În cartea sa din 1929 Uniunea Sovietică în cincisprezece ani - o ipoteză pentru un plan general de construcție a socialismului în URSS, Leonard Moisevici Sabrovici scria: "Curând orașele noastre cele mai mari vor fi cele mai înapoiate spații destinate locuirii în URSS" (apud Richard Starr, 280); "toate orașele vor fi măturate de pe fața pământului".
În locul lor: orașe agro-industriale de 40-50.000 de cetățeni, bazate pe electricitate și pe servicii sociale comune: spălătorii, bucătării, școli. Sabrovici nu era un visător, ci un "traducător" al politicii partidului: membru al Gosplanului, el putea să prefigureze date ale cincinalelor ce vor urma. Astfel de orașe agro-industriale au apărut în URSS împrejurul exploatărilor de resurse naturale. Până în ultimii ani ai regimului comunist, ștergerea diferențelor dintre sat și oraș și înființarea de noi orașe agro-industriale a fost și o temă majoră a sistematizării românești.
Planul lui Sabrovici este "leninist", ca și cel contemporan al lui M. Ochitovici: ele se bazau pe electricitate și pe "puterea sovietelor". Rețeaua de putere centralizată, manipulabilă, ar fi fost și singura entitate stabilă. De la ea se puteau alăpta consumatorii "eliberați", fără a mai fi nevoie să locuiască la sat sau la oraș. Ce propunea în schimb M. Ochitovici este "orașul liniar" (asemănător Planului Obus pentru Algiers, propus de Le Corbusier și Jeanneret în 1930 - un oraș sub autostradă): nici oraș, nici sat, ci o "dispersie socialistă a așezărilor" (Starr, 284). Dacă însă în cazul planurilor lui Sabrovici și Ochitovici se mai poate vorbi despre așezări, un ideal de entropie maximă îl reprezintă desființarea totală a oricărei forme de stabilitate.
Celulele individuale, propuse de Moise Ginzburg (constructivist autentic, convertit ulterior la realism socialist), sau "garsoniere" ale lui Iurii Larin (9 m2, pat și lavabou), "mașinile de locuit" (Le Corbusier) abia sugerate de doctrina Ochitovici ar fi trebuit să devină casa de mâine a "satului planetar" bolșevic. Ea era descrisă de Starr ca fiind "o structură standardizată, motorizată, ușor de transportat, mică și, deci, ieftină" (216).
Dar Lenin anunțase încă din 1913 că "orașele sunt centrele vieții economice, politice și intelectuale sau spirituale a poporului și constituie principalul promotor al progresului". În 1930, dezurbaniștii au fost calificați drept stângiști și deviaționiști, îngropați fiind de calificativul lui Stalin asupra "rolului conducător al orașului socialist față de satul mic-burghez". Cu alte cuvinte, devreme ce revoluția a învins anume în marile centre urbane, înseamnă că ele au fost exorcizate prin tocmai acest gest și au devenit port-stindardul revoluției. De altfel, Troțky avertizase încă din 1920 că "dacă renunți la oraș (...) nu mai rămâne nici urmă de Revoluție"...
Acest text întâmpină cartea Urbanismul - utopie și realitate al celebrei autoare Francoise Choay, apărută la Editura Paideia, în colecția Spații Imaginate. Or, din întreaga colecție de modele urbanistice și anti-(sau dez-)urbanistice prezentate de autoare, lipsesc referințele la cele petrecute în estul Europei. Vest-eurocentrismul este tipic autorilor occidentali de după război, până într-atât încât ignoră, după criteriile războiului rece, arta bizantină sau multele fenomene interesante (ceea nu înseamnă deloc: pozitive) postbelice din est.
Războiul din est poate că ar fi momentul când, prin efort intelectual propriu, să repunem pe harta culturală amărâta noastră de zonă natală. Sau nu?
