Hotel Transit

Sunt într-un hotel. Hotelul are multe etaje și o mare curte interioară. Nivelele de sus nu sunt foarte bine iluminate așa că e greu de zis câte etaje are de fapt. Cel puțin 20. Totul este simetric, curat și într-o ordine perfectă. Spațiul interior este în forma unui dreptunghi de mărimea câtorva terenuri de fotbal. Curtea e împărțită aproape egal între o zonă lounge cu canapele și fotolii organizate ca insule în centrul cărora strălucesc măsuțe de sticlă, un restaurant deschis cu un bar în mijloc și o a treia zonă care este în mod bizar goală. Poate că sunt în proces de renovare. Într-o parte a curții văd recepția dar nu este nimeni la nici unul din birouri. Lângă recepție sunt cele două uși mari de sticlă ale intrării și prin ele se vede că afară e noapte. Cred că plouă dar nu sunt sigur pentru că în interior nu se aude nimic. Pe una din laturile curții dreptunghiulare sunt lifturi transparente oprite la diferite nivele ca părți nealiniate ale mecanismului de închidere al unui seif. Carcasele de sticlă ale lifturilor își expun interioarele neocupate precum pești transparenți măruntaiele într-un experiment genetic bizar. Dinăuntru nu se aude ploaia dar nici altceva. E atât de liniște încât îmi dă impresia că sunt singur. Mă simt ca și cum aș fi într-o arenă goală și asist singur la sfârșitul lumii. Poate e doar târziu și toată lumea doarme.

Cum am ajuns aici? Unde eram în urmă cu câteva momente? Sau minute. Sau ore. Sau și mai bine: care e ultimul lucru pe care mi-l aduc aminte înainte de asta? Chiar contează? Desigur că contează. Suntem lucruri care ocupă spațiu și navighează prin timp, deci detalii mărunte precum când și cum am ajuns aici probabil sunt destul de importante. Doar că timpul nu pare să conteze aici. Zic asta pentru că totul pare inert. Dar de îndată ce gândesc asta, scena capătă viață ca și cum simplul act al investigării trezește totul la viață. La viață dar nu una foarte animată. Se aude muzică ambientală calmă (poate jazz) dinspre zona restaurantului. La mese mici, pătrate, se văd oameni ce conversează încet, sorbind din pahare transparente. Între mine și restaurant este zona lounge. Aici mă aflu, în picioare, fără bagaj. Privirea îmi cade pe cele câteva canapele ocupate.

Un cuplu. El e în vârstă, cu părul alb. Ea e de origine asiatică, mult mai tânără decât el. Sau poate doar pare mult mai tânără. E foarte greu de ghicit vârsta lor. Dacă ar fi să ghicesc aș zice că el e german. Se uită în direcția mea, așezat pe canapea, picior peste picior cu degetele de la mâini încleștate în jurul genunchiului de deasupra. De fapt nu se uită la mine, ochii lui par aproape închiși. Poate doar meditează sau poate a adormit. Ea e în picioare cu un telefon în mâna dreaptă, poate vorbește cu cineva sau poate își face un selfie. Da, sigur e tânără, poate chiar adolescentă. De ce m-am gândit că sunt un cuplu? Ar putea foarte bine să fie fiica lui sau chiar nepoata.

Câteva canapele mai încolo un cuplu de lesbiene șușotesc ceva în timp ce par de asemenea să se uite la mine. Cu suspiciune. Ca și cum s-ar simți amenințate. Oare am folosit termenul corect? Și de ce m-am gândit automat că sunt lesbiene? Poate pentru că sunt tinere, atractive și par apropiate. Și nu doar în sensul că sunt fizic lipite una lângă alta. Dar la fel de bine e posibil să fie doar prietene. Poate aveau o conversație normală și pentru o clipă privirea le-a fost atrasă de mine. Nimic mai mult. De ce le-am etichetat imediat? Poate din cauză că apropierea lor intimă îmi dă o senzație de disconfort? Dar de ce totuși? De ce ar conta ce sunt, dacă sunt? De ce trebuie să etichetăm mereu totul? De ce vrem neapărat să știm instantaneu ceva despre oricine sau orice? Eu nici măcar nu știu unde sunt. Poate că și ele mă judecă pe mine. Poate că au decis deja lucruri despre mine care nu mă reprezintă. Se uită în continuare la mine în timp ce șușotesc. Dar poate că nu e suspiciune. Poate e doar faptul că sunt aici la margine, indecis, blocat. Și asta e ciudat. Oamenii fără direcție sunt ciudați. Ies în evidență. Oamenii au nevoie de o direcție, de un scop. Dacă te oprești în mijlocul călătoriei, indecis, blocând drumul, alții vor remarca asta.

Mă uit iar către recepție, dar nu e nimeni. Ar trebui să merg să fac check-in-ul sau să întreb despre camera mea dacă l-am făcut deja. Mă îndrept în schimb spre barul din mijlocului restaurantului deschis. Mă așez pe un scaun înalt. Nu sunt îngrijorat. Știu că aici trebuie să fiu. Ceva îmi spune că trebuie să aștept aici. Acum că m-am apropiat muzica jazz e mult mai clară. Și de îndată ce gândesc asta realizez că este de fapt bossa nova. Cer și primesc o băutură de la bar pe care o sorb în tăcere în timp ce studiez pe jumătate întors persoanele așezate la mese.

La una din mesele pătrate este așezată cu spatele la mine o femeie tânără, singură, într-o rochie de seară lungă care îi lasă dezgoliți umerii și o parte din spate. Din unghiul în care sunt, spătarul înalt al scaunului ar putea ușor crea iluzia că e goală de tot dar într-o parte a scaunului privirea îmi cade pe picioarele ei ascunse aproape până la glezne de rochia lungă. Are un picior peste celălalt și pantoful cu toc subțire și înalt e puțin desprins din piciorul de deasupra. E ușor rezemată pe spătarul stâng al scaunului și nu văd dacă are verighetă. Cu mâna dreaptă dirijează un pahar subțire și înalt între masă și buzele roșii care îl întâmpină pentru a se întâlni cu șampania rece. Îmi doresc să se întoarcă mai mult către mine ca să îi văd chipul și mă întreb cum ar reacționa dacă m-aș duce la masa ei să intru în vorbă. Și de îndată ce mă gândesc la asta, ca și cum m-ar fi auzit și a devenit conștientă că este privită, culege o eșarfă de pe scaunul de lângă și își acoperă umerii. Eșarfa are modele tradiționale ale unei culturi pe care nu o recunosc dar mă duce cu gândul la o cântăreață de fado al cărei nume nu mi-l amintesc.

Și printr-o coincidență stranie, de îndată ce mă gândesc la asta, muzica se schimbă de la bossa nova la fado. O voce feminină pătrunzătoare se amestecă cu acorduri de chitară, un du-te-vino emoționant, angoasant, tânguitor. E aproape ca un plâns cântat. Sau un cântec plâns. Și apoi e chiar un plâns. Și parcă nici nu mai e vocea ei. E un plâns de copil mic. Un fior rece îmi îngheață inima. Deci încă am o inimă, gândesc. Și de îndată ce gândesc asta muzica parcă dispare și aud acum doar plânsul. Instinctiv mă simt stresat, îngrijorat. Chiar ușor panicat. Deși nu pot fi sigur dacă e copilul meu și nici dacă am copii. Asta chiar e ceva ce ar trebui să știu, să îmi aduc aminte. Dar tot ce știu e că plânsul acestui copil sau plânsul copiilor în general îmi e familiar deci l-am mai auzit și altă dată. Mai mult decât familiar aș zice, intim. Îl simt aproape, rezonând în coșul pieptului de parcă ar fi sub sternul meu. Oare sunt singurul care îl aude? De ce nu reacționează nimeni altcineva? Un copil plânge! Ce e în neregulă cu voi? De ce zâmbiți și sorbiți și șoptiți? E un copil care plânge. Lumea ar trebui să se oprească și să asculte. Încerc să mă liniștesc și mă gândesc că poate nu e nimic, poate plânge de foame sau pentru că trebuie schimbat. Și de îndată ce gândesc asta știu că la fel de bine poate fi și altceva. Ceva rău. Ceva de care toți părinții se tem. Ceva în neregulă. O simt în oasele mele ca o prevestire de vreme rea. Ceva nu e ok. Și e vina mea. E vina noastră, vina noastră a tuturor.

Doar că eu par să fiu singurul care aude plânsul. Poate are legătură cu faptul că e sfârșitul lumii. Iarăși asta. De ce îmi trece iar prin cap? Ce gând bizar. Nici măcar un gând întreg, de sine stătător. Mai mult o jumătate de gând. O bănuială. O îndoială implantată de o influență exterioară. Oare de ce mă gândesc la asta? Nu pot fi sigur de nimic acum, cum aș putea să fiu sigur de ceva atât de specific și radical. Este ceva ciudat în noaptea asta pe care o simt învăluind hotelul cu aripile ei negre și reci, o senzație de nesfârșire și finalitate în același timp. Și poate că plânsul copilului are legătură cu asta. Da, îmi e clar acum că sunt singurul care îl aude. În orice caz nu mai pot sta aici la bar ascultând muzică. Trebuie să aflu de unde vine și dacă pot să fac ceva.

După o examinare a parterului dreptunghiular realizez că plânsul se aude de undeva de deasupra. Mă apuc sa cutreier toate camerele de la toate etajele, una după alta. Ușile sunt neîncuiate, camerele arată identic și toate sunt goale. Cercetările mele durează minute bune sau ore în șir. Sau poate mai mult? E greu de zis. Timpul trece altfel aici. Dacă chiar trece. Am ajuns la o înălțime mult mai mare decât bănuiam că are hotelul. Mă întreb cât de sus am ajuns și cât timp a trecut. Și de îndată ce gândesc asta plânsul copilului se oprește și inima mea se oprește și ea, iar pauza asta o simt ca o cădere într-un gol interior nesfârșit care se repetă tot mai adânc până devine un punct fix. Mă apropii de marginea balustradei și privesc în jos înspre curtea interioară. De aici de sus totul arată atât de mic, de insignifiant. Văd încă zona lounge și restaurantul, dar zona neocupată pare mult mai mică. Poate e o chestie de perspectivă. Decid să cobor. Pătrund în burta transparentă a unuia dintre lifturi și cobor privind înspre curte. Călătoria înapoi durează mai mult decât mă așteptam și tot neașteptat este că pe măsură ce cobor observ că spațiul interior al hotelului se contractă ca și cum traversam un mediu ale cărui dimensiuni nu respectă în același fel legile fizicii.

Într-adevăr, odată ajuns jos, curtea nu mai pare atât de mare. Aș zice că e de mărimea câtorva terenuri de tenis acum. De asemenea, privind în sus, remarc că nu mai sunt atât de multe nivele, dar tot nu le pot distinge pe cele mai de sus. Restaurantul pare și el mai mic, mesele sunt rotunde și mai puține, iar între timp s-a închis. Toată lumea s-a dus la culcare, îmi zic. Și de îndată ce gândesc asta observ că unul din birourile de la recepție are lumina aprinsă. E timpul să aflu niște răspunsuri. Trec pe lângă zona lounge care are acum doar trei zone de relaxare. Doar bătrânul cu păr alb mai este pe una din canapele și a rămas în aceeași poziție ca mai devreme cu ambele mâini cuprinzând un genunchi al piciorului care este peste celălalt picior. Îl ignor și continui spre recepție. E timpul ca cineva să îmi explice ce se întâmplă. Deși lumina era aprinsă, nu este nimeni. Este în schimb pusă o mică plăcuță care mă invită să am răbdare pentru că cineva va veni la mine în câteva momente.

Mă reazem de marginea ca o tejghea a recepției, mă întorc spre curte și observ că arată și mai mică decât mai devreme. Toată zona lounge e redusă acum la o singură canapea pe care bătrânul cu păr alb de origine germană (de ce oare continui să cred asta?) se află în aceeași poziție meditativă. Câteva scaune simple și o măsuță cu reviste completează mobilierul rămas. Arată mai degrabă ca o mică sală de așteptare decât zona lounge a unui hotel. Restaurantul a fost înlocuit de un mic chioșc ce pare să vândă doar gustări, dar acum are storurile trase. Tot spațiul interior a fost redus la o singură încăpere relativ înaltă. Corpurile de iluminat de pe tavan nu par să funcționeze. Acum că e atât de aproape e mai clar de ce nu era lumină în partea de sus.

Intrarea e formată dintr-o singură ușă transparentă. Afară e tot noapte și întunericul e atât de dens încât pare să soarbă spre el lumina interioară. Nu mi-e clar dacă mai plouă sau dacă a plouat vreodată. Ce e clar e că nu se vede nimic afară. Ca și cum nu mai există nimic în afară. Ca și cum întreaga încăpere în care mă aflu a fost decupată din universul în care exista și acum există suspendată într-un vid nedefinit.

Mă întorc spre recepție să verific dacă a apărut cineva. Dar în spatele meu este doar un zid alb. Când mă întorc iarăși, curtea interioară a dispărut de tot, canapeaua, bătrânul, chioșcul și toată camera e cât o cabină de navă cu o singură fereastră tip hublou pătrat. Ce formă ineficientă gândesc și fereastra devine rotundă iar camera și mai mică. S-a redus acum până la mărimea și forma unui sarcofag. Privesc prin hubloul rotund al capsulei care e singurul lucru care mă mai desparte de noaptea a cărei nesfârșire o intuiesc fără a o înțelege. Nu sunt deloc îngrijorat. Știu că sunt unde trebuie să fiu. Aici, acum. Poate că totul are legătură cu gândul bizar care mă tot vizitează în noaptea asta: că e sfârșitul lumii. Poate chiar e sfârșitul lumii. Sau poate e doar sfârșitul meu. Și de îndată ce gândesc asta