Dulapul cu frică

În spatele meu e un dulap mare, dintr-un lemn cărămiziu, cu mânere din bronz și pietre de râu, rotunde. Lanțul și lacătul se lovesc de lemn cu un zgomot abia auzit, insistent. O vibrație a morții împinge dinăuntru să iasă în lume. Scriu cu frica în gât, simt cum mi se îngroașă sângele în inimă de durere, de neputință.

Mă cheamă Sveta. Prescurtare de la un nume cu o însemnătate de care ai mei nu-și mai aduc aminte. Sunt tânără, în floarea vârstei, studiez literatura franceză și nu-mi place ce fac. De altfel, cunosc numai un om căruia îi place ce face, și nici acela nu e om. E un câine cu nume de om. Și cu o inimă mare, mai mare decât cea a unui om. E vorba de Sam, rasă boxer corcit cu maidanez. Important este că îl iubesc ca pe un om. Și el mă iubește pe mine, se vede pe botul lui rânjit mereu că îi face mare plăcere să-mi arate dragostea sa, cu orice preț, în fiecare secundă, chiar și când doarme cu labele în sus, parcă știind că dacă mă opresc din scris să mă uit la el, poziția sa caraghioasă mă va face să zâmbesc pentru o secundă. Și atunci când zâmbesc, cuvintele se opresc din dansul lor macabru, se reașază în pictopoeme, luând forma unei frecvențe care se aude tot mai slab în lume de când s-au declanșat evenimentele și starea de urgență.

Nu-mi place să scriu. De altfel se vede după stilul meu telegrafic, fără nicio voluptate a frazei. Deși fraza mea nu e voluptoasă, eu sunt. Așa mi s-a recomandat să scriu la un moment dat, demult - cu aceeași voluptate cu care mă mișc. Asta în timp ce două buze cleioase de bere îmi alunecau pe brațul abandonat între sticle goale, pe masa unui bar frecventat de marii poeți ai orașului de provincie în care m-am născut. De multe ori am fost doar un braț de femeie-copil, amputat, o carne albă, păroasă pe alocuri, dezmembrată, uitată printre recipiente pline cu aer și vidul existențial care ne sufoca în permanență în această parte a Europei.

Brațul meu fără mine scrie singur și acum. Mă privesc distrată, suport orice cu dezinteres. Buze crăpate și dinți în cotul meu. Pe mine chiar mă doare, cotul, de nenumărate ori. Nu pot în schimb să nu mă felicit pentru luciditatea cu care sunt stăpână pe situație. Cu câteva ore în urmă tremuram de frică. Acum mă joc cu trecutul și cu prezentul, înșel cu aparenta mea consimțire la păcat, cu intenția mea de a spune o poveste, când lumea se prăbușește în jurul meu.

Toată viața am fugit de cuvinte. Dacă simțeam că aveam ceva de spus, beam un pahar de apă ținându-mă de nas, fără să respir. Cheful de vorbit sau de scris îmi trecea ca sughițul. Sau îmi înfigeam un deget în buric, și-l duceam apoi la nas ca să îmi aduc aminte esența vieții trăite cu obsesia propriului ombilic. Sunt mai mult un om al faptelor. Îmi place să influențez prin ochi, cu privirea. Ieri parcă, sau nu mai știu exact când, zilele sunt la fel de când au început să cadă obuzele, m-am așezat pe o bancă lângă un stâlp. Doi trecători din cinci au îndoit stâlpul cu capul, perturbați de undele cu care-i țintuiam. Sau poate erau deja căzuți acolo, nu mai știu.

Tot pe acea bancă mi-am dat seama că în orașul acesta nu mai lătrau câinii, nu mai mirosea a pâine caldă, abia scoasă din cuptor, a frig amestecat cu asprimea dulce a mușcatelor degerate, uitate la ferestre înainte de primul îngheț. Nu se mai simțea scrâșnind între dinți praful obișnuit citadin, acoperit acum de cenușa care îmbrăca orice suprafață într-un strat subțire de zăpadă gri, distopică. O liniște de azil de bolnavi mentali domnea peste noi.

Când m-am întors într-un sfârșit acasă după ce s-au potolit atacurile, nimic nu era schimbat, nici măcar un geam spart, de parcă timpul se oprise pentru a mă proteja pe mine. Exact numai pe mine, fiindcă toate casele vecinilor dispăruseră. Cei care-și abandonaseră câinii se gândiseră bine. Aceștia păzeau cu ferocitate mormanele de moloz, și nu dădeau înapoi în fața disperaților care căutau mâncare și apă. Li se aruncau la picioare și le sfârtecau carnea până la femur. Îmbătați de sânge, nu se opreau decât atunci când nu se mai simțea pulsul la jugulară. Se hrăneau apoi din cadavrele pe care le târau la limita proprietăților, o tactică de intimidare care din păcate nu funcționa întotdeauna la acei oameni care nu-i considerau o specie capabilă de gândire strategică.

Sam mă aștepta în casă, cuminte. Nu distrusese nicio mobilă, niciun sertar din bucătărie, căutând de mâncare. L-am întrebat bineînțeles cum de a supraviețuit, dar el s-a mulțumit să-mi lingă fața și mâinile, schelălăind de fericire. A ieșit în curte și a început să amușine aerul. Am înțeles imediat ce întreba, dar m-am făcut că nu înțeleg. M-am aruncat pe canapea și am căzut într-un somn profund, cu Sam lipit de picioarele mele. În sfârșit mă avea cineva în grijă.

M-am trezit în toiul nopții, se auzeau sirenele. Sam făcea ture prin casă, îmi arăta ușa să plecăm. Am făcut o geantă la repezeală, cu ce am găsit. Pe lângă haine și provizii am luat și fotografiile lor. Nu mi-era frică că-i voi uita, dar intenționam să le fac morminte cu poză pe cruce, când totul avea să se întoarcă la normal. Eram convinsă că vom supraviețui, eu și Sam. Frica de moarte încetase să se mai audă din dulapul în care o închisesem, împreună cu ce mai rămăsese din corpurile mamei, al tatei, și al surorii mele.

Mie începe să-mi placă să scriu, mă simt dintr-o dată nu importantă, ci esențială. Va fi nevoie de povestitori care să reconstruiască pe hârtie orașul de sub stratul de cenușă, viețile sfârtecate, visele îngropate. Rolul lui Sam va fi de neegalat. Prin el voi reînnoda cordonul ombilical cu viața de dinainte, fiindcă numai inocența sa mă va reînvăța să iert.