Arhitectura snobiliară

Snobismul a fost, este și fi-va mai departe agentul privilegiat de propagare a arhitecturii de prestigiu. Această afirmație nu spune nimic despre calitatea modelului, dar trebuie precizat dintru bun început că, în principiu, snobismul "polenizator" are un rol pozitiv în devenirea arhitecturii. Adeseori, din rațiuni explicate mai bine de semioticieni - la noi a făcut-o exemplar profesorul Cezar Radu în a sa Artă și convenție (1989) - această însușire de valori prestigioase (prin sine sau prin indivizii și grupurile care le promovează) are drept consecință inevitabilă kitsch-ul. Cu toate acestea, circulației modelelor de prestigiu îi datorăm propagarea unui curent dintr-o artă și dintr-un anume loc în toate artele din mult mai multe țări. Snobismul - promovat de cei care doresc să fie acceptați de (sau să fie percepuți ca aparținând unui) grup social superior - face să circule noile tehnici, materialele deosebite, noile moduri de a locui sau de a utiliza un spațiu; el este cel care schimbă arhitectura la față.

Fiind conștient că, în proces, voi dilata oarecum limitele termenului de snobism, avansez câteva exemple (dintre care nu toate, o știu, demonstrează caracterul pozitiv al acestuia). Circulației modelelor din arhitectura urbană către cea rurală îi datorăm "forme fără fond" de felul celor patru turnuri mici dimprejurul turlei unor biserici de lemn: în cetățile de unde a fost copiată, însemna dreptul de judecată al acelui burg, în vreme ce, transplantat la țară, nu mai însemna decât un element decorativ. Eclectismul francez bucureștean este un exemplu (și) de snobism, prin care elita românească dorea să semnaleze apartenența la un anumit model cultural (ajuns la noi pe filiera rusă și abia apoi prin "ai noștri tineri..."). Arhitectura gigantescă a oșenilor, a noilor îmbogățiți, a Casei Poporului, a băncilor românești de după 1989 - toate acestea sunt expresii - care suportabile, care îngrozitoare - ale snobismului comanditarilor. A avea un Versailles al nostru fu, se spune, motor "noului centru civic"; ba, încă, arhitecta Anca Petrescu se amăgea într-un interviu că făcuse, ca și Speer, pactul cu diavolul; este, mă tem, unica asemănare dintre domnia sa și "cel mai celebru arhitect al secolului XX", cum l-a numit Leon Krier. De fapt, ce s-a întâmplat este că mahalaua, care odinioară se inspira din modele situate în centru, l-a luat pe acesta din urmă în stăpânire, înlocuindu-l.

În timp ce școala de arhitectură interbelică adăsta în din ce în ce mai baroce versiuni ale neoromânescului, "piața" devenea modernă, deși nu e lipsit de interes să arătăm că infuzia modernă s-a petrecut exclusiv la nivelul unor minorități: mai întâi etnice, apoi sociale; în fapt, modernitatea nu a fost asimilată la scară socială nici măcar după asocierea sa cu proiectul comunist: de îndată ce s-a putut, casele nou apărute după 1989 au implodat într-un limbaj eclectic -atât ca diversitate a surselor, cât și ca vârstă a acestora. La Timișoara, exorbitantele vile gitane sunt - cele mai reușite dintre ele - edificate după cataloage ale eclectismului francez, după care lucrase probabil și Gottereau. Nimic modern nu s-a păstrat - în afara retardatului beton armat pus în operă exact așa ca acum o sută de ani; dimpotrivă, fuga de modern se produce fie în pompierism, fie în - neconsumate la noi - postmodernism sau deconstrucție, ambele, ca întotdeauna, reduse la anvelopantă și fără substanță critică în profunzime. Am întâlnit la Suceava o bancă ale cărei fațade erau citate explicite: care din Richard Meier, care din Ricardo Bofill (pentru cei ce nu știu operele celor doi: nu este cu putință un divorț mai radical ca acela dintre ele!). O asemenea schizofrenie nu poate să rămână fără efect în natura mediului edificat: incorporate în materiale paupere sau prost puse în operă, sau inadecvate arhitecturii dezirate, fațadele cele noi îmbătrânesc fără speranță; ați observat, de bună seamă, că arhitectura modernă românească este într-o stare jalnică, iar, în interiorul ei, blocurile din anii optzeci sunt infinit mai bătrâne celor din șaizeci.

Snobismul chiar asta presupune: o preluare exterioară, adeseori neasumată, a unor modele. Putem astăzi să ne fălim că avem și noi faliții noștri, deși, în raport cu fenomenele respective - eclectism, modernism cu toate "aripile" cunoscute - suntem niște marginali. Am importat practic totul, contribuția fiind redusă la transferul din mediul urban în cel rural, la scară, la jocul cu sursele. La Horezu, templul "stilului" brâncovenesc și, mai apoi, al neoromânescului, sursele pot fi citite cu repeziciune, ca și bemolul pus acestora - estompă transformată de timp în pitoresc. Foișorul lui Dionisie, citat ca atare în arhitectura Cotrocenilor, dă și el seama de ecouri succesive, printre care și de coloanele răsucite - aici, mai puțin dramatic, pentru că mai inabil - ale berninianului adaos din Catedrala San Pietro. Un joc al importurilor, al undelor remanente care-și răspund una alteia cu ultima vibrație e dinaintea stingerii.

Nu am mai întâlnit un asemenea dramatism al modelelor care vin să se stingă pe plaje străine, la periferii, decât în arhitectura sacră rusă. Și acolo privim ca într-un caleidoscop ceea ce va fi fost, la origine, distinct: iată barocul, resorbit însă în cărămidă și culori tari; iată și goticul, supraviețuind în ancadramente stângace, ca în Moldova; neoclasicul însuși, domesticit, șade alături de arcul otoman sau de cupola indiană: cer invers, cu stelele pe dinafară. Ne amintim astfel că, pus pe modernizare, Petru cel Mare a importat (prin Trezzini) chiar pentru arhitectura pravoslavnică ceea ce oferea mai monumental - fără a fi cumva francez - arhitectura Occidentului: cupola bursei din Amsterdam.

Și de ce nu? Preluând, snobul uită adeseori regula interioară de alcătuire a stilului sau a modelului respectiv, "discursul său de escortă", cum am numit altundeva povestea casei - de la discursul politic despre ea la micile istorii însoțitoare, care o explică. Așa se face că, multiplu amnezică - schimbând clasa socială, destinația, scara, materialele și geografia - arhitectura palladiană va fi făcut cariera sa majoră în Statele Unite, cutare palat german va deveni emblema Disneyland-urilor, piramida lui Keops adăpostește, trasă în sticlă, meciuri de baseball la Memphis, Tennessee, iar Parthenonul va supraviețui - intact dar tras în stuc - la Nashville. Unele din operele târzii ale lui Le Corbusier (orașul Chandigarh din India, un exemplu tipic de snobism dat de Nehru, sau biserica din Ronchamp) vor fi extrem de influente, două decenii mai târziu, în arhitectura centrelor civice românești. Modelele circulă astfel, purtate de ghilde de meșteri și de snobismul noilor comanditari, dilatându-se sau, dimpotrivă, reducându-și scara, întrupându-se în marmură sau în stuc. Nimic nu ne împiedică astfel să "vedem", cu aceeași îndreptățire a analogiei, ba pagode, ba silueta grupului de corturi în felul de a croi acoperișuri pe care îl propun casele rromilor cuprinși.

Din această slabă asumare a modelelor vine și repedea lor pieire, de îndată ce vremurile se schimbă: un mediu trăit, sedimentat în timp, este mai greu de abandonat decât un decor de mucava: densitatea de ființă a primului nu îngăduie dispariția fără rest. Abia mai apoi se inventează înaintași - un pedigree identitar - când ființa genuină a unui loc, geniul său, s-a stins. Veți putea afla de la fătuțele care ghidează străini prin Casa Poporului, că-i construită în stil brâncovenesc; nu trebuie să râdeți de discursul lor prost: el le fu inoculat de mai ma(hă)rii stabilimentului. Pe aceștia i-am auzit live la televizor precum că, departe de a fi un accident, casa poporană reprezintă împlinirea cu asupra de măsură a curții arse a lui Ipsilanti, dar și a master-planului pentru București din 1935; reprezintă, așadar, o apariție "obiectivă" în oraș, după cum obiectiv prezent era și Ceaușescu în mandorlă de dintre voievozi.

Există și căi de împotrivire la snobismul prost! Una - originară și radicală - este luarea scării, care îi lasă pe meșteri pre coperișuri, pradă corbilor. Versiunea modernă și mai puțin dureroasă pentru autori este contractul de exclusivitate.

O altă cale este cea a educației, pe care însă fascinația puterii dindărătul unui model o va depăși oricând. Californizarea culturii de masă nu este doar un import de chiftele, sucuri caramelizate și pantaloni de văcari, ci și, mai cu seamă, împărtășirea poporului de la modelul de succes al vieții americane, pre care-l celebrează cu ardoare filmele adiacente. Educația ajută, dar nu va putea niciodată sugruma avântul parvenirii, care-l motivează pe snob. O educație artistică susținută, barem la gimnaziu și la liceu, ar reduce, desigur, din distanța model-snob, ar centra atenția pe modele reale și, prin urmare, ar reduce spațiul de apariție al kitsch-ului. Cu alte cuvinte, snobismul ar putea fi canalizat de la boarfele și tinichelele turcești spre casele de modă recunoscute și designerii autohtoni. În loc de mobila stil sculptată, snobul ar putea fi trimis la mobilierul Ikea, cel care, fără a fi o capodoperă, asigură un nivel convenabil de decență interioarelor. În loc de zgârie nori, rămași de interes doar în suferinda Asie, de la snobul nostru, ajuns investitor strategic, s-ar putea spera conversii ale clădirilor istorice, sau clădiri care, desigur, spun ceva despre comanditar - întotdeauna o fac - dar ceva flatant.