Trilogia Maidaneză: Kiev 2014-prezent

Trilogia Maidaneză: Kiev 2014-prezent

În amintirea lui Claude Karnoouh, cu ale cărui poziții aceste texte polemizau tacit, căruia, altfel spus, îi erau, cel puțin inițial, adresate, care a înțeles asta și, înțelegînd, a înțeles să pună capăt, la fel de tacit dar unilateral, unei vechi și consistente prietenii, care mă și făcuse, de altfel, să-mi iau îngăduința să i le adresez: numai cu prietenii poți polemiza, cu dușmanii, nu-i așa, te războiești.

1¹
Noi, oamenii, adică noi, oamenii proști, fără minte, sîntem emoționali, gregari, iraționali, ne emoționăm ușor și credem, fără să recunoaștem, în dragoste: vrem să fim iubiți. Și vrem să fim iubiți așa cum suntem, pentru că sîntem niște eroi, îndurători ai vieții. Și nu de către oricine, ci, anume, tocmai de către acei semeni ai noștri care se laudă cu asta și se specializează, zic ei, în asta, în iubirea de om, în asceza și în tehnica rațiunii eficiente puse în slujba oamenilor, a noastră, a celorlalți, brotherhood, frate. Noi sîntem întotdeauna ceilalți, voi, noi sîntem oamenii și chiar Omul, obiectul suprem al rațiunii virtuoase. Ne place nu să ascultăm, din afară, din sală, manelele, cîntecele sentimentale și filmele siropoase, cu sentimentul-interpret principal, ci să le cîntăm și să jucăm, noi, în ele, să le trăim, să ne exprimăm astfel, în felul acesta. Și în felul acesta ne-ar plăcea să ni se adreseze cei care spun că ne iubesc. Căci aceasta este, așa arată expresia iubirii. Sau măcar să ne facă s-o simțim.

Nouă, oamenilor, adică oamenilor proști și sentimentali, ni se urăște adesea cu binele și o luăm, fără noimă, razna, începem să ne urîm din senin conducătorii, făcătorii-de-bine, ne revoltăm, brusc, fără noimă, împotriva lor. (Vezi, azi, Ucraina, sau Siria.) Sau chiar acceptăm să-i trădăm pe binefăcătorii noștri și ne lăsăm cumpărați, cel mai des pe iluzii, pe contra-iluzii, de forțe străine, dușmane. Sîntem trădători din fire, obișnuim să ne vindem conducătorii, popoare de rahat, societăți de doi bani, nerecunoscătoare. Vindem și cumpărăm, ne vindem și ne cumpărăm stăpînii și pe noi înșine mereu altor stăpîni, comerț geosentimental, schimbăm stăpînii așa cum stăpînii își schimbă bunurile exorbitante de strictă necesitate.

Dar cel mai mare păcat pe care îl facem, constant, este, evident, împotriva rațiunii. Noi, oamenii din popoare, nu gîndim pentru că nu gîndim rațional, pentru noi gîndirea înalt rațională, strategică, comparativ-cumpărătoare, e dușmanul, îl identificăm cu stăpînii. Ne mișcăm fără noimă, nomazi, prin rațiunea întotdeauna imperială de stat, orice stat, oricît de mic, se visează și e un imperiu, iar noi deranjăm ca niște muște rațiunea, ne mănîncă în cur.

Vrem compasiune, vrem emoție, vrem empatie: dacă vrei să ne fii simpatic, arată-te că poți fii empatic. Acționează cu simțire. Societatea nu se bazează pe știință. Singura "știință politică" este economia politică a emoției. Revoluțiile, întotdeauna absurde, sînt mișcări afective, mari transporturi emoționale, nu cognitive, nici logice. Metafore iraționale în act.

Ceea ce contează este emoția exactă, precizia afectului, aceasta e știința politică a popoarelor, a oamenilor proști, care își joacă sentimental viața ca să se poată admira în rolurile personajelor îndrăgite.

Emoția exactă nu se arată, clinic, din afară, ci se indică ea însăși pe sine, epidemic, superficial-epidermic, rană-bubă-stigmat pe propriul trup, ca marii milogi, simptom auto-clinic: uite ce mi-a ieșit, ia uitați-vă ce ne fac ăștia! (Iar aceasta e o definiție a artei.)

Viclean și isteric, poporul își înscenează propria tragedie (nu degeaba îi place să joace în melodrame), și o pune, nerecunoscător, în cîrca stăpînilor. Iar aceștia se vor mira întotdeauna că lumina zilei îi surprinde cu cuțitul în mînă, încercînd să ascundă pîinea pe care nici măcar n-o mai taie în felii, oricît de subțiri.

Priceperea, știința, virtutea tehnico-epistemică se simt. Expertizarea afectivă prin efecte, nu prin intenții, e singura valabilă, efectivă politic. Expertiza sentimentală, irațională, pragmatică a poporului (în sensul pragmatismului filosofic, desigur, nu al pragmatismului falsificant al afacerilor) ne face pe noi, oamenii proști din popor, să ne spunem, să ne urlăm, să ne mîrîim fără vorbe că ăștia nu se pricep, că se laudă cu o expertiză rațională pe care de fapt nu o au, pentru că dacă ar avea-o s-ar simți, am simți. Și că, așa cum spune Baudelaire, a face răul e rău, e o crimă, dar a face răul din prostie, din nepricepere, cu candoare, fără simțire, feedback afectiv, este răul suprem.

Nu din rațiune ne revoltăm. Ci din capriciu și inconstanță, pentru că stăpînii noștri nu sînt interesați să ne asculte și să ne evalueze automîrîitul public, monologul public fără cuvinte, cu gemete și, mai rar, cu plescăituri, al poporului expert afectiv, singurul lor obiect de studiu și de activitate.

Și atunci vrem să ne schimbăm, fără noimă, stăpînii. Pornim, trădători, să căutăm alții.

2²
De cînd au izbucnit, în diferența lor poate dialectică (deși ar fi mult prea simplu, deci mai curînd fals), evenimentele din Ucraina, am avut la rîndul meu, așa cum era și firesc (adică așa cum ar trebui să se lase, să se expună fiecare), o serie de ieșiri (din mine însumi) pe care, la fel cu ale altora - în primul rînd fiecare cu ale sale -, mi-ar plăcea să le expun și să le (auto)nalizez ca simptome, altfel spus ca somatizare a unor mișcări indirect afectante, cu care, mai exact, am decis rațional să mă auto-afectez, să văd ce iese. Niciodată nu se știe de unde răsare adevărul - pe piele. În oglindă, deci, la cercetare, la analiză (atît cît se poate), dar nu din narcisism, ci pentru a încerca să surprind, tocmai, lupta dintre narcisismul centripet, teritorializant-facializant, al eului și ravagiile celorlalți, fața, expresia ca teren de luptă (evenimentul-grimasă). Apariția celuilalt, invazia evenimentului pe față ca pe o hartă: masca totemică a evenimentelor. Să lucrăm măcar la rafinarea și la precizarea obsesiilor.

Mereu alții, altceva pe fața mea. Nu doar în față, fața din față, Lévinas: cînd ești departe, cînd nu ești de față în față, ești (pe) fața mea, îți dau fața mea. Dau fața mea tuturor lucrurilor. Numai așa fac față.

Ce proști și/sau ticăloși trebuie să fie și ucrainenii ăștia revoltați! Le era atît de bine și, uite, s-au săturat cu binele și se apucă de luptă politică și/sau se aliază cu dușmanul, crezînd în minciunile Occidentului insidios! Ce le-o fi venit?

Ucrainenilor ar putea să le fie, economic, mai bine alături de Rusia. Ar putea - nu e sigur - avea cel puțin căldură mai ieftină. Uneori însă dorim pur și simplu să primenim minciunile pe care ni le spunem, gîndind de-a gata. Puterea de la Kiev nu mi se pare mult mai fericită decît cei care i se opun, fiind prinsă la mijloc, presată clar de Rusia. Care nu-și poate ceda tampoanele teritoriale. Așa cum a fost maturată în ambele direcții și de Hitler, și de Stalin, acum e prinsă la mijloc, captivă între tabere. E logica locului. Ucraina nu e o tabără, e frontul însuși.

Pour une extension du domaine de la lutte... vers ses racines mêmes. Pe cînd Euromaidan în Piața Roșie? Never: Rusia, ca și SUA (ceea ce începe, timid, să învețe și China: nu poți fi imperiu pe loc, iar cînd vrei să fii lume nu poți fi doar parte, tabără), își "externalizeaza" conflictele, marile puteri își poartă bătăliile în chip ventriloc, acasă la și prin alții...

Se pare că șefii de la Kremlinul Kievului au acceptat ceva abia cînd au fost amenințați (cît de serios? Să fim serioși!) cu blocarea vizelor și a bănișorilor. La baza patriotismului (un simplu construct, o simplă extensie) - ca la noi, ca peste tot, tot antica iubire de moșie (proprie).

A fi împotriva răsculaților de la Kiev e ca și cum ai fi fost de partea lui Ceaușescu în 1989 sau de partea lui Iliescu în 1990. Ireductibilă e doar revolta.

La bătăliile dintre imperii te uiți "tehnic", strategic, tactic: contemplativ. Dar e de-a dreptul "fantasy"-st, copilărească probă de inadecvare, de disproporție, să ții, în general, moral, afectiv, partizan, cu vreunul (moral-partizan - ca si cum dreptatea ar fi de partea lui - sau epistemic-partizan - ca și cum adevărul ar fi de partea lui - a cuiva). Logic, nu poți fi de partea unui imperiu, a unei mari puteri, pentru că niciun imperiu nu mai e parte, ci, deja, totalizare sau voință de a fi totul. A ține cu un imperiu e ca și cum ai ține cu Lumea: gîndire mitologică.

Războiul actual mondial pare a fi războiul civil, intra-infra-trans-național. În lipsa și așteptarea celui popular.

Un gînd pentru viitor: MI-AȘ DORI CA UCRAINA, CU FORȚA ȘI FORȚELE EI DE LUPTĂ, DE REZISTENȚĂ ȘI DE ATAC, SĂ SE APROPIE ȘI CHIAR SĂ INTRE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ. Ar putea deveni un actor, un teren politic INTERN interesant, decisiv poate, în care Estul să-și spună cuvîntul. Ar fi bine ca Euromaidanul să intre AȘA în Uniunea Europeană.

Abia atunci cînd se moare din popor, civil, din îndemn propriu, adică abia atunci, indiferent de propagandă și de taberele politice, cînd se produc sacrificii, tabăra se înclină, lucrurile se pun în mișcare. Politica se face cu viața, cu "carne de tun". Și există, evident, profitori, dar a reduce jocul politic doar la ei înseamnă, cinic, prostește, fals filosofic, a face jocul ticăloșilor. Așa că a se slăbi cu falsa înțelepciune politică și cu lecturile incomplete, mental partizane, de cabinet (ba chiar de cabinet de toaletă) din marii filosofi ai politicului, care știu să vorbească și de conducători, dar și de oameni, de popor, fie și doar ca "mase critice". Capisci?

Ei, războiul abia acum poate să înceapă: Ianukovici denunță de la Harkov o lovitură de stat. Dar de ce a fugit? Se va intoarce cu trupe? E de așteptat. Nevoind să zboare la Ceaușescu, se ascunde ca Saddam Hussein sau ca Kaddafi, sau de data asta va fi chiar război?

Dacă totul s-a făcut pentru răzbunarea Iuliei Timoșenco, degeaba!

Ultimii fasciști la putere au fost niște comuniști din Est.

Problema cu adevărat real-politică este ca slavii nu prea știu - sau au știu și puținul pe care-l dobîndiseră - să stăpînească, adică să împărățească.

Ca să fie clar: la aceia dintre numiții prieteni de pe Facebook pe care îi voi vedea luînd partea lui Putin în disputa (sau ce-o fi) cu Uraina voi renunța sec și net, revoluționar, cu o amicală ghilotină. ADN-mi moral, "expertiza" istorică nu-mi permit să cultiv rusofilia politică în afara Rusiei.

Fuga, încercarea nereușită de exfiltrare și ascunderea lui Ianukovici nu dovedesc decît ce se dovedise deja: fragilitatea puterii. Numai o putere instabila, fragilă, improvizată exagerează, escaladează, ucide: numai o putere slabă recurge la forță. O putere care are de partea ei și autoritatea, adică mai mult decît legitimitatea formală, nu ajunge să recurgă la măsuri extreme, care nu fac decît să i se întoarcă împotrivă. Astfel încît o putere (care se arată) forte este, de fapt, o putere slabă, o putere insuficient instituționalizată (și tocmai de aceea prea personalizată), o putere care se simte și își arată îndoielile cu privire la propria legitimitate. Altfel spus, știe el ce știe, de-asta face ceea ce face! Acte de putere exagerată, excesivă ca simptom al lipsei de autoritate, deci ca acte ratate (inconștientul fiecărei puteri).

Dacă Occidentul nu s-a ferit să intervină, Putin, Rusia, nu par a sări să-i dea o mînă de ajutor lui Ianukovici măcar cît să-și salveze pielea. Să-l fi sacrificat, abandonat deja? Evident: se spală pe mîini, se ajută cel mult pe ei. Interesant de văzut în continuare. Kremlinul, putere mult mai mare ca scară, nu se fixează pe indivizi. Din momentul în care a pierdut puterea, cînd de fapt abandonat-o laș, mizînd pe ajutor, Ianukovici a fost deja vinovat, de domeniul trecutului.

Și pentru viitor: RUSIA NU ARE NIMIC DE-A FACE (și cît a avut, a avut grijă să răzuiască singură) CU STÎNGA. ȘI INVERS.

Un național-comunist aka non-comunist nu vede decît fasciști - pe sine - din narcisismul puterii.

Internaționalismul placat pe imperialism asiatic i-a fost deocamdată fatal comunismului. Și cel puțin pentru asta, Rusia ar trebui tratată ca principalul dușman. Iar cine nu trage nicio concluzie de aici e cel puțin obnubilat.

Nu se poate să nu i se dea dreptate lui Putin: fasciștii trebuie combătuți cu orice preț, ce naiba! Marele Război pentru Apărarea Patriei cu Prețul Oamenilor (Rusia fără ruși, războiul ca razie internă, ca mijloc de epurare socială) continuă, nu s-a încheiat niciodată, o societate se ține în frîu cu turniruri externe. "La raison du plus fort est toujours la meilleure" (La Fontaine). Mais est-il toujours le plus fort, ou veut-il se le prouver d'abord à lui-même, adică Putin, arată-te tare, călare cu bicepși motorizați pe calul istoriei, dă-te turbo ca să nu te faci de rahat și să se facă, Doamne ferește și păzește (Doamne ajută!), Piața Roșie Maidan!

Adevăratul nazism, vetero-nazism, nu neo-nazism, stă în proceduri, nu în declarații. Ideologiile sînt pentru presă, practicile mute sînt singurele semnături politice autentice. Adevăratul nazism ar fi prin urmare mai degraba du côté de Moscou.

Ocupația continuă, Revoluția abia urmează: între Moscova și FMI, chiar trebuie să crezi în Dumnezeu! "O delegație a FMI a sosit marți la Kiev pentru discutarea unui plan de salvare financiară a Ucrainei. Autoritățile de la Moscova au suspendat un ajutor de 15 miliarde de dolari acordat Ucrainei în decembrie, din care nu au furnizat decât 3 miliarde de dolari. FMI cere în schimbul sprijinului financiar măsuri dureroase de reformă, în special majorarea prețului gazelor pentru populație. O altă solicitare a FMI este cotația liberă a monedei, acceptată de facto de autoritățile de la Kiev."

Ucraina ar putea deveni principalul teren de luptă post-post-comunistă al Estului ca teritoriu transtatal inter-imperial: teritoriu-subiect, după ce, din ambele părți, aici nu s-a urmărit decît separarea, dezlipirea, disocierea teritoriului (hiperbogat) de subiecți, de populații. Teritoriul acesta atît de disputat ar putea, în sfîrșit, să fie subiectivat, să devină teren și actor în lupta deja continuă dintre imperii.

1. Rusia (dintotdeauna): întîi ocupăm, după aia discutăm (ca să avem despre ce, ce ceda). 2. Occidentul: vă ajutăm împrumutîndu-vă, îndatorîndu-vă pentru libertate (ca să vă puteti răscumpăra dezvoltîndu-vă/aliniindu-vă; libertatea costă mult mai mult decît "sompla" luptă cu prețul vieții "nude" pentru ea). 3. Între: victime sigure, revoluții, războaie, istorie subalternă, în care populațiile sînt figuranți, non-subiecți.

Remember? Occidentalii cică ocupaseră deja Berlinul, dar au stat să-l aștepte pe Stalin să înfigă el steagul pe Reichstag (fotografie trucată, curățată, montată, un fel de plonjeu vertiginos post-Caspar David Friedrich ante-Photoshop), Armata Roșie nu strînsese chiar toate ceasurile de mîna din teritoriile deja ocupate, de facto, după care să impună timingul istoriei - și asta se resimte pînă azi, dai nas lui Ivan...

De atîta ambiguitate ne-am petrecut tinerețile sub toți redușii gonflați, patrioți înflăcărați, oameni-moșie (de-asta au și trecut-o pe numele lor după aia). E o ambiguitate care ucide, nu hrănește arta. Cine n-a gustat ocupația nu știe.

Disproporție: este de înțeles cubanezul să se plînga, dar ceea ce deplînge el aici nu este de fapt extinderea NATO, ci dispariția URSS, adică inexistența unei promisiuni și a unui alibi universalist cu care să poate face față universalismului, ideologic izbutit, al setului "drepturile omului-stat de drept-democrație" (libertate de expresie - economică: aici este ambiguitatea, răsucirea, confuzia provocată și întreținută dintre capitalism și democrație, capitalismul justificat prin democrație). Rusia nu (mai e) decît un stat mare și lat, foarte mare și foarte lat, dar nu se mai poate prezenta ca lume.

Rusia, Putin, promiteți ceva, adică altceva decît mușchii de gaze, ceva ideal, o lume, și abia atunci, doar așa, veți mai putea atrage lume de partea voastră.

3³
Activiști din toate părțile,
de toate Cărțile,
scutiți-ne!

În culmea modernității, a proiectului și pretenției de modernizare - industrie grea, armare, înarmare și armament: oțelul armează-înarmează, e armătura de război, "în sine", "structural", a societății occidental-moderne, nordic-avansate (în lume, asupra lumii: ist ultim, de unde nu mai poate urma decît revărsarea uscatului peste ocean). În culmea modernității, industria grea, a armării-înarmare, deconstruia (obiectiv, latent, imanent) opoziția comunism/capitalism, care nu voiau lucruri diferite, ci același lucru (dominarea mulțime, a omului-omenire) cu alte mijloace umane și sociale, prin mijloace politice pretins, dorit diferite. Pentru amîndouă, omul-instrument, producție de mijloace.

Prima f(r)ază istorică.

Azi, hidrocarburile, adică energia arhaismului pur, lamura-deșeu a istoriei naturalizate geologic, deconstruiesc (obiectiv, latent, imanent) pacea în care a înghețat "Războiul Rece", opoziția pentru supremație asupra oamenilor, pe verticala și perpendiculara puterii, și abia apoi, secundar, una asupra celeilalte. Azi, hidrocarburile deconstruiesc opoziția Rusia/SUE (Statele Unite +Europa).

A doua f(r)ază istorică.

Deconstrucția este, nu trebuie decît culeasă, realizată, trecută în act.

Și abia deconstrucția ar fi revoluția. Adică schimbarea modului de producție, nu doar a puterii asupra mijloacelor de producție și a modului de împărțire a acestei puteri, care indiferent de regim duc tot acolo.

Occidentul, aranjamentul UE a provocat Rusia, leadership-ul slav (creație teritorială la rîndul ei între Occident și Orient, și Occident, și Orient, creație terță, amestecată), vrînd să-i fure Ucraina. Și Rusia a reacționat. Numai că în timp ce democrațiile capitaliste (mai greu de spus invers: capitalismul democratic) sînt purtate de un principiu imanent imperialist-globalizant de proiectare, de un adevărat elan trans-teritorial cu alură și alonjă mitic-universalistă, imperialismul slav, rus, e unul teritorial, care nu se proiectează ci se replică, se reproduce local-static, putînd trece, în globalizare, drept rezistență.

A vedea în Putin și în forțele de replică-rezistență ale neo-Kremlinului o forță aflată de partea popoarelor și chiar, internaționalist, de partea proletariatului, a oamenilor muncii, adică de stînga, mi se pare delirant, psihotic. Rusia a fost, da, provocată de Occident în Ucraina și, ofensată, replică în baza unui principiu lipsit de glazură universalistă și putînd trece, cum spuneam, tocmai prin raza lui limitată de acțiune și prin raportarea, de tip "feudal", la teritoriu, drept rezistență la capital și globalizare, la capitalismul global, ceea ce nu e. Cine crede invers cred nu doar că se înșală, ci pur și simplu că se minte cu bună știință. Putin nu e o speranță neo-internaționalistă împotriva globalizării, ci o replică a neputinței de a fi nici Occidentul, nici China. Și, intern, poate chiar un factor de echilibru, dar unul captiv.

A fi de partea lui Putin nu înseamnă a lupta împotriva capitalului. Putin nu e un luptător anti-occidental. Cînd te gîndești că există unii pentru care Putin pare un neo-Stalin! Ceea ce e nu doar fals, ci bolnav. Rusia nu oferă (de data asta cel puțin, dacă a făcut-o cu adevărat vreodată) nicio cauză, nicio speranță - nici măcar o ocazie.

Căci dacă există vreun loc în care stînga poate (căci trebuie!) să se reinventeze, aici este, în Est, adică între Est și Vest, în etica, din care trebuie să se creeze politica dublului refuz. O necesitate însă, din păcate, escamotată printr-o fugă fără orizont: un fel suicidar de a ne spăla pe mîini, de a ne deresponsabiliza.

Omologic, între Rusia și Occident, balansînd silit, gîfîit oportunist, adică între tabere care își dispută orizontal (cartografic) supremația pe verticala omului (cratic: dominația intensivă, nu extensivă, dominația-exploatare), ne aflăm, aici unde sîntem, exact pe locul gîndirii, exact pe teritoriul deteritorializării.

Dar pe locul gîndirii, în loc să profităm de singura șansă și bogăție a locului (omologia trans-teritorială amplasare teritorială-gîndire), în loc de gîndire, noi ne permitem luxul infantil de a fantasma tropăitul alături de elefanți: pe locul a, în loc de.

În loc să fim iarba, în același timp grîul și buruiana (exemplul contra-natural de rizom), bobul-neghină, unitate organică trainică, produs exploziv de export, explozivi natural-sintetici rezultați tocmai din dresajele suprapuse de sens opus, din războaiele teritorializărilor, din propoziționalitatea istorică sub-între (dominați de poziția în care ne aflăm), semințe de avangardă indiferente la teritorii, putînd fi cultivate oriunde, pe balcon, în ghivece.

Ne aflăm exact pe locul supra-teritorial al deconstrucției pozitive, creatoare. Nu avem, aici, decît șansa gîndirii. Dar ne atîrnăm singuri, făcîndu-le absurde economii (autocolonizatoare) de propagandă și de "violență simbolică" celor oricum puternici, care numai cu înclinația puterii de a deveni supraputere se ocupă.

Pe locul gîndirii, în locul gîndirii - prostia, maimuța eficientă a gîndirii. De-aia se alege doar arta de noi!