibilă cu presupunerea lor că trupul neînsufleţit ar fi cel al vînzătoarei de la parfumerie -, vom trece acum mai departe, ca şi cînd chestiunea identităţii ar fi lămurită spre deplina noastră satisfacţie.
- Şi ce crezi, am întrebat acum, despre părerile exprimate de Le Commerciel?
- Că în ce priveşte spiritul lor, ele sînt mult mai vrednice de atenţie decît oricare dintre cele care au mai fost enunţate despre acest subiect. Deducţiile din premise sînt logice şi profunde; însă premisele, în două cazuri cel puţin, se întemeiază pe observaţii greşite. Le Commerciel lasă să se înţeleagă că Marie ar fi fost răpită de o bandă de ticăloşi nu prea departe de casa mamei sale. "E imposibil", afirmă gazeta, "ca o persoană cunoscută de mii de oameni aşa cum era această tînără, să fi străbătut trei străzi fără să fie văzută de nimeni". Ideea aceasta este a unui om care a locuit multă vreme la Paris - un funcţionar -, un ins ale cărui drumuri încoace şi încolo prin oraş s-au mărginit cel mai adesea la vecinătatea unor instituţii publice. El e conştient că rareori străbate mai mult de o duzină de străzi din vecinătatea biroului său fără să fie recunoscut şi oprit. Şi cunoscînd numărul mare al celor pe care îi cunoaşte şi care îl cunosc pe el, compară notorietatea sa cu cea a vînzătoarei de parfumuri, nu vede mare deosebire între ele şi numaidecît ajunge la concluzia că şi ea, în plimbările ei, poate fi recunoscută la fel de uşor ca dînsul într-ale lui. Ar fi aşa numai dacă plimbările ei ar avea acelaşi caracter metodic, invariabil şi ar avea loc în acelaşi tip de teritoriu limitat cum sînt şi ale lui. El se preumblă încoace şi încolo, la intervale regulate, într-un perimetru restrîns, plin de oameni care îl vor băga în seamă mai mult prin interesul pentru natura îndeletnicirii lui, îndeletnicire înrudită cu a lor. Dar s-ar putea presupune în general că plimbările lui Marie erau un fel de hoinăreală. În acest caz anume, lucrul cel mai probabil este ca ea să o fi luat pe un traseu ce se abătea mai mult decît de obicei de la cele pe care era deprinsă să meargă. Paralela care ne imaginăm că a existat în mintea redactorului de la Le Commerciel nu s-ar putea susţine decît în împrejurarea în care cele două persoane străbat întreg oraşul. În acest caz, admiţînd că numărul cunoştinţelor personale ar fi egal, şansele de a realiza un număr egal de întîlniri ar fi de asemenea egale. Cît despre mine, înclin să cred nu atît că ar fi posibil, dar chiar mai mult decît probabil, ca Marie să fi mers în oricare clipă pe oricare dintre numeroasele trasee între locuinţa ei şi cea a mătuşii sale fără să întîlnească o singură persoană pe care să o cunoască sau care să o fi cunoscut pe ea. Pentru a privi această chestiune în deplina şi adevărata ei lumină, trebuie să păstrăm tot timpul în minte uriaşa disproporţie dintre cunoştinţele personale ale chiar şi celui mai de vază om din Paris şi întreaga populaţie a Parisului.

Dar oricîtă forţă ar părea să existe în argumentaţia lui Le Commerciel, ea îşi va pierde mult din valoare dacă vom lua în considerare ora la care fata a plecat de acasă. "A ieşit din casă exact cînd străzile erau mai înţesate de lume", spune Le Commerciel. Dar nu este chiar aşa. Erau orele nouă dimineaţa. Ei bine, la orele nouă în fiecare zi din săptămînă, cu excepţia duminicii, străzile oraşului sînt, este adevărat, ticsite de oameni. La orele nouă duminica, lumea se află îndeobşte acasă, pregătindu-se de biserică. Nici unei persoane atente nu se poate să-i fi scăpat aspectul ciudat de pustiu al oraşului între orele opt şi zece în dimineaţa fiecărui sabat. Între zece şi unsprezece străzile sînt înţesate de lume, dar nu mai devreme decît perioada desemnată.

Mai este un aspect unde s-ar părea că există o deficienţă în ce priveşte spiritul de observaţie al ziarului Le Commerciel. "O bucată", afirmă el, "dintr-una din jupele nefericitei fete, lungă de două picioare şi lată de un picior, a fost ruptă şi legată sub bărbie şi în jurul gîtului ei, probabil ca să o împiedice să ţipe. Aceasta nu putea fi decît fapta unor indivizi care nu aveau nici măcar o batistă în buzunar". Dacă ideea aceasta este sau nu întemeiată, ne vom strădui să vedem numaidecît; dar prin "indivizi care nu aveau nici măcar o batistă în buzunar" redactorul înţelege cele mai decăzute haimanale. Cu toate acestea, oamenii despre care e vorba sînt tocmai dintre cei care au o batistă, chiar dacă nu au o cămaşă pe ei. Ai avut pesemne ocazia să observi că în ultimii ani derbedeii nu se mai pot lipsi nici în ruptul capului de batistă.
- Şi ce trebuie să credem, am întrebat, despre articolul din Le Soleil?
- Că e păcat că autorul lui nu s-a născut papagal - în care caz, ar fi fost cel mai faimos papagal din toată seminţia lui. N-a făcut decît să repete datele unei opinii deja publicate; culegîndu-le cu o lăudabilă sîrguinţă de ici şi colo de prin gazete. "E limpede că obiectele au stat acolo", zice el, "cel puţin trei sau patru săptămîni" şi "nu încape nici o îndoială că a fost descoperit locul acestei înfiorătoare crime". Faptele reproduse aici de Le Soleil sînt într-adevăr foarte departe de a-mi risipi îndoielile asupra acestui subiect şi o să le cercetăm îndeaproape mai tîrziu, în legătură cu un alt aspect al problemei.

În momentul de faţă trebuie să ne ocupăm de alte investigaţii. Nu se poate să nu fi observat cu cîtă superficialitate a fost examinat cadavrul. Desigur, chestiunea identităţii a fost iute lămurită sau ar fi trebuit să fie; dar mai erau şi alte aspecte ce trebuiau stabilite. Cadavrul fusese oare jefuit? Să fi avut decedata articole de bijuterie asupra ei cînd a plecat de acasă? şi dacă da, le avea la ea cînd a fost descoperită? Acestea sînt chestiuni importante cu totul neatinse de anchetă; şi mai sînt şi altele de egală importanţă care n-au fost băgate în seamă. Trebuie să ne străduim să găsim un răspuns în ancheta noastră personală. Cazul lui St. Eustache trebuie reexaminat. N-am nici o bănuială în privinţa acestei persoane; însă se cade să procedăm metodic. Vom stabili dincolo de orice îndoială validitatea mărturiilor cu privire la locurile pe unde a umblat duminică. Mărturiile de acest fel pot deveni cu uşurinţă prilej de mistificare. Dar dacă nu-i nimic greşit aici, îl vom scoate pe St. Eustache din cercetările noastre. Sinuciderea lui, oricît de mult ar întări bănuielile dacă s-ar descoperi că mărturiile sînt o înşelătorie, nu este, fără o asemenea înşelătorie, în nici un caz o circumstanţă de neînţeles şi nici ceva care să ne abată de la cursul analizei obişnuite.

În ce propun eu acum vom lăsa la o parte aspectele lăuntrice ale acestei tragedii şi ne vom concentra atenţia asupra celor periferice. De departe cea mai obişnuită eroare în investigaţii precum aceasta este aceea de a limita cercetarea la evenimentele imediate, cu totala ignorare a celor colaterale sau întîmplătoare. Practica greşită a tribunalelor este aceea de a restrînge dovezile şi discuţiile la cadrul unei relevanţe aparent neîndoioase. Cu toate acestea, experienţa a arătat, şi o adevărată filosofie va arăta întotdeauna, că o mare parte, poate cea mai mare parte a adevărului se naşte din ceea ce pare irelevant. În spiritul acestui principiu, dacă nu chiar în litera lui, ştiinţa modernă a ajuns să calculeze neprevăzutul. Dar s-ar putea să nu mă înţelegi. Istoria cunoştinţelor omeneşti a arătat în mod neîntrerupt că descoperirile cele mai numeroase şi mai valoroase le datorăm unor evenimente colaterale, incidentale sau accidentale, încît în cele din urmă a devenit necesar, din orice perspectivă asupra progresului, să se ţină seama într-o mare măsură, ba chiar în cea mai mare măsură, de invenţiile ce se vor naşte din întîmplare şi cu totul în afara aşteptărilor obişnuite. Nu se mai cade, filosofic vorbind, să întemeiezi pe ceea ce a fost o viziune despre ceea ce va să fie. Accidentul este admis ca o parte a substructurii. Facem din hazard o problemă de calcul absolut. Aplicăm necăutatului şi neimaginatului formulele matematice ale şcolilor.

Repet, nu-i decît un fapt obişnuit că marea parte a întregului adevăr izvorăşte din colateral; şi în acord cu spiritul principiului implicat în acest fapt, aş dori să abat cercetarea în cazul de faţă de pe terenul bătătorit şi infructuos al evenimentului în sine spre împrejurările contemporane care îl învăluie. În timp ce dumneata te vei asigura de validitatea mărturiilor, eu am să cercetez ziarele mai pe larg decît ai făcut-o dumneata pînă acum. Deocamdată noi nu am făcut decît o recunoaştere a cîmpului de investigaţie; dar ar fi într-adevăr ciudat ca o privire cuprinzătoare aruncată asupra tipăriturilor publice, aşa cum ţi-am propus, să nu ne permită măcar cîteva repere mărunte care să stabilească o direcţie de cercetare.

Urmînd sugestia lui Dupin, am făcut o verificare scrupuloasă în chestiunea mărturiilor. Rezultatul a fost că m-am convins pe deplin de validitatea lor şi, în consecinţă, de nevinovăţia lui St. Eustache. Între timp, prietenul meu s-a ocupat cu ceea ce mie mi se părea o meticulozitate cu totul fără rost, cu răsfoitul diferitelor colecţii de ziare. La sfîrşitul săptămînii a pus înaintea mea următoarele extrase:

"Acum vreo trei ani şi jumătate o frămîntare aidoma celei de acum a fost pricinuită de dispariţia aceleiaşi Marie Rogêt din parfumeria lui Monsieur Le Blanc de la Palais Royal. La capătul unei săptămîni însă, ea şi-a făcut din nou apariţia la obişnuitul ei comptoir, arătînd mai bine ca oricînd, afară doar de o uşoară paloare mai neobişnuită. Monsieur Le Blanc şi mama ei au dat de înţeles că a fost vorba doar de o vizită la o prietenă la ţară; şi afacerea a fost înăbuşită cu iuţeală. Presupunem că absenţa ei de acum e o toană de acelaşi fel şi că la capătul unei săptămîni sau poate a unei luni o vom avea iarăşi printre noi". O gazetă de seară (N.Y. Express) - luni, 23 iunie

"O gazetă de seară, în numărul de ieri, se referă la o mai veche şi misterioasă dispariţie a lui mademoiselle Rogêt. E binecunoscut faptul că, în săptămîna cît a lipsit din parfumeria lui Le Blanc, ea s-a aflat în compania unui tînăr ofiţer de marină renumit pentru destrăbălarea sa. Se presupune că o ceartă a făcut-o în chip providenţial să se întoarcă acasă. Cunoaştem numele acestui Lothario, care în clipa de faţă se află la Paris, însă din motive evidente ne ferim să-l dăm publicităţii". Le Mercurie (N.Y. Herald.) - dimineaţa zilei de marţi, 24 iunie

"O nelegiuire de o nemaipomenită grozăvie a fost comisă alaltăieri în împrejurimile acestui oraş. Pe înserat, un gentleman însoţit de soţia şi de fiica sa a angajat şase tineri care se plimbau alene cu barca încoace şi încolo pe lîngă malul Senei să-i treacă rîul. Ajunşi pe malul celălalt, cei trei călători au coborît şi, după ce s-au îndepărtat de barcă, fata a descoperit că-şi uitase în ea umbrela de soare. Întorcîndu-se după ea, a fost răpită de bandă, dusă departe pe firul apei, i s-a astupat gura cu un căluş, a fost batjocorită şi, în cele din urmă, tîrîtă pe mal spre un loc nu prea îndepărtat de cel unde se urcase la început în barcă împreună cu părinţii ei. Între timp ticăloşii s-au făcut nevăzuţi, dar poliţia e pe urmele lor şi o parte din ei vor fi prinşi în curînd". O gazetă de dimineaţă (N.Y. Courier and Inquirer.) - 25 iunie

"Am primit cîteva scrisori ce pun această crimă îngrozitoare, petrecută recent, pe seama lui Mennais (unul dintre primii suspecţi arestaţi, mai tîrziu eliberat din lipsă totală de dovezi) dar întrucît acest gentleman a fost complet scos din cauză de ancheta oficială şi întrucît argumentele celor cîtorva corespondenţi ai noştri par mai mult zeloase decît profunde, nu credem că ar fi nimerit să le facem publice". O gazetă de dimineaţă (N.Y. Courier and Inquirer) - 28 iunie

"Am primit, din diverse surse, se pare, mai multe scrisori extrem de energice care merg pînă acolo încît dau ca o certitudine faptul că nefericita Marie Rogêt a devenit victima uneia dintre numeroasele bande de huligani ce mişună duminica prin împrejurimile oraşului. Părerea noastră este în mod hotărît în favoarea acestei ipoteze. Ne vom strădui să facem loc de aici încolo cîtorva dintre aceste argumente". Un ziar de seară (N.Y. Evening Post) - marţi, 31 iunie

"În ziua de luni, unul dintre barcagiii însărcinaţi cu încasarea taxelor a văzut o barcă goală plutind în josul Senei. Pînzele zăceau pe fundul bărcii. Barcagiul a remorcat-o pînă la biroul de navigaţie. A doua zi de dimineaţă ea a fost luată de acolo fără ştirea vreunuia dintre funcţionari. Cîrma se află acum la biroul de navigaţie". Le Diligence (N.Y. Standard) - joi, 26 iunie

Citind eu aceste felurite extrase, mi s-au părut nu doar irelevante, dar nu vedeam nici în ce fel ar fi putut vreuna dintre ele să aibă o legătură cu chestiunea noastră. Am aşteptat unele lămuriri din partea lui Dupin.
- Nu am intenţia, mi-a spus el, să zăbovesc asupra primului şi a celui de-al doilea dintre aceste extrase. Le-am copiat în principal ca să-ţi arăt grava neglijenţă a poliţiei, care, din cîte-am înţeles eu de la prefect, nu şi-a dat nici cea mai mică osteneală să-l cerceteze pe ofiţerul de marină despre care s-a făcut aluzie. Totuşi este curată nebunie să afirmi că între prima şi a doua dispariţie a lui Marie nu ar exista o presupusă legătură. Să admitem că prima escapadă a avut drept rezultat o ceartă între cei doi îndrăgostiţi şi întoarcerea acasă a celei seduse. Sîntem acum în măsură să privim a doua ei escapadă (dacă am şti că a avut loc o nouă escapadă) mai degrabă ca pe o dovadă că seducătorul şi-a reluat avansurile decît ca pe rezultatul vreunei noi propuneri din partea unui al doilea individ - sîntem în măsură să o privim ca pe o "împăcare" a primului amour decît ca pe începutul unuia nou. Şansele sînt de zece la unu ca bărbatul care a fugit o dată cu Marie să-i propună acesteia să fugă din nou cu el decît ca aceea care a primit propuneri de a fugi din partea unuia să le mai fi primit şi din partea altuia. Iar acum dă-mi voie să-ţi atrag atenţia asupra faptului că timpul care s-a scurs între prima escapadă, dovedită ca atare, şi a doua, presupusă doar, întrece cu cîteva luni durata obişnuită a crucierelor noastre. Să fi fost împiedicat amantul în prima lui încercare de obligaţia de a pleca pe mare şi să fi prins el primul moment al întoarcerii pentru a-şi reînnoi planurile josnice, neduse încă la bun sfîrşit - sau neduse cu totul încă de către el? Despre toate aceste lucruri nu ştim nimic.
- Ai să-mi spui însă că în al doilea caz n-a fost nici un fel de escapadă, aşa cum şi-a închipuit lumea. Fireşte că nu - dar sîntem noi oare în măsură să spunem dacă n-a fost vorba de un plan eşuat? În afară de St. Eustache şi poate de Beauvais, nu avem alţi peţitori cunoscuţi, învederaţi şi onorabili ai lui Marie. Nu s-a vorbit despre nici unul. Cine atunci să fie tainicul iubit despre care rudele (cel puţin majoritatea lor) nu ştiu nimic, dar pe care Marie îl întîlneşte în dimineaţa zilei de duminică şi în care are atîta încredere încît nu ezită să rămînă cu el pînă cînd umbrele serii pogoară peste crîngurile singuratice de la Barrière du Roule? Cine să fie acest iubit misterios, mă întreb, despre care majoritatea rudelor nu ştiu nimic? Şi ce vrea să însemne ciudata prorocire a lui Madame Rogêt din dimineaţa în care fata a plecat de acasă? - "Mi-e teamă că n-am să o mai revăd niciodată pe Marie".

Dar dacă nu ne-o putem închipui pe Madame Rogêt la curent cu planul ei de a fugi, n-am putea presupune cel puţin că fata a pus la cale acest plan? Plecînd de acasă, ea a lăsat să se înţeleagă că se ducea în vizită la mătuşa ei din Rue des Drômes, iar St. Eustache a fost rugat să vină să o ia pe înserat. Ei bine, la prima vedere, acest fapt dezminte categoric părerea mea; dar să reflectăm niţel. Că ea s-a întîlnit într-adevăr cu un prieten şi că a traversat cu el Sena, ajungînd la Barrière du Roule pe la ora trei după-amiaza, e un fapt cunoscut. Însă consimţind astfel să-l însoţească pe acest ins (oricare va fi fost scopul - cunoscut sau necunoscut de către mama ei), trebuie ca fata să se fi gîndit la intenţia exprimată de ea chiar la plecarea de acasă şi la uimirea şi bănuiala trezite în sufletul logodnicului ei, St. Eustache, cînd acesta, venind după ea în Rue des Drômes, la ora stabilită, ar fi aflat că ea nici n-a dat pe acolo, ba mai mult, cînd, întorcîndu-se la pension cu această veste îngrijorătoare, şi-ar fi dat seama de absenţa ei prelungită de acasă. Ea trebuie să se fi gîndit la toate aceste lucruri, zic eu. Trebuie să fi prevăzut suferinţa lui St. Eustache, bănuielile tuturor. Nu se putea gîndi să se întoarcă înfruntînd aceste bănuieli; dar bănuielile devin pentru ea ceva lipsit de importanţă dacă vom presupune că ea avea intenţia de a nu se mai întoarce.

Ne-o putem închipui gîndind astfel: "Urmează să mă întîlnesc cu o anumită persoană cu scopul de a fugi împreună cu ea sau într-alt scop, cunoscut numai de mine. Nu trebuie să existe nici o piedică - trebuie să avem timp suficient să putem scăpa de orice urmărire -, voi da de înţeles că merg într-o vizită şi că am să-mi petrec ziua cu mătuşa mea din Rue des Drômes - am să-i spun lui St. Eustache să nu vină după mine decît spre seară -, în felul ăsta absenţa mea de acasă, oricît de mult ar dura, va putea fi justificată fără să dea naştere la bănuieli sau la nelinişte, iar eu aş cîştiga mai mult timp decît în oricare alt mod. Dacă îl rog pe St. Eustache să vină după mine pe înserat, cu siguranţă el nu va veni mai devreme; dar dacă nu-l rog deloc să vină după mine, timpul care-mi va rămîne pentru fugă va fi scurtat, pentru că aş fi aşteptată să mă întorc mai devreme, iar absenţa mea ar trezi mai iute neliniştea. Dar dacă am totuşi intenţia să mă reîntorc - dacă mă gîndesc doar la o simplă plimbare cu persoana respectivă -, n-ar fi în planul meu să-l rog pe St. Eustache să vină după mine; căci, venind, el ar rămîne încredinţat că l-am înşelat - fapt pe care l-aş putea ţine pe veci ascuns de el dacă aş pleca de acasă fără să-l mai anunţ de intenţia mea şi dacă m-aş întoarce înainte de a se însera, spunînd abia atunci că am fost în vizită la mătuşa mea din Rue des Drômes. Dar întrucît intenţia mea este aceea de a nu mă mai întoarce niciodată - sau măcar cîteva săptămîni - sau pînă ce nu vor fi tăinuite unele lucruri -, nevoia de a cîştiga timp este singurul lucru de care trebuie să-mi pese".

Ai făcut observaţia, în notele dumitale, că opinia cea mai larg răspîndită în legătură cu această tristă întîmplare este şi a fost de la bun început aceea că fata a fost victima unei bande de huligani. Ei bine, opinia publică, în anumite împrejurări, nu-i de dispreţuit. Cînd ea se naşte de la sine - cînd ea se manifestă strict spontan -, ar trebui să o considerăm ca fiind analoagă intuiţiei, care este idiosincrasia omului de geniu. În nouăzeci şi nouă de cazuri dintr-o sută eu aş respecta decizia ei. Este însă important să nu găsim nici o urmă palpabilă de influenţare. Opinia trebuie să fie în mod riguros cea a publicului însuşi; iar deosebirea este adesea extrem de greu de perceput şi de menţinut. În cazul de faţă mi se pare că această "opinie publică" în legătură cu o bandă a fost influenţată de evenimentul colateral detaliat în cel de-al treilea extras al meu. Întreg Parisul este tulburat de descoperirea cadavrului lui Marie, o femeie tînără, frumoasă şi bine cunoscută. Acest cadavru este descoperit avînd pe el urme de violenţă şi plutind pe apele fluviului. Dar tocmai acum se anunţă că în aceeaşi perioadă, sau aproape în aceeaşi perioadă, în care se presupune că ar fi fost asasinată fata, o nelegiuire aidoma celei îndurate de răposată, deşi mai puţin gravă, a fost comisă de o bandă de derbedei tineri asupra unei a doua femei tinere. E oare de mirare că o crimă cunoscută a putut influenţa judecata populară cît priveşte o alta, necunoscută? Această judecată aştepta o îndrumare şi nelegiuirea cea cunoscută părea să i-o ofere atît de bine! Marie a fost şi ea găsită în fluviu; iar nelegiuirea cunoscută fusese comisă pe acelaşi fluviu. Legătura dintre cele două evenimente avea ceva atît de palpabil, încît adevărata minune ar fi fost ca lumea să nu-şi dea seama de ea şi să nu recurgă la ea. Dar de fapt crima aceea, cunoscută ca fiind săvîrşită în acest fel, este, dacă nu altceva, măcar dovada că cealaltă, comisă aproape în acelaşi timp, nu a fost comisă în acest fel. Ar fi fost un miracol într-adevăr dacă, pe cînd o bandă de derbedei săvîrşea într-un loc dat o fărădelege nemaiauzită, să se fi găsit o altă bandă similară, care, într-un loc similar, în acelaşi oraş, în aceleaşi împrejurări, cu aceleaşi mijloace şi metode, să comită o fărădelege întru totul asemănătoare şi tocmai în aceeaşi perioadă de timp! Totuşi în ce altceva dacă nu tocmai în această nemaipomenită serie de coincidenţe, ne pretinde să credem opinia, spontan influenţată, a publicului?

Înainte de a trece mai departe, să zăbovim niţel asupra presupusului loc al asasinatului, în crîngul de lîngă Barrière du Roule. Acest crîng, deşi stufos, era în imediata vecinătate a unui drum comunal. În el se aflau trei sau patru lespezi mari, alcătuind un fel de jilţ cu spătar şi taburet. Pe lespedea de sus a fost găsită o jupă albă; pe cea de-a doua, o eşarfă de mătase. Tot acolo s-au mai găsit o umbrelă de soare, o pereche de mănuşi şi o batistă. Batista avea brodat numele "Marie Rogêt". Pe crengile dimprejur se vedeau fîşii de rochie. Pămîntul era frămîntat, tufişurile erau rupte şi era lucru vădit că avusese loc o luptă violentă.

În pofida interesului cu care presa a primit descoperirea din acest crîng şi a unanimităţii cu care, pasămite, s-ar fi indicat locul precis al nelegiuirii, trebuie admis că existau şi unele motive foarte bune de îndoială. Că acesta era într-adevăr locul cu pricina, puteam crede sau nu - dar existau motive excelente de îndoială. Dacă locul adevărat era, aşa cum sugera Le Commerciel, în apropiere de Rue Pavée Saint Andrée, autorii crimei, presupunînd că aceştia mai locuiesc încă la Paris, ar fi fost desigur cuprinşi de spaimă văzînd că atenţia publicului se îndrepta atît de stăruitor asupra cursului corect; iar în unele cugete ar fi apărut numaidecît necesitatea unui efort care să abată din nou această atenţie. Şi astfel, întrucît crîngul de la Barrière du Roule trezise deja bănuiala, ideea de a pune obiectele acolo unde ele au fost găsite trebuie să se fi născut în chipul cel mai firesc. Nu există nici o dovadă reală, deşi Le Soleil presupune acest lucru, că obiectele descoperite ar fi stat mai mult de cîteva, foarte puţine, zile în crîng; există totuşi numeroase dovezi indirecte că ele n-ar fi putut rămîne acolo fără a atrage atenţia în răstimpul celor douăzeci de zile care s-au scurs între duminica fatală şi după-amiaza în care ele au fost descoperite de băieţi. "Erau toate mucegăite", afirmă Le Soleil, preluînd opiniile predecesorilor săi, "de la acţiunea ploii şi lipite unele de altele din cauza mucegaiului. În jurul lor crescuse iarba, care acoperea o parte dintre ele. Mătasea umbrelei era trainică, însă pe dinăuntru firele se tăiaseră. În partea de sus, acolo unde fusese îndoită şi răsucită, era putredă şi plină de mucegai şi cînd au încercat să o deschidă, s-a sfîşiat". În ce priveşte iarba care "crescuse în jurul lor şi acoperea o parte din ele", e evident că acest lucru nu putea fi stabilit decît din vorbele şi, ca atare, din amintirile a doi băieţei; căci aceşti puşti au mişcat din loc obiectele şi le-au luat cu ei acasă înainte ca ele să fi fost văzute de un al treilea martor. Dar iarba creşte, mai ales pe vreme caldă şi umedă (cum a fost în perioada crimei), cam cu doi-trei ţoli într-o singură zi. O umbrelă de soare uitată într-un loc de curînd acoperit cu brazde de iarbă va fi într-o singură săptămînă complet ascunsă privirii de iarba crescută în jur. Iar cît priveşte mucegaiul asupra căruia redactorul de la Le Soleil insistă cu atîta obstinaţie, încît întrebuinţează cuvîntul nu mai puţin de trei ori în scurtul paragraf citat adineauri, nu-şi dă el seama de soiul acestui mucegai? Trebuie noi să-i spunem că este una dintre numeroasele specii de fungus, a cărui cea mai comună trăsătură e că apare şi dispare în douăzeci şi patru de ore?

Vedem astfel de la cea dintîi privire că tot ce s-a adus drept argument zdrobitor în sprijinul ideii că obiectele ar fi stat în crîng cel puţin trei sau patru săptămîni este, cît se poate de absurd, nul în ce priveşte dovada acestui fapt. Pe de altă parte, e foarte greu de crezut că aceste lucruri ar fi putut rămîne în crîngul cu pricina o perioadă mai mare de o săptămînă încheiată - o perioadă mai mare decît de la o duminică la cealaltă. Cei care cunosc cît de cît împrejurimile Parisului ştiu cît de greu este să găseşti un loc mai izolat, şi asta doar la mare distanţă de suburbiile sale. Un lucru cum ar fi un colţişor neexplorat sau arareori vizitat în mijlocul pădurilor şi crîngurilor sale este ceva cu totul de neimaginat. Numai să încerce iubitorul pătimaş al naturii, pe care îndatoririle îl ţin înlănţuit în praful şi căldura acestei uriaşe metropole - numai să încerce vreunul, chiar şi într-o zi de lucru, să-şi astîmpere setea de solitudine în mijlocul priveliştilor naturii încîntătoare ce ne înconjoară. La fiecare al doilea pas va descoperi că farmecul crescînd se destramă la auzul glasului sau la apariţia vreunui derbedeu sau a unei bande de cheflii. Va căuta linişte în umbrarul cel mai des, dar totul în zadar. Tocmai aici sînt ungherele unde mişună toţi nespălaţii - aici sînt templele cele mai pîngărite. Cu durere în inimă călătorul va fugi înapoi în Parisul vicios ca spre o cloacă a viciului mai puţin odioasă, pentru că e mai puţin discordantă. Dar dacă împrejurimile oraşului sînt cotropite astfel în zilele de lucru ale săptămînii, cu atît mai mult de sabat! În special acum cînd, scutit de obligaţia de a munci sau lipsit de obişnuitele prilejuri de a tîlhări, haimanaua de la oraş caută împrejurimile nu din iubire pentru viaţa la ţară, pe care în sufletul său o dispreţuieşte, ci ca să scape de restricţiile şi de convenţiile societăţii. Rîvneşte nu atît aerul proaspăt şi verdeaţa copacilor, cît deplina libertate a vieţii de la ţară. Aici, în hanul de la marginea şoselei, sau sub frunzişul pădurii, se dedă, ferit de alţi ochi decît cei ai tovarăşilor săi de chef, tuturor exceselor nebuneşti ale falsei veselii - rodul libertăţii şi al romului. Nu spun nimic mai mult decît ceea ce trebuie să fie limpede pentru orice observator imparţial atunci cînd repet că împrejurarea ca lucrurile cu pricina să fi rămas nedescoperite o perioadă mai lungă decît răstimpul dintre o duminică şi cealaltă, în oricare crîng din imediata vecinătate a Parisului, ar trebui socotită drept un miracol şi nimic mai mult.

Dar nu lipsesc nici alte temeiuri ca să bănuim că obiectele au fost puse în crîng pentru a distrage atenţia de la adevăratul loc al fărădelegii. Şi în primul rînd ia aminte, te rog, la data descoperirii obiectelor. Confruntă acest lucru cu data celui de-al cincilea extras copiat de mine din gazete. Vei afla că descoperirea a urmat aproape imediat după înştiinţările urgente trimise gazetei de seară. Aceste înştiinţări, deşi diferite şi provenind, pare-se, din diverse surse, tindeau toate spre acelaşi scop - anume: să îndrepte atenţia asupra unei bande ca fiind autoarea fărădelegii şi asupra împrejurimilor de lîngă Barrière du Roule ca fiind locul acesteia. Ei bine, nu e vorba fireşte de bănuiala cum că obiectele ar fi fost găsite de băieţi doar în urma acestor înştiinţări ori că atenţia publicului ar fi fost suscitată de ele; totuşi s-ar putea naşte, ba chiar se naşte, bănuiala că lucrurile n-au fost găsite de băieţi mai devreme pentru simplul motiv că lucrurile nu se aflau în crîng mai devreme, ele fiind puse acolo doar la data sau cu puţin înainte de data înştiinţărilor, chiar de către autorii vinovaţi ai acestor înştiinţări.

Acest crîng era ciudat - unul chiar foarte ciudat. Era din cale-afară de des. În îngrăditura zidită de natură se aflau trei pietroaie extraordinare, formînd un jilţ cu spătar şi un taburet. Iar crîngul, atît de plin de arta naturii, se afla în imediata vecinătate, la cîteva aruncături de băţ, de locuinţa doamnei Deluc, ai cărei băieţi aveau obiceiul de a cerceta cu grijă tufişurile dimprejur după coajă de sasafras. Ar fi oare un rămăşag nesăbuit - pariu de o mie la unu - că nu trecea o zi pe deasupra capetelor acestor băieţi fără a-l găsi măcar pe unul din ei pitit în adăpostul umbros, tolănit pe tronul său natural? Cei care s-ar codi să facă un asemenea rămăşag fie că n-au fost niciodată copii, fie că au uitat cum e felul de a fi al copiilor. Repet - e foarte greu de înţeles cum ar fi putut rămîne nedescoperite lucrurile în acest crîng mai mult de o zi-două; şi că astfel există motive temeinice de a bănui, în pofida ignoranţei dogmatice afişate de Le Soleil, că ele au fost puse la o dată relativ recentă în locul unde au şi fost găsite.

Dar mai sînt şi alte motive mai temeinice decît oricare dintre cele pe care le-am avansat deja să credem că ele au fost puse acolo în acest mod. Iar acum ia seama, te rog, la aşezarea cît se poate de artificială a lucrurilor. Pe piatra de deasupra zăcea o jupă albă; pe a doua, o eşarfă de mătase; risipite în jur, erau o umbrelă de soare, o pereche de mănuşi şi o batistă avînd brodat numele "Marie Rogêt". E tocmai aşezarea pe care ar face-o în mod firesc o persoană nu prea isteaţă, care ar dori să dispună obiectele în mod firesc. Dar nu e în nici un caz o aşezare cu adevărat firească. Mai curînd m-aş fi aşteptat să văd toate lucrurile zăcînd pe jos şi călcate în picioare. În spaţiul îngust al acelui crîng ar fi fost aproape imposibil ca jupa şi eşarfa să-şi fi păstrat locul pe pietre, expuse fiind vînzolelii mai multor persoane care s-au încăierat. "Existau dovezi", se spune, "că a avut loc o luptă; iar pămîntul era frămîntat, tufişurile erau rupte", dar jupa şi eşarfa au fost găsite rînduite ca pe nişte rafturi. "Bucăţile din rochie rupte de tufişuri erau cam de trei palme lăţime şi de şase palme lungime. Una dintre ele era tivul rochiei, care fusese cîrpit. Arătau ca nişte fîşii smulse". Aici, din nebăgare de seamă, Le Soleil a utilizat o frază din cale-afară de suspectă. După felul în care sînt descrise, bucăţile într-adevăr "arată ca nişte fîşii smulse"; dar într-un anume scop şi cu mîna. Rareori se întîmplă ca o bucată dintr-o rochie, precum cea despre care e vorba acum, să fie "smulsă" de un spin. Din chiar felul unor asemenea ţesături, un spin sau un cui ce se agaţă în ele le rupe pe fir drept - le desparte în două fîşii longitudinale, în unghi drept una faţă de cealaltă, întîlnindu-se în punctul pe unde intră spinul -, dar este aproape cu neputinţă să concepi că bucata ar putea fi "smulsă". Eu n-am văzut niciodată aşa ceva şi nici dumneata. Ca să smulgi o bucată dintr-o asemenea ţesătură este nevoie, aproape în fiecare caz, de două forţe distincte, acţionînd în direcţii diferite. Dacă ţesătura are două margini - dacă, de exemplu, ar fi vorba de o batistă şi cineva ar dori să rupă din ea o fîşie, atunci şi numai atunci ar fi de-ajuns o singură forţă. Dar în cazul de faţă e vorba de o rochie ce nu are decît o singură margine. Doar printr-un miracol ar fi putut fi sfîşiată de spini o bucată din interior, acolo unde nu era nici o margine şi unde un singur spin nu ar fi putut să facă acest lucru. Dar chiar dacă ar exista o margine, tot ar fi nevoie de doi spini, acţionînd unul în două direcţii distincte, iar celălalt într-una singură. Iar asta presupunînd că marginea este netivită. Dacă este tivită, chestiunea aproape că iese din discuţie. Vedem astfel numeroasele şi marile obstacole în calea ipotezei cum că bucăţile ar fi fost "smulse" pur şi simplu de "spini"; şi cu toate acestea, ni se cere să credem că nu doar o singură bucată, ci chiar mai multe ar fi fost rupte în acest mod. "Iar una dintre bucăţi era tivul rochiei! O altă bucată era o parte din fustă, nu din tiv", adică a fost complet ruptă de spini din mijlocul fără margine al rochiei! Să avem iertare, zic eu, dar nu putem crede asemenea lucruri; totuşi, luate împreună, ele alcătuiesc poate motive mai puţin întemeiate de suspiciune decît împrejurarea surprinzătoare că obiectele ar fi fost lăsate în acest crîng de nişte ucigaşi care au avut suficientă precauţie ca să se gîndească la înlăturarea cadavrului. Dacă presupui însă că intenţia mea este să neg că acest crîng ar fi fost locul nelegiuirii, înseamnă că nu m-ai înţeles corect. S-ar fi putut întîmpla aici ceva rău sau, mai probabil, un accident în locuinţa lui Madame Deluc. Dar de fapt acesta este un aspect de mai mică însemnătate. Noi nu ne-am angajat să găsim locul, ci să-i descoperim pe făptaşii crimei. Tot ce-am prezentat aici, dincolo de felul amănunţit în care am prezentat, a fost cu intenţia mai întîi de a arăta absurditatea afirmaţiilor categorice şi hazardate din Le Soleil, dar în al doilea rînd, mai important, să te determin pe calea cea mai firească să arunci din nou o privire asupra faptului îndoielnic că acest asasinat a fost acţiunea unei bande.

Vom relua această întrebare referindu-ne doar la amănuntele revoltătoare ale chirurgului interogat la anchetă. E suficient să spun că deducţiile sale, publicate, privind numărul ticăloşilor au fost pe bună dreptate luate în rîs ca fiind eronate şi total lipsite de temei de către toţi anatomiştii cu reputaţie ai Parisului. Nu că lucrurile nu ar fi putut fi aşa cum le deduce el, dar nu exista nici un temei pentru o asemenea deducţie: oare nu exista tot atîta temei pentru o alta?

Să reflectăm acum asupra "urmelor unei lupte"; şi să întreb ce anume vor aceste urme să demonstreze. O bandă. Dar nu demonstrează ele mai degrabă absenţa unei bande? Ce luptă ar fi putut avea loc - ce luptă atît de violentă şi atît de îndelungată, încît să-şi lase "urmele" în toate direcţiile - între o fată plăpîndă şi fără apărare şi presupusa bandă de ticăloşi? Încleştarea tăcută a cîtorva braţe vînjoase şi totul s-ar fi sfîrşit. Victima trebuie să fi fost absolut pasivă în mîinile lor. Îţi vei aduce aminte aici că argumentele formulate împotriva ipotezei că acest crîng ar fi locul crimei sînt aplicabile în mare parte doar împotriva ipotezei că el ar fi locul unei fărădelegi comise de mai mulţi indivizi, şi nu doar de unul singur. Dacă ne imaginăm că a fost un singur violator, atunci şi numai atunci vom putea concepe că a avut loc o luptă atît de violentă şi atît de îndîrjită, încît să fi lăsat "urme" vădite.

Şi încă ceva. Am menţionat deja bănuiala ce s-ar putea naşte din faptul că lucrurile cu pricina au fost lăsate pur şi simplu în crîngul unde au şi fost descoperite. Pare aproape imposibil ca aceste dovezi de vinovăţie să fi fost lăsate în mod accidental acolo unde ele au fost găsite. A existat suficientă prezenţă de spirit (se presupune) ca leşul să fie îndepărtat; şi cu toate acestea, o dovadă chiar mai peremptorie decît cadavrul însuşi (ale cărui trăsături ar fi putut fi iute alterate prin descompunere) e lăsată să zacă la vedere la locul fărădelegii - mă refer la batista cu numele răposatei. Dacă asta a fost o greşeală, ea n-a fost greşeala unei bande. Ne-o putem imagina numai ca fiind greşeala unui singur individ. Să vedem. Un individ anume a comis crima. E singur cu strigoiul celei dispărute. E îngrozit de ceea ce zace nemişcat în faţa lui. Furia patimii lui a trecut, iar acum în inima lui e loc destul pentru grozăvia firească a faptei sale. Nu are nimic din acea încredere pe care inevitabil o inspiră prezenţa mai multora. E singur cu moarta. Tremură şi se înfioară. Totuşi trebuie să scape de cadavru. Îl tîrăşte pînă la rîu, însă lasă în urma sa celelalte dovezi de vinovăţie; căci e greu, dacă nu chiar imposibil, să care întreaga povară o dată, dar îi va fi uşor să se întoarcă pentru ceea ce a mai rămas. Însă în anevoioasa lui înaintare spre rîu, temerile sale se înteţesc. Zvonul vieţii îl însoţeşte în cale. De zeci de ori aude sau îşi închipuie că aude pasul cuiva care îl pîndeşte. Pînă şi luminile oraşului îl înspăimîntă. Totuşi, într-un tîrziu, după îndelungi şi dese opriri într-o cumplită agonie, ajunge la malul rîului şi scapă de groaznica lui povară - poate cu ajutorul unei bărci. Ei bine, ce comori posedă lumea - ce ameninţare cu răzbunarea ar putea veni de la ea - care să aibă puterea să-l îndemne pe acest ucigaş singuratic să se întoarcă pe acest drum anevoios şi primejdios la crîngul plin de amintiri care îi îngheaţă sîngele în vine? Fie ce-o fi, el nu se întoarce. N-ar putea să se întoarcă chiar dacă ar vrea. Singurul lui gînd e să fugă numaidecît. Întoarce spatele pe vecie acelor tufişuri îngrozitoare şi fuge ca din faţa mîniei viitoare.

Dar cu o bandă? Numărul lor le-ar fi dat curaj; dacă într-adevăr curajul ar lipsi vreodată din pieptul unui nemernic înrăit; căci numai din astfel de nemernici înrăiţi sînt alcătuite aceste aşa-zise bande. Numărul lor, zic, ar fi stăvilit teroarea teribilă şi iraţională care, mi-am imaginat eu, ar fi putut paraliza pe un om singur. Dacă am presupune că unul sau doi sau chiar trei dintre ei ar fi scăpat ceva din vedere, această scăpare ar fi fost remediată de către un al patrulea. Ei n-ar fi lăsat nimic în urma lor; căci numărul lor le-ar fi permis să transporte totul o singură dată. Nu ar mai fi fost nevoie să se întoarcă.

Consideră acum împrejurarea că, o dată găsit cadavrul, din veşmîntul său exterior "o fîşie, lată cam de o palmă, fusese sfîşiată de la tiv la talie, înfăşurată de trei ori în jurul mijlocului şi prinsă într-un fel de nod la spate". Acest lucru a fost înfăptuit cu văditul scop de a face un ochi cu ajutorul căruia să poată fi tîrît trupul. Dar mai mulţi oameni ar fi visat ei oare să recurgă la un asemenea expedient? Pentru trei-patru dintre ei, membrele cadavrului ar fi constituit un mijloc de transport nu doar suficient, ci chiar cel mai bun cu putinţă. Procedeul aparţine unui singur individ; şi asta ne duce la faptul că "între crîng şi rîu, gardurile au fost găsite doborîte, iar pe pămînt se vedeau urmele unei poveri foarte grele ce fusese tîrîtă pe acolo!" Dar s-ar fi ostenit oare de pomană mai mulţi oameni să dea jos un gard numai ca să treacă prin el un cadavru pe care într-o clipă l-ar fi putut trece pe deasupra oricărui gard? Mai mulţi oameni ar fi tîrît ei oare un cadavru astfel încît să lase urme vădite că l-au tîrît?

Şi aici trebuie să ne referim la o observaţie a gazetei Le Commerciel; o observaţie pe care într-o oarecare măsură am comentat-o deja. "O bucată", spune această gazetă, "dintr-una din jupele nefericitei fete, lungă de două picioare şi lată de un picior, a fost ruptă şi legată sub bărbie şi în jurul gîtului ei, probabil ca să o împiedice să ţipe. Aceasta nu putea fi decît fapta unor indivizi care nu aveau nici măcar o batistă în buzunar".

Am sugerat mai devreme că un huligan adevărat nu umblă niciodată fără batistă. Dar nu asupra acestui fapt atrag eu acum atenţia. Că nu din lipsa unei batiste a fost folosit acest bandaj pentru scopul imaginat de Le Commerciel e lucru dovedit chiar de batista lăsată în crîng; şi că intenţia n-a fost "să o împiedice să ţipe" reiese aşijderea din faptul că a fost utilizat bandajul în locul a ceea ce ar fi răspuns mult mai bine acestui scop. Dar limbajul dovezilor vorbeşte despre fîşia cu pricina ca fiind "găsită în jurul gîtului, atîrnînd slobodă, prinsă într-un nod solid". Cuvintele acestea sînt destul de vagi, dar ele diferă sensibil de cele din Le Commerciel. Fîşia era de optsprezece ţoli în lăţime şi, ca atare, deşi din muselină, putea alcătui o funie solidă, dacă era împăturită sau răsucită longitudinal. Şi ea a fost descoperită răsucită chiar în acest fel. Deducţia mea este aceasta. Ucigaşul singuratic, după ce a transportat cadavrul pe o distanţă anume (fie din crîng, fie de altundeva) cu ajutorul bandajului înnodat în jurul taliei, şi-a dat seama că greutatea, în felul acesta de a acţiona, era peste puterile sale. El a decis să tîrască povara - probele arată că ea a fost tîrîtă. În acest scop a trebuit să lege un fel de funie la una dintre extremităţi. Ea putea fi legată cel mai bine în jurul gîtului, unde capul ar fi împiedicat-o să lunece. Iar acum ucigaşul s-a gîndit fără doar şi poate la bandajul din jurul şalelor. L-ar fi folosit pe acesta, dacă n-ar fi fost înfăşurat în jurul cadavrului, dacă n-ar fi fost nodul care îl stingherea şi gîndul că el nu fusese "smuls" cu totul din veşmînt. Era mai uşor să rupă o altă fîşie din fustă. A rupt-o, a legat-o strîns în jurul gîtului şi astfel şi-a tîrît victima pînă pe malul rîului. Că acest "bandaj" obţinut cu multă trudă şi întîrziere şi care răspundea într-un chip imperfect scopului său - că acest bandaj a fost totuşi utilizat demonstrează că necesitatea utilizării sale s-a născut din împrejurări ce s-au ivit într-un moment în care batista nu mai era la îndemînă - adică s-au ivit, aşa cum ne-am imaginat noi, după părăsirea crîngului (dacă era într-adevăr crîngul), pe drumul dintre acesta şi rîu.

Dar vei spune că mărturia lui Madame Deluc (!) indică mai ales prezenţa unei bande în vecinătatea crîngului în momentul crimei sau cam pe-atunci. Sînt de acord. Mă întreb dacă în chiar locul sau în apropiere de Barrière du Roule, la ora sau în jurul orei cînd a avut loc această tragedie, nu se aflau cumva zece bande precum cea descrisă de Madame Deluc. Dar banda care şi-a atras asupră-şi mînia înverşunată din depoziţia, deşi cam tîrzie şi foarte suspectă, a lui Madame Deluc este singura bandă despre care bătrîna asta cinstită şi cumsecade afirmă că i-ar fi mîncat cozonacii şi i-ar fi băut coniacul fără a-şi da osteneala să-i plătească. Et hinc illae irae?

Dar care este mărturia precisă a lui Madame Deluc? "Îşi făcu apariţia o bandă de secături care iscară tărăboi, mîncară şi băură fără să plătească, o luară pe acelaşi drum ca tînărul şi fata, se întoarseră la han pe la asfinţit şi traversară iar Sena aparent în mare grabă."

Ei bine, e foarte posibil ca acest "în mare grabă" să fi părut chiar mai mare în ochii lui Madame Deluc, întrucît ea stăruia cu jale şi durere asupra berii şi cozonacilor care îi fuseseră luaţi cu de-a sila - berea şi cozonacii pentru care poate mai trăgea încă o slabă nădejde să fie despăgubită. Căci altminteri, cum era şi pe înserat, de ce-ar fi pomenit de graba lor? Nu-i de mirare de bună seamă că pînă şi o bandă de derbedei se grăbeşte să ajungă acasă atunci cînd are de trecut un rîu lat cu nişte bărcuţe, cînd se anunţă furtună şi cînd se apropie noaptea.

Am spus se apropie; căci noaptea nu sosise încă. Era de-abia pe înserat, cînd graba necuviincioasă a acestor "secături" jignise privirile cumpătate ale lui Madame Deluc. Dar ni se spune că în aceeaşi seară Madame Deluc, împreună cu băiatul ei cel mai mare, "au auzit ţipete de femeie în apropierea hanului". Şi cu ce cuvinte descrie Madame Deluc ceasul din seară la care s-au auzit aceste ţipete? "Curînd după lăsarea întunericului", spune ea. Dar "curînd după lăsarea întunericului" este totuşi întuneric; şi pe înserat este încă lumină. Astfel, este cît se poate de limpede că banda părăsise Barrière du Roule înainte ca Madame Deluc să audă (?) ţipetele acelea. Şi deşi în nenumăratele rapoarte ale anchetei expresiile cu pricina sînt întrebuinţate în mod clar şi invariabil, aşa cum le-am întrebuinţat şi eu în această discuţie cu dumneata, nici una dintre gazetele publice şi nici unul dintre lucrătorii de poliţie nu şi-a dat seama pînă acum de uriaşa discrepanţă dintre ele.

Am să mai adaug un singur argument împotriva ipotezei despre o bandă; dar acest argument are, după mintea mea cel puţin, o greutate absolut irefutabilă. În împrejurarea că se oferea o recompensă substanţială, precum şi deplina iertare a denunţătorului, nu se poate închipui nici o clipă ca vreun membru al unei bande de haimanale ordinare sau al oricărei cete de bărbaţi să nu-şi fi trădat de mult complicii. Pentru oricare ins dintr-o bandă de acest soi teama de a fi trădat e mai mare decît dorinţa de a scăpa cu faţa curată sau de a primi o recompensă. El trădează iute şi plin de zel ca să nu fie el însuşi trădat. Că secretul nu a fost divulgat e cea mai bună dovadă că el este de fapt un secret. Ororile acestei fapte întunecate sînt cunoscute numai unei singure sau două fiinţe omeneşti şi lui Dumnezeu.

Să adunăm acum roadele sărace dar sigure ale îndelungatei noastre analize. Am ajuns la ideea că e vorba fie de un accident fatal petrecut sub acoperişul lui Madame Deluc, fie de un omor săvîrşit în crîngul de la Barrière du Roule de către un iubit sau cel puţin de către un prieten intim şi tainic al răposatei. Acest prieten este oacheş. Culoarea feţei, felul în care este "înnodat" bandajul şi "nodul marinăresc" cu care este prinsă panglica pălăriei indică un marinar. Legătura lui cu răposata, o fată uşuratică, dar nu decăzută, îl arată ca fiind mai presus de condiţia unui marinar de rînd. Aici scrisorile prompte şi bine scrise către ziare întăresc serios ipoteza noastră. Împrejurările primei escapade, aşa cum sînt ele menţionate în Le Mercurie, tind să amestece chipul acestui matelot cu cel al "ofiţerului de marină" despre care se ştie că a fost primul care a împins-o pe nefericita fată la păcat.

Şi aici se cuvine să ţinem seama de absenţa prelungită a tînărului oacheş. Mă întrerup o clipă pentru a observa că tenul acestui om era închis şi negricios; nu era vorba de o culoare negricioasă obişnuită, care constituia singura particularitate de care îşi amintesc atît Valence, cît şi Madame Deluc. Dar de ce este absent omul acesta? A fost el oare ucis de bandă? Dacă e aşa, de ce nu se găsesc decît urmele fetei asasinate? E firesc să se presupună că locul celor două fărădelegi a fost identic. Dar unde e cadavrul lui? E mai mult ca sigur că asasinii ar fi scăpat de amîndoi în acelaşi mod. Dar se poate afirma că acest om trăieşte şi se fereşte să se arate de teama de a nu fi acuzat de crimă. Se poate presupune că acest considerent acţionează asupra lui acum - după atîta timp -, întrucît s-a depus mărturie că a fost văzut cu Marie - dar că el n-ar fi avut nici o putere în momentul faptei. Primul impuls al unui om nevinovat ar fi fost să anunţe fărădelegea şi să ajute la identificarea nemernicilor. Lucrul acesta i-ar fi fost sugerat de raţiuni tactice. Fusese văzut cu fata. Trecuse cu ea fluviul pe un bac deschis. Denunţarea asasinilor i s-ar fi părut chiar şi unui idiot singurul mijloc sigur de a îndepărta bănuielile. Nu putem presupune că în noaptea duminicii fatale el ar fi fost nevinovat şi în acelaşi timp că n-ar fi ştiut nimic despre fărădelegea comisă. Şi totuşi numai într-o astfel de împrejurare e cu putinţă să ne închipuim că el, în viaţă fiind, nu i-ar fi denunţat pe asasini.

Şi care sînt mijloacele noastre de a ajunge la adevăr? Vom vedea că aceste mijloace se înmulţesc şi capătă claritate pe măsură ce avansăm. Să cernem pînă la fund afacerea aceasta cu prima escapadă. Să lămurim întreaga poveste cu "ofiţerul", locul unde se află el în clipa de faţă şi pe unde a umblat în momentul precis al crimei. Să comparăm cu grijă între ele diversele înştiinţări trimise ziarului de seară, în care scopul era acela de a inculpa o bandă. Isprăvind cu asta, să comparăm aceste înştiinţări, atît în ce priveşte stilul, cît şi scrisul, cu cele trimise mai de mult ziarului de dimineaţă şi care insistau cu atîta vehemenţă asupra vinovăţiei lui Mennais. Şi isprăvind cu toate acestea, să comparăm iarăşi aceste diverse înştiinţări cu scrisul cunoscut al ofiţerului. Să încercăm să aflăm, prin repetate întrebări adresate lui Madame Deluc şi fiilor ei, precum şi vizitiului omnibuzului, Valence, mai multe despre înfăţişarea şi purtările acelui "bărbat oacheş". Nu se poate ca întrebările, dirijate cu pricepere, să nu smulgă de la vreunul dintre aceşti martori unele informaţii asupra acestui punct anume (sau asupra altora) - informaţii pe care nici martorii înşişi nu-şi dau seama că le posedă. Şi acum să căutăm barca recuperată de barcagiu în dimineaţa de luni, 23 iunie, şi care a fost luată de la biroul de navigaţie, fără ştirea ofiţerului de serviciu şi fără cîrmă, cu puţin timp înainte de descoperirea cadavrului. Cu băgare de seamă şi perseverenţă vom da negreşit de urma acestei bărci; nu doar pentru faptul că barcagiul care a recuperat-o o poate identifica, ci întrucît cîrma este la dispoziţia noastră. Cîrma unei bărci cu pînze n-ar fi fost nicidecum abandonată fără a naşte suspiciuni de către un om cu inima împăcată. Şi aici am să mă opresc ca să strecor o întrebare. Nu s-a dat nici o înştiinţare despre recuperarea acestei bărci. A fost adusă pe ascuns la biroul de navigaţie şi tot pe ascuns a fost dusă de acolo. Dar proprietarul sau patronul ei - cum se face că a fost informat încă de marţi dimineaţă, fără să se fi dat nici un anunţ, despre locul unde a fost găsită barca luni - decît dacă ne gîndim la vreo legătură cu marina - vreo legătură personală şi permanentă ce permite cunoaşterea micilor ei interese - a măruntelor ştiri de interes local?

Vorbind despre asasinul singuratic, tîrîndu-şi povara pînă la mal, am sugerat deja probabilitatea ca el să-şi fi făcut rost de o barcă. Trebuie să înţelegem acum că Marie Rogêt a fost aruncată dintr-o barcă. E firesc ca lucrul să se fi petrecut astfel. Cadavrul nu putea fi încredinţat apelor puţin adînci de la mal. Semnele ciudate de pe spatele şi umerii victimei vorbesc despre şipcile de pe fundul unei bărci. Faptul că trupul a fost găsit fără a avea legată de el vreo greutate de asemenea întăreşte această idee. Dacă ar fi fost aruncat de pe mal, ar fi fost legată de el o greutate. Putem explica absenţa acesteia doar presupunînd că ucigaşul a neglijat prevederea de a-şi face rost de ea înainte de a se depărta de mal. În clipa cînd a încredinţat cadavrul apei, fără îndoială că şi-a dat seama de această scăpare; dar atunci nu mai avea nici un remediu la îndemînă. Orice risc ar fi fost de preferat unei întoarceri pe malul acela blestemat. După ce s-a descotorosit de această povară macabră, ucigaşul se va fi grăbit spre oraş. Acolo, în dreptul vreunui chei obscur, va fi sărit pe mal. Dar barca - o va fi priponit el oare? Va fi fost prea grăbit pentru lucruri cum ar fi priponirea unei bărci. Mai mult, legînd-o de chei, va fi crezut că lasă o dovadă împotriva lui însuşi. Gîndul lui firesc va fi fost să alunge cît mai departe cu putinţă tot ce avea legătură cu crima sa. Nu numai că va fi fugit de lîngă chei, dar nu va fi lăsat să rămînă nici barca. Cu siguranţă va fi lăsat-o să plutească în voia curentului. Să ne urmăm gîndul. Dimineaţa, nemernicul este cuprins de o groază nedescrisă cînd află că barca a fost găsită şi că este la adăpost într-un loc unde el are obiceiul de a se duce zilnic - într-un loc unde probabil îndatoririle lui îi impun să se ducă. În noaptea următoare, fără a îndrăzni să ceară cîrma, o sustrage. Unde se află acum acea barcă fără cîrmă? Asta va trebui să descoperim în primul şi în primul rînd. Cu prima rază de lumină aruncată aici, se vor ivi şi zorii izbînzii noastre. Această barcă ne va călăuzi cu o iuţeală care ne va surprinde chiar şi pe noi către cel care a folosit-o în miezul de noapte al sabatului fatal. O dovadă va veni să întărească o altă dovadă şi ucigaşului i se va da de urmă.

[Din motive pe care nu le vom specifica, dar care multor cititori li se vor părea evidente, ne-am luat libertatea de a omite din manuscrisul aflat în mîinile noastre acea parte care detaliază urmările indiciului aparent neînsemnat obţinut de Dupin. Socotim nimerit să spunem doar, pe scurt, că rezultatul dorit a fost atins; şi că prefectul a împlinit întocmai, deşi oarecum în silă, condiţiile înţelegerii sale cu cavalerul. Articolul domnului Poe se încheie cu următoarele cuvinte. - Redacţia. (Redacţia revistei în care articolul a fost publicat pentru prima dată.)]

Se înţelege că vorbesc despre coincidenţe şi nimic altceva. Ce-am spus mai sus asupra acestui subiect e de-ajuns. În inima mea nu sălăşluieşte nici o credinţă în supranatural. Că Natura şi Dumnezeul ei sînt două, nici un om care cugetă nu va tăgădui. Că acesta din urmă, creînd-o pe prima, poate, după voia sa, să o supravegheze şi să o modifice e de asemenea indiscutabil. Spun "după voia sa"; căci aici e vorba despre voinţă şi nu, cum pretinde sminteala logicii, despre putere. Nu că Divinitatea nu şi-ar putea schimba legile, ci că noi o jignim imaginîndu-ne o posibilă nevoie de schimbare. La origine, aceste legi au fost alcătuite pentru a îmbrăţişa toate întîmplările ce ar putea fi cuprinse în Viitor. Pentru Dumnezeu, totul este Acum.

Repet, aşadar, că vorbesc despre aceste lucruri ca despre nişte coincidenţe. Şi mai departe: din ce am să relatez se va vedea că între soarta nefericitei Mary Cecilia Rogers, atît cît ştim despre această soartă, şi soarta unei oarecare Marie Rogêt, pînă la o anumită perioadă din viaţa ei, există o paralelă atît de precisă încît raţiunea însăşi se sfieşte să şi-o imagineze. Spun că toate acestea se vor vedea. Dar să nu se presupună nici o clipă că, zugrăvind trista poveste a lui Marie din perioada adineauri menţionată şi urmărind pînă la deznodămîntul ei misterul ce o învăluia, intenţia mea ascunsă ar fi să extind paralela sau chiar să insinuez că măsurile adoptate la Paris pentru descoperirea asasinului unei grisette sau măsurile întemeiate pe vreun raţionament asemănător ar produce vreun rezultat asemănător.

Căci, în ce priveşte ultima parte a presupunerii, trebuie avut în vedere că pînă şi cea mai neînsemnată variaţie în faptele celor două cazuri ar putea da naştere celor mai importante erori de calcul, făcînd să devieze complet cele două cursuri ale evenimentelor; aproape la fel ca în aritmetică, unde o eroare, care în sine poate fi neînsemnată, produce în cele din urmă, în virtutea înmulţirii în toate punctele procesului, un rezultat în flagrantă contradicţie cu adevărul. Şi în ce priveşte prima parte, nu trebuie să pierdem din vedere că acelaşi calcul al probabilităţilor la care m-am referit interzice orice idee de a extinde paralela: o interzice cu o străşnicie cu atît mai mare şi mai neclintită, cu cît această paralelă a fost mai de durată şi mai exactă. Aceasta este una dintre acele afirmaţii anormale care, părînd a se adresa unei gîndiri cu totul străine de matematică, e totuşi ceva pe deplin înţeles doar de un matematician. Nimic, de pildă, nu-i mai greu decît să-l convingi pe cititorul de rînd că, dacă un jucător la zaruri a dat dubla de şase de două ori la rînd, acesta este motiv suficient ca să pariezi pe oricît că dubla de şase nu va mai ieşi şi din a treia încercare. Un raţionament de acest tip este îndeobşte respins pe loc de intelect. Nu se vădeşte cum anume cele două aruncări de zar care s-au consumat şi care ţin acum cu totul de Trecut pot să aibă influenţă asupra unei aruncări ce nu există decît în Viitor. Şansa de a da dubla de şase pare să fie aceeaşi ca în oricare alt moment - adică supusă numai influenţei diferitelor alte aruncări ce se pot face la jocul cu zaruri. Şi acesta este un gînd ce apare atît de vădit, încît încercările de a-l combate sînt primite mai degrabă cu un surîs dispreţuitor decît cu respectuoasă luare-aminte. Eroarea implicată în acest caz - o eroare grosolană şi dăunătoare - nu pot pretinde să o expun în spaţiul care mi-a fost acordat aici; iar pentru minţile filosofice nu-i nevoie de nici o expunere. Este poate suficient să spun că ea face parte dintr-o serie infinită de greşeli ce răsar în calea Raţiunii din cauza tendinţei acesteia de a căuta adevărul în detaliu.