"Îl urăsc pe acel om chiar înaintea Porților Morții care una spune, și ascunde alta în inima lui". (Briseis. În Iliada.)
Ca ești sclavă poți să accepți sau nu.
Vreau să cred că Briseis a murit împăcată.
Mi-o imaginez fericită.
Ahile era cu adevărat puternic, era bărbat, era al ei.
Anticii vedeau inima ca pe un centru al lumii.
Vedeau adevărul ca pe o putere a inimii.
Toți îndurau.
Sclavi, tirani, zei, păcătoși de rând.
Briseis vine noaptea în camera mea din Berceni
se cuibărește lângă mine, fredonează
nu se sinchisește de igrasie
de angoasele mele
sau de scurgerile de pe țevi
nici nu știe al cui e patul
Vine fără să știe în inima cui
Vine pentru că trebuie să fie în viață
Pentru că îngerii au nevoie de sclave și de eroi
ca să astupe țevile, ca să alunge igrasia
ca să umple inimile
cu vata
care estompează zăngănitul armelor
cu lava care înfundă plămânii și inundă orizontul
Briseis îmi ia febra zice: încă e bine
suferi
durerea e viață
angoasa e viață
totul e să nu te împaci, să nu accepți, pricepi?
orice ți se propune tu să rămâi sclavă
rămâi în slujba inimii
vor veni noaptea
frigul
depărtarea
nu semna nimic
Ahile doarme
Ahile are nevoie de odihnă
nu semna nimic