În lumea noastră voalurile sunt făcute să camufleze urâțenia sau slăbiciunea.
La noi se poartă măști doar de eroi. Porți una de spider-man sau de madonnă. De Sex simbol sau de martir. Nu contează. Mască să fie. Erou să fie.
Poate fi și antierou dacă a apucat să fie consacrat în filme.
Nici un strop de piele să nu se întrevadă prin mască, nimic viu, nimic degradabil. Nimic vulnerabil.
Nici un vârf din ceea ce ai putea fi tu însuți să nu transpară prin plasticul imaginii fetiș.
Cuvinte trebuie să fie de camuflaj
gesturile să fie opacizante
ținutele să poată disimula orice
Când te simți nesigură îți mai tragi un voal de îndrăzneală și aroganță peste mască.
Când te simți tulbure cânți ceva de înviorare, te dai senină...
Totul trebuie să fie trucat, absolut totul. Nici o glumă să nu pară a fi ce e.
În lumea lor măștile spun: femeia e atractivă, femeia e dezirabilă, femeia poate fi sedusă. Femeia poate fi răpită.
Femeia poate fi subjugată. Femeia e o muzică scrisă în carne.
În lumea noastră nu există femei atractive, ci doar vrăjitoare bune de ars pe rug.
Fiecare dulcinee aude, prin fibrele măștii, vorbe de ocară, nu se știe exact cui adresate.
Se luptă care mai de care cu femei imaginare, cu monștri pe care îi imaginează ascunși după masca prin care respiră înăbușit, de obicei, o creatură blajină, gata să se sfărâme.
Poți vorbi zilnic cu cineva care îți rămâne necunoscut până crăpi.
Voalurile cresc direct în pupile sau pe sub piele.
Sunt voaluri grele care au intrat în carne și au preschimbat-o în mătase, în bronz, în pânză de bomfaier, în beton armat.
Sunt voaluri care ajuns să dizolve chipul ca acidul. Nu mai știi ce au ascuns cândva.
Sunt tot mai grele, ca niște ancore împotmolite în mâl.
Fiecare lovește cu sete în nălucirile lui, prin voalurile care i-au întunecat vederea.
Fiecare mărșăluiește în armură prin coșmarul propriu, regulamentar, fără să deranjeze cu vreun țipăt sau cu gesturi bruște coșmarurile celorlalți.