Luni după-amiaza în Porto Petro

Cu ochii închiși, Jane își legăna ușor capul rezemat de marginea canapelei, părând să asculte muzica liniștită ce răzbătea slab din boxele restaurantului. Bossa nova se auzea în valuri ritmate de sunete, mai puternice și apoi atenuate, aduse de briză. Terasa era aproape la nivelul apei, lângă un mic port, protejată de eventualele rafale de vânt de ziduri tencuite cu argilă portocalie. Din stradă, Jane coborâse ca într-o căldare pe treptele de piatră iradiind căldura după-amiezii.

Se termină iarna, zâmbi ea, la sfârșit de februarie. În după-amiaza asta erau deja 18 adorabile grade celsius și din toți pomii muguri roz pocneau spre cer.

Sunt nervoasă ca primăvara aceasta, se gândi Jane, simt bulbucind în mine torente gata să se năpustească spre mare. Sunt și cam amețită, ce e drept; se ridică într-un cot.
- Lucy, ce surpriză, auzi din stradă.

Își ridică un pic ochelarii de soare, cât să o zărească pe femeia ce plimba în lesă doi buldogi negri.
- Heeey, Christine, o zgârie o voce stridentă.

Lucy apăru în raza ei vizuală, coborând ultimele trepte până în stradă, cu un cocktail într-o mână.
- Nu te-am mai văzut demult, zise Christine, cu mâinile smucite de câini înspre Lucy.
- Da, acum alerg dimineața, știi, de asta, explică Lucy. Bo și Zo, copiilor, ce mai faceți, se aplecă ea spre câini, mi-a fost dor de voooi. Cei doi începură să latre în același timp.
- Băieți, ce aveți, e Lucy, ați și uitat-o, se miră Christine.
- E vocea mea, explică pițigăiat Lucy, e poate prea ascuțită pentru ei, dar nu-mi pasă, îi zmotoci ea, nu-mi pasă deloc, eu îi știu pe cățelușii ăștia și îi adooor.

Toată lumea o știe pe Lucy, se gândi Jane. Pare să fie peste tot, o văzuse la shopping cu Christine, trăgând-o de mână cu entuziasm spre un butic sau altul. O văzuse gesticulând pe dig, în timp ce plimba câinii uneia sau alteia dintre cunoștințele lor comune.

Unde locuia, ridică Jane o sprânceană, nu își aducea aminte. O zărise într-o dimineață fumând îmbufnată pe un iaht în port, și tipul acela înalt, brunetul care vorbește românește, îi aducea o cafea. Păreau să se certe, dar e greu de știut cu exactitate, în limba lor toate frazele sună ca niște replici agresive, vorbesc fără să își deschidă de tot gura, mai mult ghidând cu mandibula sau cu umărul sensul conversației. Oricum, de îndată ce o zărise pe Jane trecând, Lucy își ridicase brațele în aer și vociferase strălucitoare un salut. Nu trecea neobservată, și mai ales, neauzită, se amuză în gând Jane, îi auzeai behăitul vesel de după colțul străzii.

Oricine știa că Lucy este o persoană utilă. De altfel, de asta sunt aici cu ea, își dădu Jane seama, ce ciudat, nu știu cum am ajuns în situația asta, dar la câte confesiuni am ajuns să îi fac, uite, acum depind de sfatul ei.

Reputația lui Lucy făcuse ca Jane să știe deja că și pe Christine a ajutat-o femeia asta într-o situație hmm, similară. Deși Christine nu i-a zis nimic direct, de fapt abia dacă se salutau din colțul gurii, cu vagi gesturi politicoase, când treceau fiecare cu câinii ei la plimbare pe faleză. Suntem conectate fără să ne știm cu adevărat, realiză, îi cunosc hălci întregi din viață povestite de alții, nu mai îmi amintesc de cine exact, dar uite, sunt la curent cu întreaga dramă a relației dintre Christine și Dan.

Christine suferise o vară întreagă pe ascuns, prefăcându-se că nu știe că este înșelată. Dan părea că nu realizează nimic din toată povestea. La petreceri erau ei doi împreună, surâzători ca de obicei, precum și cealaltă, în alt cerc dar mereu aproape, la distanță de un surâs.
 
Dar Jane știa, Lucy apăruse cândva prin august în viața lor socială. La început părea lipită de Christine ca o soră siameză, apoi, deși nu se știa cum, încetul cu încetul cealaltă femeie venea tot mai rar la seratele lor comune și într-o zi dispăruse de tot. Nu era cineva important, evident, Dan nu a părut nici o clipă tulburat de situație, iar Christine și-a recâștigat liniștea spre toamnă.

Acum, strânse Jane din dinți, e rândul meu. Habar nu am cine ce știe din anturajul meu, nu pot să vorbesc cu adevărat cu nimeni. Dar simt că dacă o mai văd pe roșcata aceea cârlionțată orbitând mult în jurul lui Eric, o să explodez.
- Draga mea, apăru Lucy, ne mai luam un cocktail? Aș încerca un mojito cu căpșuni, hmmm.
- Sigur, Lucy, cum vrei, dădu ea plictisită din umeri.
- Haideee, nu te mai bosumfla, uite se supără și cățeii. Lucy e cu voi, se tolăni ea între cei doi labradori, i-am salutat pe prietenii mei, atâta tot, voi sunteți niște iubiri, îi scărpină după urechi, până când schelălăiră de bucurie. Acum tu, acum tu, îi întărâta cu mângâierile Lucy și ei se gudurau și mârâiau consecutiv, iar Lucy nu mai putea de râs.

Jane îi povesti cu voce joasă ce o îngrijora. Lucy părea să fie mai mult concentrată pe jocul câinilor și pe cochetăriile schimbate cu chelnerul decât prezentă în discuția lor, se gândi Jane. Dar apoi, dintr-o dată, Lucy începu, cu voce cam prea tare, să o sfătuiască cu hotărâre. Ne aud chelnerii, se tulbură Jane, dar după al doilea mojito parcă nu mai era oricum atât de important acest amănunt.
- Trebuie să te impui, dădea didactic din mână Lucy. Știi ce vrei, daaa, deci spune exact ce vrei. Nu vorbi despre aia, e un nimeni. Tu, tu ce vrei de la voi, de la relația voastră, asta contează, asta o să obții. O arătă cu degetul și Jane se simți cumva ca la școală, scoasă la tablă, oare ce voia, și cum, întrebă nedumerită.
- Lucy, Luucy, o strigă iar cineva.

Se întoarseră amândouă, deranjate. Of, se gândi Jane, era iar românul acela. Lucy părea de data asta bucuroasă să îl vadă, se pupară și se îmbrățișară. Apoi vorbiră cu glas scăzut, naiba știe de ce, oricum nu înțeleg nimic, sper că nu o să dureze prea mult chestia asta, mă plictisesc și nu am înțeles deloc care este planul.

Un claxonat scurt se auzi din stradă. O limuzină argintie aluneca aproape neauzită pe lângă terasa restaurantului. Geamul fumuriu din spate se deschise pe jumătate. Înăuntru nu se vedea nimic. Era bizar cum se oprise mașina în mijlocul străzii, în așteptare. Exceptând valurile liniștite izbindu-se de pereții bărcilor și de marginea canalului, nu se mai auzea nimic, aerul după-amiezii păru să încremenească.

Lucy și tipul ei se întoarseră încetișor spre stradă. Zâmbetele le dispăreau înlocuite de îngrijorare și umerii, ce bizar, se gândi Jane, parcă le cădeau. Avansară ca teleghidați în tăcere spre mașină.

Se opriră, cu capetele plecate. Vocea lui Lucy se auzi schelăind, ca a unui pudel. Explica ceva, dar îi lipseau gesturile exuberante obișnuite, și din frazele scurte, răstite, Jane înțelese că vorbeau în spaniolă de data asta. Li se aude accentul în orice conversație, se amuză ea. Se poartă ca doi copii certați, care se justifică, în fața unei ferestre pe jumătate deschise.

Își îngustă ochii ca să îi vadă mai bine. Razele soarelui reflectate în apă îi creau iluzia unui spate strălucitor de monstru marin deplasându-se lent spre ponton. Între sclipiri de valuri, se agăță o secundă de privirea tipului, întoarsă spre ea. I se părea, oare? Capul lui Lucy, cu bărbia plecată, se roti de asemenea în direcția ei, dar privirea aceea rece, tăioasă, ca a unui șarpe, nu putea fi pentru Jane.

Am băut prea mult, își frecă ea ochii, și stau ca fraiera în soare. Mă întreb pe unde o fi Eric acum, nu răspunde la telefon, sigur va zice eram la golf, eram la piscină, eram în conferință. Bzz, își alungă singură gândurile, Jane, o iei razna.

Mașina plecă brusc, în trombă, cei doi făcură aproape un salt înapoi ca să nu se accidenteze. Apoi începură să se certe. De data asta în română, șopti Jane, sorbind cu paiul din mojito. Dar tot ca doi copii. Lucy îl împinse cu pumnii în piept. Spre surprinderea lui Jane, părea chiar să plângă. El o împăcă, sau încercă, apoi plecă înnegurat, lovind-o în trecere cu umărul. Lucy bătu din picior.
- Ce a fost toată scena aceea, încercă să râdă Jane, pe când Lucy se apropia, îngândurată.
- Oh, probleme în amor, crezi că ești singura, schelălăi fals Lucy. În fine, se trânti ea pe canapea, evitându-i privirea. Hai să ne gândim la o soluție pentru tine, mai întâi.

Mângâie tăcută câinii, sorbi din mojito, netezi pernele de la canapea. Oare își face curaj să îmi zică ceva grav, se stresă Jane. Dar Lucy își ridică privirea și îi trase cu ochiul.
- Am o idee, își împreună ea mâinile, apoi desenă un cerc în aer. O să verificăm dacă ai într-adevăr motive să te îngrijorezi. Euuu, se arătă cu emfază, o să vin într-o seară să plimb câinii, când tu mergi la clasa de yoga. Iar tuuu, îi sublinie conturul feței cu indexul, nu mai știi când, ți-ai uitat cheia în grădină, lângă palmier.