Dan Mizrahy – 80 de ani

Am intrat de curând în posesia unei recent apărute cărţi de memorialistică a muzicianului Dan Mizrahy, intitulată Aşa a fost... şi mi-am adus aminte că la sfârşitul lunii februarie aniversează frumoasa vârstă de 80 de ani. Tot atunci mi-am dat seama că amintirile mele din copilărie despre el pornesc de la un disc cu Rhapsody In Blue şi Concertul pentru pian de Gershwin, cu Dan Mizrahy la pian, acompaniat de Orchestra Naţională a Cinematografiei. În anii 60-80, pentru mulţi români Gershwin a însemnat Dan Mizrahy, acel disc devenind unul dintre best-seller-urile Electrecordului în domeniul muzicii clasice... "În ceea ce priveşte amintirile legate de apariţia discului Gershwin, s-a scurs foarte multă vreme de atunci şi totuşi ele continuă să fie proaspete. Discul acesta s-a imprimat la cererea casei de discuri în 1964 şi desigur, fiind primul disc Gershwin editat în România a avut o foarte mare căutare, atât de mare încât s-a reeditat de numeroase ori. Nu cunosc numărul ediţiilor. Mi-e destul de greu să vorbesc despre asta, pentru că fiind eroul discului ar putea crea impresia că mă laud. Nu este aşa. Acest disc Gershwin l-a cumpărat foarte multă lume şi îl are încă în discoteca personală. Într-adevăr spre surprinderea mea, am cunoscut şi în străinătate oameni care aveau acest disc."

În urmă cu câţiva ani, am stat de vorbă cu Dan Mizrahy, a cărui personalitate fermecătoare m-a cucerit, povestea vieţii lui de muzician fiind cu totul deosebită. Poate nu este acesta spaţiul potrivit pentru astfel de rememorări, dar cred că e interesant de amintit că pianistul Dan Mizrahy a cântat Rhapsody In Blue în varianta cu orchestră în concerte publice în România de aproape 200 de ori, acestor interpretări alăturându-li-se cele în versiunea de pian solo, iar Concertul în fa l-am cântat de peste 100 de ori, alături de cele două titluri menţionate găsindu-se şi alte două lucrări de Gershwin, prezentate la mai multe filarmonici din ţară de cele mai multe ori în cadrul Integralei lucrărilor pentru pian şi orchestră de George Gershwin, şi anume Rapsodia a II-a şi Variaţiunile simfonice "I Got Rhythm". Dan Mizrahy le-a înregistrat pe toate patru şi ne mărturisea cu o oarecare nostalgie: "Într-adevăr, publicul apreciază enorm muzica lui Gershwin. Spre bucuria mea. Pentru că acest pionierat pe care l-am făcut nu a fost neapărat din intenţia mea de a-l face cunoscut pe Gershwin, a fost mai mult o necesitate personală."

Dan Mizrahy a fost însă şi un pedagog apreciat şi, nu în ultimul rând, compozitor. "La începutul anilor '70 nici nu visam să devin membru al Uniunii Compozitorilor. Examenul de admitere l-am dat în 1980 şi de aceea eu tot repet: compozitorul Dan Mizrahy e cu mult mai tânăr decât pianistul şi chiar decât profesorul Dan Mizrahy. Pot spune că am început fiind de departe cel mai tânăr profesor din Şcoala medie de muzică şi mi-e dat să închei fiind tot cel mai – cred că de departe – vârstnic profesor din Conservator. În domeniul componistic, m-am îndreptat către ideea de a transpune textul în muzică în 98 % din cazuri. Foarte rar am scris întâi muzica şi după aceea am căutat textul potrivit. Melodia se pare că a avut prioritate la mine, iar bucuria de a găsi o atmosferă adecvată unui vers şi de a-l pune pe muzică a fost foarte importantă."

Nu voi intra în detalii privind cartea lui Dan Mizrahy, lăsându-vă să o descoperiţi singuri, dar voi încheia cu un pasaj din acel interviu pe care l-am realizat mai demult şi care poate stârni curiozitatea oricărui cititor dornic de a retrăi virtual istoria vie secolului XX. "Cu puţină şansă, mult curaj din partea părinţilor şi spirit de aventură din partea mea, în martie 1941, doar cu un rucsac în spinare, am emigrat în Palestina, unde recunosc că am fost favorizat de şi mai multă şansă. Fusesem repartizat într-o şcoală de agricultură, la grădinărit. Împlinisem 15 ani. Şcoala era foarte modernă pentru vremea aceea... Acolo, cîteva ore pe zi se învăţa limba, Biblia şi istoria, iar în rest se muncea... A fost şansa mea ca la o serbare care avea loc în incinta şcolii, la puţine săptămîni după sosirea mea, să pun mîna pe acordeon şi să cînt. Pe vremea aceea cîntam şi la acordeon, spre disperarea profesoarei mele de pian de la Bucureşti, pentru care era o blasfemie şi care se temea să nu-mi strice la tehnică, la tuşeu... "