Astăzi e 6 martie, zi de tristă memorie pentru România. Dar, chiar: mai este gravată ziua de 6 martie (1945) pe undeva, prin memoria actuală a românilor, prin memoria românilor actuali? Ne mai spune ea ceva? Și dacă da, ce? Și dacă nu, de ce? Ar trebuit să ne spună, pentru ne-am întors, sîntem readuși cu forța acolo: în momentul zero al instalării terorii, ieri sovietice, azi, rusești - întotdeauna, despotice.
"Intelectualii trebuie să înțeleagă, să analizeze și să formuleze tot ce poate fi înțeles, analizat și formulat pentru a alerta lumea. Fiecare trebuie să-și facă partea de datorie care îi revine. [...] Mulți [dintre oameni] sînt cufundați în viața de zi cu zi și cred, din păcate, că politica nu îi privește. Și apoi, într-o zi, efectele acestei politici ajung pînă la ei, astfel încît putem pierde totul de la o zi la alta. Poți să pierzi totul pentru că nu te-ai gîndit niciodată la modul în care s-a construit lumea din jurul tău sau la valorile care se află la baza ei. [...] Consider că nu este doar necesar, ci absolut esențial să filmăm astăzi. Trebuie să filmăm, să filmăm, să filmăm pentru ca apoi să avem suficient material pentru a putea reveni asupra evenimentelor și a reflecta asupra lor. Trebuie să documentăm faptele fără încetare, este o operă de istoriografie pe viu care ne va permite apoi să avansăm" - Serghei Loznița, regizor ucrainean, autorul filmelor Maidan (2014) și Donbas (2018), dintr-un interviu pentru Le Monde, 5 martie 2022.
Primele mele articole după eliberare, adică după Revoluția din 1989 (apărute în îngropata, azi, pe atunci proaspăt apăruta revistă Contrapunct), au fost tocmai despre eliberare: despre eliberarea cuvîntului, a posibilității de a te exprima, adică despre cenzură și, mai ales, despre auto-cenzură. Adică despre cenzura înțeleasă atît restrictiv, interdictiv, represiv, cît și, mai ales, în perfect acord cu eretica teorie "productivistă", "creatoare" asupra puterii elaborată de Michel Foucault, despre auto-cenzură și despre cenzura ca principiu creator "alternativ", despre situațiile delirante, de lume pe dos, cînd cenzura politică, de stat, nu doar interzice, ci de-a dreptul creează, produce ficțiune, "artă" în locul artei, cînd cenzura scrie și filmează - ca acum, în Rusia, cînd istoria oficială este pur și simplu, la propriu, o istorie nu doar alternativă, o altă "versiune" a istoriei, ci o istorie contra-factuală: împotriva faptelor, negaționism radical, fundamentalist, în act, la rădăcină - intervenind ca un baraj, ca un ecran, ca o graniță de stat între, așa cum voi arăta mai jos, fapte și numele lor, interzicînd numirea, spunerea faptelor. Tocmai de aceea, așa cum spune Loznița, "trebuie să filmăm, să filmăm, să filmăm": adică să înregistrăm, să nu lăsăm faptele nevăzute, invizibile, să obligăm vederea să vadă și vorbirea să spună, să deschidem ochii și gura, și să avem ce arăta, să producem, altfel spus, probe ale crimelor, ale vinovățiilor și ale complicităților (ale neputințelor sau ne-voințelor de a vedea și de a spune) de tot felul.
Cînd cenzura politică devine creatoare de ficțiune, adică de artă în locul artei, arta trebuie să spună, strict și neobosit, adevărul. Sub teroarea războiului, adevărul în sine, ca atare, devine polemic: război împotriva războiului ca atare. Dar, de fapt, ceea ce Foucault numește veridicțiune - spunerea, denunțarea adevărului - este datoria și fapta artei și a filosofiei de fiecare moment, nu doar sub teroare, ci în vremuri normale, de pace - mai cu seamă atunci. Pentru că, așa cum tot Loznița spune, tendința noastră naturală este de a trece peste, de a ne face că nu vedem, de a nu reflecta asupra a ceea ce trăim. Tocmai ca urmare a acestei complezențe de fapt, involuntare, ca urmare a acestei cedări, este posibilă, în vremuri de război și în situații de excepție, instaurarea cenzurii și căderea în complicitatea obiectivă, de fapt (pe care nu ni-l spunem). Cenzura politică nu vine să întrerupă veridicțiuni populare, un regim al adevărului curent într-o societate, ci se situează în continuarea vieții de zi cu zi ca orbire și mințire "nevinovată" de sine. Tocmai de asta nu este arta adevărată foarte populară: pentru că nu spune povești, ci adevărul, caută să restabilească adevărul, care nu este atît o substanță sau o entitate, ci o relație fundamentală, întemeietoare, adamică: aceea dintre lucruri-fapte și numele lor. Cînd politica devine contra-factuală, impunînd contra-istorii împotriva istoriei - iar ea face asta, mai grav-declarat, în mod explicit, sau mai blînd, în mod implicit, de la sine înțeles, război și pace -, arta și filosofia trebuie să spună adevărul, adică să numească cu numele lor faptele. Să nu permită ca puterea să ia locul artei și să se folosească de ficțiune și de metaforă împotriva adevărului, adică distrugînd, falsificînd și simulînd relația ontologică, de ființă, dintre fapte și nume.
Stat bazat pe fabulație. Statul rus ca poveste. Ficțiune de stat. Nimic nou - doar, iar, la atac.
Post-adevăr pozitiv, nu doar cenzură, interzicere, ci altă realitate, nu doar versiune, interpretare a realității - excludere, tocmai, a posibilității versiunilor, variantelor: există doar un original unic care trebuie repetat, citat, în locul vederii-spunerii adevărului, a verticalei adevărului ca perpendiculară a locului.
Putem încerca să comunicăm în condițiile anti-veritative și mai ales contra-veritative ale cenzurii, adică fără a putea să numim lucrurile, să spunem lucrurilor pe nume? Dar nu tocmai acesta a fost regimul, fundamentul, suportul și fondul cenzorial al artei și culturii sub comunism? Ba, tocmai, da.
Cum să traduci, să parafrazezi originalul oficial, ca să nu îl repeți? Cum poți altera alterarea, versiunea oficială care își neagă, așadar, statutul nu doar de versiune, ci de contra-versiune, de contra-adevăr, de minciună?
Prin deturnare? Exagerare? Îngroșare? Absurd? Supralicitare? Cum să spui fără a spune, denunțînd în același timp ce nu se poate spune și faptul că nu se poate spune, dublu, îndoit deci: și faptele ca atare, și faptul de grad secund, ocultat, invizibil și insensibil, care se visează transcendental (orice putere visează să instaureze naturalități, să acționeze transcendental: și chiar reușește, dar, mai nou, nu ca putere politică declarată, ci ca deus absconditus în mitul libertății pieței, de exemplu), meta-faptul pe care îl constituie interzicerea numirii faptelor?
Interzicere, așadar, a posibilității numirii lucrurilor (care oricum nu e dată: deși pare naturală, ea trebuie permanent inventată de artă). Despre putere numai în termenii puterii, care ne asimilează ei cu forța. Puterea se auto-descrie, se auto-povestește, se auto-numește - nu există exterioritate a puterii, față de putere - meta-putere. Puterea se re-adamizează.
Stare de război: la rădăcină, frontal, explicit, pe față (nu ascuns, ca în vremuri de "pace": războiul puterii este continuu, puterea este "în sine" război, pe care din cînd în cînd - ca acum - îl declară, auto-denunțîndu-se ca război permanent): instaurarea pozitivă a unei negativități, imposibilitatea de a numi, numirea simplă, numirea "pur și simplu", care, devenind imposibilă, devine extrem de complicată, de artistică.
E tot război, intern și intim, de grad secund, mai mare în grad, de grad superior: război al războiului însuși împotriva propriei numiri. Război de ascundere exact în momentul afirmării, al ieșirii-din-ascundere: a vrea să treci drept altceva.
DE-NUMIRE. Război al războiului împotriva numelui, a tuturor numelor în frunte cu propriul nume, împotriva acțiunii de-bestializante, umanizante, de numire a lucrurilor cu numele lor, deci de numire și de repetare a numelor stabilite, adică a relației referențial-semantice, testimonial-documentare, ontologice, de adevăr, ca transmisibilitate și, deci, ca relație socială și/sau de memorie. Negarea numirii ca legătură, la toate nivelurile și în toate dimensiunile.
Numele ca de-nunțare. Cînd e vorba de violență, numirea ei este resimțită ca o contra-violență, ca o de-nunțare a violenței.
"Operațiune militară specială", "denazificare" etc.
Fisiunea nucleară este aceea dintre lucru și nume, ca recunoaștere a lucrului.
Nu doar cenzură represivă: puterea propune altceva, o ficțiune - versiune luînd locul originalului - care se simte atacată de adevărul numirii.
Numirea e în sine adevăr, verticală referențială, semantică și morală, perpendiculară umană și umanizantă a locului.
Nu trebuie să spui adevărul, ci doar să numești lucrurile: să le vezi și să le spui; ochii și gura care deschid, operează fanta, fisura, breșa urechii, a auzului moral, a ascultării etice.
DE-NUMIRE.
Mai mult, mai adînc, mai radical decît a informa: a numi pur și simplu.
Dau curs cenzurii, o las să scrie, să vorbească, să numească în locul meu: NU DAU NUME, nume de oameni, de fapte, de țări etc. Fără nume, dar nu și fără limbaj. Cenzura impune nu atît tăcerea, sau o impune doar ca o condiție a unei discurs, a unui limbaj (chiar) de substituție, de înlocuire, care să acopere transfigurîndu-le (pozitiv) locul faptei, locurile faptelor: crime scenes. Deci nu propriu-zis tăcere, ci doar ca temei, ca fundal pentru povești de adevăr.
Expropriere și răsturnare politică a artei: ficțiune împotriva adevărului în loc de ficțiune pentru adevăr. Dis-locare a numirii, a numelui ca ficțiune convențională de legătură (social și în timp), ca repetabilitate, ca iterabilitate (Derrida) memorial-socială.
Și tot despre voce - numai despre voce și despre spunere, interioară deci exterioară, despre prezență la prezent prin voce și ascultare e vorba. Un titlu de acum din The New Yorker spune, sună așa: "Volodymyr Zelensky leads the defense of Ukraine with his voice". Și continuă: "At the most consequential hour in Europe since the collapse of the Soviet Union, a comedian has assumed the role of Winston Churchill".
Prin ce nenorocire trece Ucraina! Dar prin ce grozăvie trece Rusia!!! Ce abis continuă ea să fie! Cum reușește ea să-l extindă, să-l adîncească, să-l aprofundeze!... Pentru prima, ceva "natural", "firesc", adică mecanic: război propriu-zis, așa arată războiul (deși percepția actuală ca eroism a faptului de a-ți face datoria spune mult despre degradarea politică actuală, despre coruperea în care am intrat). În cazul celei de-a doua, a celei din urmă, e ceva grotesc, monstruos: auto-mutilarea unui popor - ca, tocmai, popor; ruperea unei societăți, de-legarea socială (nume-fapte) ca unică legătură socială negativă: mințirea de sine, auto-fabularea, sau tăcerea complice, ca suport și fundal al auto-discursului puterii, al monologului (care însă are nevoie de tăcerea-răspuns) al singurului Subiect, Subiectul Unic: nu doar Eu, Supremul, ci Eu, Unicul, unicul Eu.
Interzis să vorbești - măcar cu tine însuți. În primul rînd cu tine însuți e interzis să vorbești.
Interzis să gîndești - să numești - să îți spui.
Puterea se interpune între lucru și mine, între lucrul pe care ea îl face, între fapta pe care ea o comite, și care își distruge și numele, urmele în mine, martorul martirajului.
Crimă perfectă.
Crimă împotriva umanității omului.
Peste Rusia s-a lăsat (iar) tăcerea fricii și a rușinii. Tăcerea terorii și a infamiei. Secretul de familie. Conștiința grea, încărcată, apăsătoare, ascunsă sub covor, aruncată la coș.
Războiul împotriva umanității omului.
În Ucraina, eroism. În Rusia, infamie. Infamie în familie.
Pentru că există cenzura "normală", "obiectivă", represivă, interdictivă. Și există, apoi, mai mult și chiar altceva decît cenzura: obligarea de a te scinda și de a te trăda, de a pactiza cu agresorul, cu teroristul sadic care nu-ți face de fapt, el, nimic, de a te supune altuia decît ție însuți, de a-ți deveni ție însuți (care din tine?) cotropitor și asupritor, de partea dușmanului, împotriva ta - care "tu"? "Tu" dispari, rămîne doar un "peisaj după bătălie" gol, pustiit, devastat. Ești pus și accepți să exerciți auto-violența pentru a-l feri pe asupritor să o facă, să se coboare pînă la a o face, el doar te ocupă, te separă de tine însuți separînd lucrurile - faptele lui - de numele lor, dar te pune pe tine s-o faci. Reactivare a mecanismelor antropologice din Experimentul Pitești. "Ne spunem povești", cum se spune că i-a spus Macron, telefonic, lui Putin.
Rusia rușinii.
Și atunci noi, aici, trebuie să spunem tot ce nu pot spune ei acolo. Cuvîntul sau viața.
No media. Nici măcar comunicare internă, intimă: nu poți nici să spui cît te doare, ce înduri ca urmare a acestei violențe de a nu putea să numești.
Scrîșnirea dinților. Plîngerea și scrîșnirea dinților.
Pornesc, desigur, de la premisa de bună-credință: de la faptul că poporul rus vrea, dar nu poate. Dar dacă de fapt nu vrea, și e deja învins, a fost deja cucerit (primul ocupat) de povestea oficială, de nici nu se poate ști cîte ori și în cîte feluri părtaș la ea?
Atunci, în locul scrîșnirii dinților, scrîșnirea dinților: în locul cuvintelor spuse greu, înfrînat, printre dinți, strîngînd din dinți, cu mînie abia stăpînită, dar triumfătoare - damnarea, blestemul unei întregi umanități, nu extensiv, ci a linguriței, a mîinii, a degetelor, a firului de umanitate din om, a omului.
Aveți de ales între scrîșnirea dinților cu sensul de furie abia stăpînită, de cenzură înfrîntă în act, arătată, dată în vileag - și scrîșnirea dinților de durere, de remușcare, de iad intern, de pedeapsă îndurată.
Salvare, demnitate SAU durere, infamie, damnare.
Durere oricum: dar eroică, auto-provocată (prin auto-afectarea spunerii-ascultării), SAU îndurată infam, asemenea unui lucru care, chiar dacă se poate, nu merită să fie numit. Asemenea unui lucru fără nume, unui fapt-de-a-fi care se auto-aneantizează interzicîndu-și darul adamic al numirii.
"Intelectualii trebuie să înțeleagă, să analizeze și să formuleze tot ce poate fi înțeles, analizat și formulat pentru a alerta lumea. Fiecare trebuie să-și facă partea de datorie care îi revine. [...] Mulți [dintre oameni] sînt cufundați în viața de zi cu zi și cred, din păcate, că politica nu îi privește. Și apoi, într-o zi, efectele acestei politici ajung pînă la ei, astfel încît putem pierde totul de la o zi la alta. Poți să pierzi totul pentru că nu te-ai gîndit niciodată la modul în care s-a construit lumea din jurul tău sau la valorile care se află la baza ei. [...] Consider că nu este doar necesar, ci absolut esențial să filmăm astăzi. Trebuie să filmăm, să filmăm, să filmăm pentru ca apoi să avem suficient material pentru a putea reveni asupra evenimentelor și a reflecta asupra lor. Trebuie să documentăm faptele fără încetare, este o operă de istoriografie pe viu care ne va permite apoi să avansăm" - Serghei Loznița, regizor ucrainean, autorul filmelor Maidan (2014) și Donbas (2018), dintr-un interviu pentru Le Monde, 5 martie 2022.
Primele mele articole după eliberare, adică după Revoluția din 1989 (apărute în îngropata, azi, pe atunci proaspăt apăruta revistă Contrapunct), au fost tocmai despre eliberare: despre eliberarea cuvîntului, a posibilității de a te exprima, adică despre cenzură și, mai ales, despre auto-cenzură. Adică despre cenzura înțeleasă atît restrictiv, interdictiv, represiv, cît și, mai ales, în perfect acord cu eretica teorie "productivistă", "creatoare" asupra puterii elaborată de Michel Foucault, despre auto-cenzură și despre cenzura ca principiu creator "alternativ", despre situațiile delirante, de lume pe dos, cînd cenzura politică, de stat, nu doar interzice, ci de-a dreptul creează, produce ficțiune, "artă" în locul artei, cînd cenzura scrie și filmează - ca acum, în Rusia, cînd istoria oficială este pur și simplu, la propriu, o istorie nu doar alternativă, o altă "versiune" a istoriei, ci o istorie contra-factuală: împotriva faptelor, negaționism radical, fundamentalist, în act, la rădăcină - intervenind ca un baraj, ca un ecran, ca o graniță de stat între, așa cum voi arăta mai jos, fapte și numele lor, interzicînd numirea, spunerea faptelor. Tocmai de aceea, așa cum spune Loznița, "trebuie să filmăm, să filmăm, să filmăm": adică să înregistrăm, să nu lăsăm faptele nevăzute, invizibile, să obligăm vederea să vadă și vorbirea să spună, să deschidem ochii și gura, și să avem ce arăta, să producem, altfel spus, probe ale crimelor, ale vinovățiilor și ale complicităților (ale neputințelor sau ne-voințelor de a vedea și de a spune) de tot felul.
Cînd cenzura politică devine creatoare de ficțiune, adică de artă în locul artei, arta trebuie să spună, strict și neobosit, adevărul. Sub teroarea războiului, adevărul în sine, ca atare, devine polemic: război împotriva războiului ca atare. Dar, de fapt, ceea ce Foucault numește veridicțiune - spunerea, denunțarea adevărului - este datoria și fapta artei și a filosofiei de fiecare moment, nu doar sub teroare, ci în vremuri normale, de pace - mai cu seamă atunci. Pentru că, așa cum tot Loznița spune, tendința noastră naturală este de a trece peste, de a ne face că nu vedem, de a nu reflecta asupra a ceea ce trăim. Tocmai ca urmare a acestei complezențe de fapt, involuntare, ca urmare a acestei cedări, este posibilă, în vremuri de război și în situații de excepție, instaurarea cenzurii și căderea în complicitatea obiectivă, de fapt (pe care nu ni-l spunem). Cenzura politică nu vine să întrerupă veridicțiuni populare, un regim al adevărului curent într-o societate, ci se situează în continuarea vieții de zi cu zi ca orbire și mințire "nevinovată" de sine. Tocmai de asta nu este arta adevărată foarte populară: pentru că nu spune povești, ci adevărul, caută să restabilească adevărul, care nu este atît o substanță sau o entitate, ci o relație fundamentală, întemeietoare, adamică: aceea dintre lucruri-fapte și numele lor. Cînd politica devine contra-factuală, impunînd contra-istorii împotriva istoriei - iar ea face asta, mai grav-declarat, în mod explicit, sau mai blînd, în mod implicit, de la sine înțeles, război și pace -, arta și filosofia trebuie să spună adevărul, adică să numească cu numele lor faptele. Să nu permită ca puterea să ia locul artei și să se folosească de ficțiune și de metaforă împotriva adevărului, adică distrugînd, falsificînd și simulînd relația ontologică, de ființă, dintre fapte și nume.
Stat bazat pe fabulație. Statul rus ca poveste. Ficțiune de stat. Nimic nou - doar, iar, la atac.
Post-adevăr pozitiv, nu doar cenzură, interzicere, ci altă realitate, nu doar versiune, interpretare a realității - excludere, tocmai, a posibilității versiunilor, variantelor: există doar un original unic care trebuie repetat, citat, în locul vederii-spunerii adevărului, a verticalei adevărului ca perpendiculară a locului.
*
Trebuie să refuzăm perversitățile cenzurii, care ajunge să vorbească în locul nostru, dar putem, ca artiști, experimental, printr-o împingere-reducere la absurd, și să preluăm corupția proprie cenzurii, să experimentăm principiul de creație alternativ-oficială al cenzurii, performîndu-l pe propriul corp pentru a-l denunța simptomal, clinic.Putem încerca să comunicăm în condițiile anti-veritative și mai ales contra-veritative ale cenzurii, adică fără a putea să numim lucrurile, să spunem lucrurilor pe nume? Dar nu tocmai acesta a fost regimul, fundamentul, suportul și fondul cenzorial al artei și culturii sub comunism? Ba, tocmai, da.
Cum să traduci, să parafrazezi originalul oficial, ca să nu îl repeți? Cum poți altera alterarea, versiunea oficială care își neagă, așadar, statutul nu doar de versiune, ci de contra-versiune, de contra-adevăr, de minciună?
Prin deturnare? Exagerare? Îngroșare? Absurd? Supralicitare? Cum să spui fără a spune, denunțînd în același timp ce nu se poate spune și faptul că nu se poate spune, dublu, îndoit deci: și faptele ca atare, și faptul de grad secund, ocultat, invizibil și insensibil, care se visează transcendental (orice putere visează să instaureze naturalități, să acționeze transcendental: și chiar reușește, dar, mai nou, nu ca putere politică declarată, ci ca deus absconditus în mitul libertății pieței, de exemplu), meta-faptul pe care îl constituie interzicerea numirii faptelor?
Interzicere, așadar, a posibilității numirii lucrurilor (care oricum nu e dată: deși pare naturală, ea trebuie permanent inventată de artă). Despre putere numai în termenii puterii, care ne asimilează ei cu forța. Puterea se auto-descrie, se auto-povestește, se auto-numește - nu există exterioritate a puterii, față de putere - meta-putere. Puterea se re-adamizează.
Stare de război: la rădăcină, frontal, explicit, pe față (nu ascuns, ca în vremuri de "pace": războiul puterii este continuu, puterea este "în sine" război, pe care din cînd în cînd - ca acum - îl declară, auto-denunțîndu-se ca război permanent): instaurarea pozitivă a unei negativități, imposibilitatea de a numi, numirea simplă, numirea "pur și simplu", care, devenind imposibilă, devine extrem de complicată, de artistică.
E tot război, intern și intim, de grad secund, mai mare în grad, de grad superior: război al războiului însuși împotriva propriei numiri. Război de ascundere exact în momentul afirmării, al ieșirii-din-ascundere: a vrea să treci drept altceva.
DE-NUMIRE. Război al războiului împotriva numelui, a tuturor numelor în frunte cu propriul nume, împotriva acțiunii de-bestializante, umanizante, de numire a lucrurilor cu numele lor, deci de numire și de repetare a numelor stabilite, adică a relației referențial-semantice, testimonial-documentare, ontologice, de adevăr, ca transmisibilitate și, deci, ca relație socială și/sau de memorie. Negarea numirii ca legătură, la toate nivelurile și în toate dimensiunile.
Numele ca de-nunțare. Cînd e vorba de violență, numirea ei este resimțită ca o contra-violență, ca o de-nunțare a violenței.
"Operațiune militară specială", "denazificare" etc.
Fisiunea nucleară este aceea dintre lucru și nume, ca recunoaștere a lucrului.
Nu doar cenzură represivă: puterea propune altceva, o ficțiune - versiune luînd locul originalului - care se simte atacată de adevărul numirii.
Numirea e în sine adevăr, verticală referențială, semantică și morală, perpendiculară umană și umanizantă a locului.
Nu trebuie să spui adevărul, ci doar să numești lucrurile: să le vezi și să le spui; ochii și gura care deschid, operează fanta, fisura, breșa urechii, a auzului moral, a ascultării etice.
DE-NUMIRE.
Mai mult, mai adînc, mai radical decît a informa: a numi pur și simplu.
Dau curs cenzurii, o las să scrie, să vorbească, să numească în locul meu: NU DAU NUME, nume de oameni, de fapte, de țări etc. Fără nume, dar nu și fără limbaj. Cenzura impune nu atît tăcerea, sau o impune doar ca o condiție a unei discurs, a unui limbaj (chiar) de substituție, de înlocuire, care să acopere transfigurîndu-le (pozitiv) locul faptei, locurile faptelor: crime scenes. Deci nu propriu-zis tăcere, ci doar ca temei, ca fundal pentru povești de adevăr.
Expropriere și răsturnare politică a artei: ficțiune împotriva adevărului în loc de ficțiune pentru adevăr. Dis-locare a numirii, a numelui ca ficțiune convențională de legătură (social și în timp), ca repetabilitate, ca iterabilitate (Derrida) memorial-socială.
*
Nu îți mai poți spune, șopti, murmura, articula nici măcar ție însuți realitatea: s-ar putea să îți scape, ca murmurul interior, intim, să îți scape, să te trădeze, să gîndești cu voce tare, să îngaimi, să bîigui - și să SE audă, să fii sur-prins, prins asupra meta-faptului numirii ca fapt al gîndirii. Tocmai ca să "ne auzim vorbind", ca auto-întemeiere fenomenologică de "sine", noi ne vorbim: Derrida-Husserl: "Cînd vorbesc, ține de esența fenomenologică a acestei operații ca eu să mă aud în timp ce [în timpul în care] vorbesc. [...] E implicat în însăși structura vorbirii ca vorbitorul să se audă [...] Operația acestui «a-te-auzi-vorbind» este o auto-afectare de un tip absolut unic. [...] Această auto-afectare este fără îndoială posibilitatea a ceea ce numim subiectivitate sau pentru-sine-le [...] nicio conștiință nu este posibilă fără voce. [...] Vocea este conștiința" (Jacques Derrida, La Voix et le phénomène, PUF, Paris, 1967, pp. 87-89). Întotdeauna, tot timpul, chiar dacă lăuntric, noi gîndim cu voce tare, spunem lucrurile, ne spunem numele lucrurilor: auzul este interior, iar a te auzi vorbind înseamnă a fi, prezență, prezent.Și tot despre voce - numai despre voce și despre spunere, interioară deci exterioară, despre prezență la prezent prin voce și ascultare e vorba. Un titlu de acum din The New Yorker spune, sună așa: "Volodymyr Zelensky leads the defense of Ukraine with his voice". Și continuă: "At the most consequential hour in Europe since the collapse of the Soviet Union, a comedian has assumed the role of Winston Churchill".
*
Prin ce nenorocire trece Ucraina! Dar prin ce grozăvie trece Rusia!!! Ce abis continuă ea să fie! Cum reușește ea să-l extindă, să-l adîncească, să-l aprofundeze!... Pentru prima, ceva "natural", "firesc", adică mecanic: război propriu-zis, așa arată războiul (deși percepția actuală ca eroism a faptului de a-ți face datoria spune mult despre degradarea politică actuală, despre coruperea în care am intrat). În cazul celei de-a doua, a celei din urmă, e ceva grotesc, monstruos: auto-mutilarea unui popor - ca, tocmai, popor; ruperea unei societăți, de-legarea socială (nume-fapte) ca unică legătură socială negativă: mințirea de sine, auto-fabularea, sau tăcerea complice, ca suport și fundal al auto-discursului puterii, al monologului (care însă are nevoie de tăcerea-răspuns) al singurului Subiect, Subiectul Unic: nu doar Eu, Supremul, ci Eu, Unicul, unicul Eu.
Interzis să vorbești - măcar cu tine însuți. În primul rînd cu tine însuți e interzis să vorbești.
Interzis să gîndești - să numești - să îți spui.
Puterea se interpune între lucru și mine, între lucrul pe care ea îl face, între fapta pe care ea o comite, și care își distruge și numele, urmele în mine, martorul martirajului.
Crimă perfectă.
Crimă împotriva umanității omului.
Peste Rusia s-a lăsat (iar) tăcerea fricii și a rușinii. Tăcerea terorii și a infamiei. Secretul de familie. Conștiința grea, încărcată, apăsătoare, ascunsă sub covor, aruncată la coș.
Războiul împotriva umanității omului.
În Ucraina, eroism. În Rusia, infamie. Infamie în familie.
Pentru că există cenzura "normală", "obiectivă", represivă, interdictivă. Și există, apoi, mai mult și chiar altceva decît cenzura: obligarea de a te scinda și de a te trăda, de a pactiza cu agresorul, cu teroristul sadic care nu-ți face de fapt, el, nimic, de a te supune altuia decît ție însuți, de a-ți deveni ție însuți (care din tine?) cotropitor și asupritor, de partea dușmanului, împotriva ta - care "tu"? "Tu" dispari, rămîne doar un "peisaj după bătălie" gol, pustiit, devastat. Ești pus și accepți să exerciți auto-violența pentru a-l feri pe asupritor să o facă, să se coboare pînă la a o face, el doar te ocupă, te separă de tine însuți separînd lucrurile - faptele lui - de numele lor, dar te pune pe tine s-o faci. Reactivare a mecanismelor antropologice din Experimentul Pitești. "Ne spunem povești", cum se spune că i-a spus Macron, telefonic, lui Putin.
Rusia rușinii.
Și atunci noi, aici, trebuie să spunem tot ce nu pot spune ei acolo. Cuvîntul sau viața.
No media. Nici măcar comunicare internă, intimă: nu poți nici să spui cît te doare, ce înduri ca urmare a acestei violențe de a nu putea să numești.
Scrîșnirea dinților. Plîngerea și scrîșnirea dinților.
Pornesc, desigur, de la premisa de bună-credință: de la faptul că poporul rus vrea, dar nu poate. Dar dacă de fapt nu vrea, și e deja învins, a fost deja cucerit (primul ocupat) de povestea oficială, de nici nu se poate ști cîte ori și în cîte feluri părtaș la ea?
Atunci, în locul scrîșnirii dinților, scrîșnirea dinților: în locul cuvintelor spuse greu, înfrînat, printre dinți, strîngînd din dinți, cu mînie abia stăpînită, dar triumfătoare - damnarea, blestemul unei întregi umanități, nu extensiv, ci a linguriței, a mîinii, a degetelor, a firului de umanitate din om, a omului.
Aveți de ales între scrîșnirea dinților cu sensul de furie abia stăpînită, de cenzură înfrîntă în act, arătată, dată în vileag - și scrîșnirea dinților de durere, de remușcare, de iad intern, de pedeapsă îndurată.
Salvare, demnitate SAU durere, infamie, damnare.
Durere oricum: dar eroică, auto-provocată (prin auto-afectarea spunerii-ascultării), SAU îndurată infam, asemenea unui lucru care, chiar dacă se poate, nu merită să fie numit. Asemenea unui lucru fără nume, unui fapt-de-a-fi care se auto-aneantizează interzicîndu-și darul adamic al numirii.