Macho Man, sexy buildings

Arhitectura post-decembristă poate fi definită ca o arhitectură a ruperii zăgazurilor. Ceea ce fusese reprimat, ascuns, amânat în anii de totalitarism fu acum afișat cu ostentație. O pudibonderie "în falș" împinsă dincolo de limitele tolerabilului deveni urgent exact opusul ei. Explozia de exuberanță de după 1989 nu a putut fi însă împărtășită de întreaga societate, ci doar de beneficiarii schimbărilor, între care tronează la loc de cinste bancherii. Aceștia au devenit un soi de castă: salariile lor, centrele lor "de pregătire", limuzinele, locuințele private dar mai cu seamă locurile lor de muncă desfid restul societății, pe seama căreia trăiesc. Multe dintre bănci, o știm acum, au afișat o opulență de mucava, care s-a descompus la cel dintâi semn al vremilor. Nu însă înainte de a blagoslovi orașele cu destule semne ale trecerii lor pe aici. Pe banii publici s-au ridicat altfel de palate decât Casa Poporului - acest port-drapel al delirului edificial autohton: sedii centrale, județene, orășenești și comunale; sucursale și filiale de sector și altele asemenea, trebuincioase pentru o gospodărire eficientă - ai zice - a banilor societali. În afara locuințelor private, băncile gestionează atât reușitele, cât și erorile acestui decenal; spre deosebire însă de locuințe, atât reușitele cât și gafele sunt la o scară cu adevărat monumentală și, mai cu seamă, au o relație mult abruptă cu orașele care le găzduiesc - neîntrebate.

D-l arhitect Constantin Ciurea face, în acest peisaj post-apocaliptic, figură de june-prim, cu firma d-sale Architect Service. Gama lucrărilor executate ilustrează o relație privilegiată cu câștigătorii perioadei post-decembriste. Acestora, serviciile de arhitect ale d-lui Ciurea le-au servit fie spre a converti partere de blocuri moștenite din regimul trecut în sucursale de bănci, fie spre a crea edificii la scara și de flamboianța pe care și le doreau. Aceste servicii ne oferă - astăzi, când unii dintre clienții în cauză au repauzat ca persoane juridice - un exemplu fericit (pentru că rar) de simbioză între capital și performanță. D-l Constantin Ciurea a mers în sensul curentului, ilustrând acel tip de arhitect care optimizează dorințele clientului său, fără a le chestiona oportunitatea sau legitimitatea. Cu alte cuvinte - și fără ca această afirmație să însemne altceva decât situarea într-o paradigmă - domnia sa nu este un arhitect "rezistent", din speța celor care își pun semenii, propria artă și vremurile sub semnul întrebării de fiecare dată când se angajează în rescrierea realității. Dar, pe de altă parte, probabil că o prea mare densitate a acestui din urmă tip ar fi însemnat a fi abandonat comenzi majore în mâinile cutăror mercenari fără scrupule (care au și apucat de altfel să-și mâzgălească anonimatul pe fețele orașelor românești cu aerul de fur al celui ce scrie pe pereții toaletelor publice).

Cu aceeași răsuflare, trebuie spus însă că d-l Ciurea stă, la noi, într-o companie selectă: Radu Teacă, Avangarda, MBStudio, Adrian Bălășoiu. Aceștia, având șansa de a întâlni potentați, au știut să le subțieze gusturile și să le ofere șansa de a investi în lucrări care, dacă nu sunt cu necesitate capodopere, cu siguranță pot fi creditate cu atributul profesionalismului fără cusur. Desfrânarea - dacă desfrânare este frenezia risipei în numele frumuseții - este a clientului; precum în cazul Bancorex Snagov (sub administrația Temeșan). Arhitectul însă - sper, cu un zâmbet ușor cinic în subtext - îl consiliază cu grație: chiar dacă nu este un happy end, cu siguranță este un final cu stil.

Croitor de forme mari, eroice (în cazul BCR Victoria sau al Bancorex Snagov), arhitectul știe să își dozeze însă "efectele speciale" și pentru a optimiza programe aparent mai puțin generoase. În chip evident, autorul dorește să experimenteze cu materiale și tehnologii care, dacă nu sunt noi, sunt cu siguranță inedite în peisajul românesc. Naturalul este de aceea ocultat în favoarea artificialului care dă aer tehnologic obiectului proiectat. În 1997, când domnia sa a câștigat premiul Arhitext Design pentru arhitectură, mi-am permis să-i compar atitudinea față de lemn cu aceea a altui protagonist al expoziției, d-l Radu Mihăilescu de la Timișoara, autorul atunci al unui cămin de copii. Folosirea materialelor naturale făcea din Bancorex Snagov exact opusul orfelinatului. D-l Ciurea recunoștea în revista omonimă că a acceptat lemn la Snagov doar pentru că nu mai erau bani pentru piatra dorită de domnia sa; chiar și așa, a folosit nu orice fel de lemn, ci pin scandinav, care nu se comportă bine - o mărturisește chiar autorul - în acea lucrare. Două atitudini opuse așadar: una plină de umilitate, de aderență la atributele materialelor naturale / locale, la Radu Mihăilescu. Cealaltă, a d-lui Ciurea, care amplasează obiecte virile în contexte care nu le sugerează și care folosește materialele naturale nu dintr-o imperioasă nevoie a operei sau a situării, ci într-un mod mai degrabă estetizant, pentru a alterna calitățile de culoare și textură ale suprafețelor ample, de beton.

Între acele megaforme "bancorexiene", prefer "vaporul/pește" care revizitează cu eleganță formele de transatlantic ale art-deco-ului interbelic, după cum, tot acolo, cred că este o reușită vila directorului: exemplu fericit de "minimalism" (destul de generos în folosirea materialelor scumpe, dar restrâns cu eleganță în gestica volumetrică și ingenios în punerea la încercare a tectonicii, prin suspendarea zonei de noapte).

Îl prefer pe arhitectul Ciurea din Tipografia Alcris, din imobilul de locuințe din Cotroceni (amintind de purismul exuberant al grupului Arquitectonica-Miami), din imobilul de pe str. Gh. Manu, precum și, cu voia dumneavoastră ultimul pe listă, din proiectul de show-room Daewoo. Casa d-lui fotbalist Popescu, ascunsă în cochilia care îi slujește deopotrivă de acoperiș și de pereți, ne amintește de mediile impecabil controlate în care americanii fac experimente cu privire la supraviețuirea în mediul ostil al altor planete, motiv pentru care, deși aflat la Snagov, totul, inclusiv apa, este de găsit în burta chitului. Magazinul Picasso este un mic accent urban care dă viață locului, cu tăieturile sale de deșert californian vizitat de Frank Gehry. Halele Renault de pe bulevardul Timișoara și ale Gipo-Pescar de pe strada Mieilor (împreună cu magazinele aferente) sunt exerciții măiestre de resuscitare estetică a unui program care pare pretutindeni condamnat la pauperitate semantică.

Autorul tuturor acestor case frumoase este, fără discuție, un arhitect seducător, care pariază încă pe arhitectura târziu-modernă. El pariază pe dinamica desenului de fațadă și a spațiilor în care diagonalele și curbele ample se caută și își răspund la scara întregului. Constantin Ciurea este un vitalist, fascinat de formele majore, pe care le înființează din gesturi ample, niciodată răzgândite. Această exuberanță animă din interior marile obiecte și le face să ne apară îndrăgostite, ca Narcis, de propria lor ființă.