La început miza e foarte mică.
Zici: sunt câștigat și cu un zâmbet, cu un schimb de priviri. Nu vreau mai mult.
Și te privește. Îți place.
Îndrăznești să ridici prețul. Ce ar fi dacă. N-am nimic de pierdut.
Cât de grav poate fi să vedem un răsărit împreună?
Apoi vrei și un apus.
Vrei să împărțiți arșița verii și grindina și criza de timp.
Și te pomenești singur în câmp sau pe un deal, într-un supermarket. Într-o gară. Te gândești că poate n-ai dat destul.
Că poate trebuie să ridici miza.
Și dai mai mult.
Iar ea e tot mai des absentă, tot mai departe, cu cât te străduiești să te apropii mai tare.
Devii mai sincer decât ai fost cu tine vreodată.
Devii mai bun decât ți-ai dorit.
Devii mașină de spălat și stâlp de telegraf și depanator de tristeți și ce mai are ea nevoie.
Devii cu totul altcineva decât ai avea tu nevoie.
Începi să dai și diminețile neîntâmplate și apusuri despre care habar n-ai dacă le vei apuca.
Cheile cămării din copilărie.
Îți dai blugii preferați, fularul norocos.
Împarți cu ea prima ta zi de școală, prima drum la volan, primul meci, prima palmă.
Chiotele copiilor din stradă la ora când se lasă seară.
Te gândești cum ar fi să îi fi putut da și primul sărut.
Vezi că pierzi teren, că e tot mai departe, momentul acela în care v-ați zâmbit și erați egali. În care totul era posibil.
Știi că ar trebui să te oprești.
E fermecătoare, îți spui, o fluturare a pletelor ei face cât trei ani de așteptare. Merită, îți spui.
Poate că nu ai dat destul.
Îți tai tu părul. Mai sugi burta. Mai tragi de timp și de nervi. Îți razi barba. Sigur o să te vadă mai bine fără... Îți acoperea zâmbetul.
Nimic.
Ar trebui să te potolești.
Te gândești că ai vrea să prindeți și sfârșitul lumii împreună.
Licitezi tot mai mult. Mărești miza.
Înseamnă tot mai mult și mai mult pentru tine acea prezență căreia nu-i mai simți demult mirosul. Amprenta atingerii.
Absența ei face cât toate nopțile, cât toate anotimpurile, cât toată muzica care nu mai ajunge la tine.
Răsăritul acela în jurul căruia te învârți ca un vampir buimac s-a umplut și el de nori grei de ploaie.
Locul unde ați petrecut apusul a fost îngropat sub un bloc nou nouț.
Bântui ca o fantomă cele câteva bănci pe care ați stat.
Te înverșunezi. E imposibil să nu poți să-i întorci înapoi privirea aceea
care la început nu costa mai nimic.
Plusezi. Tot ce atingi, chiar și un pix nevinovat îți lasă urme vinete pe piele. Orice atingere e plină de durere. Pentru că nu e a ei. E o trădare.
Te gândești că poate e cazul să crești miza. Să-i dedici toate zilele rămase. Ai îmbătrânit licitând.
E prea târziu să te mai oprești.
Și încotro să te îndrepți?
Speranța te amușină cu sadism: poate că nu ai dat destul. Poate că trebuie să perseverezi.
"Iubirea poate totul, îndură totul" cântă radioul.
Mărești miza.
Absența ei îți scrijelește tâmplele ca un cuțit.
Desenează flori de gheață în geam, pe care nu le veți vedea împreună.
Florile se topesc. Absența ei te mângâie pe cap: nu-i nimic... mai e timp
Mai sunt și alte ierni.
Și alte vieți.
Arunci în foc tot ce îți amintește de acel răsărit, de primul schimb de priviri.
Și focul se stinge.
Fiecare rest de dorință care te mai leagă de ea îl faci țăndări.
E tot ce ți-a mai rămas. Nu mai ai nimic de dat.
Absența ei se ridică din moloz ca un fum alburiu
Devine una cu răsăritul care seamănă atât de bine cu acela
Îi îngropi surâsul în tone de cerneală și alcool
Și nimic
Împielițatul e tot acolo lipit de oasele amintirilor
care refuză să putrezească
miros a tei și iasomie și alte flori
necunoscute în lume