... este un titlu straniu pentru cine cunoaşte opera mozartiană şi reuşeşte cu greu să-şi amintească dacă Mozart ar fi scris vreun balet. Nu despre aşa ceva doresc să scriu astăzi, ci despre un concert de succes cu Recviemul de Mozart susţinut de Orchestra Filarmonicii "George Enescu" dirijată de Misha Katz.
De când a venit prima dată să dirijeze la Bucureşti, Misha Katz dirijorul francez de origine rusă, născut la Rostov pe Don în 1954, a fermecat definitiv publicul local. Iar această vrajă pare că nu se va rupe niciodată, indiferent ce se va întâmpla. Unul dintre principalele motive ale acestei adulaţii este, fără îndoială, lipsa de surprize cu care se confruntă melomanul bucureştean, care are parte de concerte reuşite previzibile, în general semnate de consacraţii scenei respective, de destule dezamăgiri cu semnături străine şi de prea puţine uimiri, care ar trebui, în fond, să constituie seva vieţii artistice. Fenomenul se extinde oarecum şi asupra orchestranţilor, care sunt dispuşi să se entuziasmeze atunci când descoperă motive de a renunţa la rutină.
Iar atunci când Misha Katz se află în faţa unei partituri romantice sau postromantice situaţia este explicabilă, iar succesul este justificat, deşi întotdeauna poţi găsi discutabile opţiunile sale stilistice. De data aceasta însă, datorită anului Mozart, în mâna şi bagheta spectaculosului dirijor Misha Katz au stat pe de o parte cheile Recviemului, iar pe de altă parte atmosfera spumoasă sau plină de tragism a celor mai cunoscute uverturi mozartiene, la Nunta lui Figaro şi respectiv Don Giovanni. Cu un discurs dirijoral de-acum binecunoscut publicului, Misha Katz a reuşit şi de această dată să obţină o bună participare din partea ansamblului orchestral, altminteri însă mai rezervat decât era la primele colaborări. Desenând parcă traiectul aleator şi vesel al bulelor de şampanie pentru uvertura la Nunta lui Figaro, pentru ca apoi, prin contrast, să decupeze cu o amplitudine a gestului mai adaptată stilului profilele specifice uverturii la Don Giovanni, în Recviem stilul eclectic al lui Misha Katz s-a suprapus fascinantei muzici mozartiene într-o lectură de suprafaţă, cursivă, dar fără momente de o profunzime şi intensitate expresivă autentică. Iar în acest context, baletul la care face apel de fiecare dată dirijorul pentru a-şi fermeca auditoriul s-a potrivit mai puţin ca niciodată.
Şi totuşi, de ce place atât de mult Misha Katz? Orice iubitor de muzică cât de cât experimentat îşi dă seama imediat că este vorba de o doză considerabilă de cabotinism. Iar atunci când muzica devenită pretext al evoluţiei scenice este cea a lui Mozart, gestica amplă, exagerată, studiată pentru efectul exterior şi, în bună parte, ignorând aspectele fundamentale pentru care a apărut personajul dirijorului, alunecă spre derizoriu.
M-am întrebat de ce m-am dus la acest concert când mă aşteptam ca Misha Katz să nu fi renunţat la baletul tradiţional pentru Recviemul de Mozart. Se pare că motivul este acelaşi şi pentru critic şi pentru meloman. Într-o lume muzicală în care raritatea evenimentului duce la o plictiseală pe care nu vrem să o recunoaştem, contrastul între baletul lui Misha Katz şi Recviemul de Mozart devine un subiect de dispută intelectuală care nu trebuie ratat.
Dar să consemnăm şi reversul medaliei. Foarte mulţi tineri în sală, unii stând în picioare, într-o vestimentaţie ce denota lipsa de experienţă într-ale concertului simfonic, au venit la Ateneu pentru acest dirijor şi le-a plăcut. Poate că se vor întoarce şi cu altă ocazie.