Arhitectura în timpuri violente

Una dintre temele care m-au preocupat a devenit brusc actuală: raportul dintre arhitectură și violență. Asta și pentru că am fost intervievat recent la RFI pe această temă. Am spus așa:
 
"Arhitectura este inamica jurată a oricărei forme de violență de acest tip, pentru că ea înființează, creează din nimic, sau din cele aflate la îndemână, ceva care se opune violenței, de orice formă ar fi ea, poate să fie naturală, pot fi cutremure, schimbări de relief, dar aici nu este cazul de așa ceva, aici este vorba despre o nebunie individuală și colectivă care afectează mediul construit, nu mai vorbim de oameni, bineînțeles. Nimic nu este mai opus arhitecturii decât violența.

Ce se întâmplă cu orașele rămase în urmă? Păi, întâmplarea face că bunicii mei materni se trag de undeva de lângă Kharkov, au fugit de acolo și s-au stabilit în România și le-a fost patrie bună, Kharkov este unul dintre orașele eminamente ale constructivismului sovietic. Aici s-au construit în anii '20 până să-și intre în mână Stalin și să blocheze orice formă de avangardă, s-au construit lucruri spectaculoase la Kharkov, într-o estetică industrialistă. Piața centrală, una dintre cele mai mari din Europa, care nu mai există astăzi, sau mă rog, este în ruine...

Spunând aceste lucruri trebuie să vă spun și partea pozitivă: nimic nu se repară mai ușor decât urmele violenței. Clădirile se refac, se reconstruiesc, pot să vă dau exemplul Palmyry-ei care a fost distrusă de nemernicii aia de la ISIS, și care a început să fie reconstruită, mă rog, nu se reconstruiește cum era în vremurile sale de glorie, dar se reconstruiește măcar în faza de ruine pe care le pot înțelege, care au fost înainte de ISIS. Întrebarea este dacă trebuie, în cazurile acestea ale unei violențe nejustificate să reparăm lucrurile, să construim ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ștergând urmele traumei, sau trebuie să lucrăm cumva cu acest virus, și ce se mai construiește acolo să se facă ținând minte în modul în care se refac clădirile, că acolo a fost ceva nimicitor." (rfi.ro/prof-augustin-ioan-arhitectura-e-inamica-jurata-oricarei-forme-de-violenta)

După emisiune, m-am mai gândit. Nu mă dezic de cele spuse, dar le-aș mai nuanța: într-adevăr, construirea e un gest pozitiv, anti-entropic, ca să spun așa. Dar gesturile care o însoțesc sunt adeseori violente în sine. Începerea unui șantier se cheamă, în engleză, ground breaking. Am fotografii de la ceremonia începerii zidirii noului, pe atunci, sediu al DAAP, la Universitatea din Cincinnati, OH: Primarul, președintele universității, donatorul, dl. Aronoff și autorul, Peter Eisenman, au luat hârlețe și au spart alcătuirea anterioară a solului, anunțând groapa de fundare. Apoi construirea în sine este un proces violent fie și doar vizual, dar în orice caz unul murdar, care va fi, ulterior, pomădat prin sistematizare verticală, grădină și toate celelalte gesturi. Ca și când ar fi fost dintotdeauna acolo, o clădire nouă ia loc sub soare, dar nu rareori reducând accesul la soare al clădirilor învecinate. Apoi, demolarea este un procedeu legitim de intervenție urbană dacă el face parte dintr-o gândire planificată a dezvoltării unei urbe. Altfel, e nimicitoare și se autonomizează: evident, în anii '80 s-a demolat mult, mult mai mult decât s-ar fi putut atunci înlocui. Cancerul distrucției gândea de unul singur, violent și necruțător.