- Cele şase luni de provizorat m-au ajutat în primul rând să mă pot adapta, iar în al doilea rând să intru mai adânc în realitatea instituţiei, chiar dacă eu cunoşteam practic mersul lucrurilor. Dar până în acel moment contactul meu fusese doar unul dezinteresat. Când ajungi într-o postură de decizie, pentru cei care într-adevăr îşi iau meseria în serios intervine responsabilitatea, pentru că în ultimă instanţă orice decizie are în urma ei o repercusiune. Dacă decizia este bine luată, lucrurile merg bine, dacă decizia este greşită lucrurile merg prost. În momentul în care eşti un simplu angajat nu te interesează partea aceasta. Poţi să critici mult mai relaxat. Iar noi, în general, suntem dispuşi să criticăm ceea ce nu ne place, nu ne interesează de ce se ajunge la decizia respectivă, nu ne interesează demersul, spunem "bine domnule, dar putea să facă aşa...", dar nimeni nu ştie de ce s-a făcut şi de ce s-a ajuns la acel "aşa".
- Sau poate ştie, dar nu-l interesează.
- Adevărul este că tot demersul acesta decizional este foarte dificil, pentru că de oricâtă transparenţă ai vrea să dai dovadă, este foarte greu să ţii la curent pe toată lumea cu toate detaliile...
- Câţi angajaţi are Opera Română acum?
- În momentul de faţă 591, mai mult cu o sută şi ceva de persoane decât Teatrul Naţional.
- Este, aşadar, cea mai mare instituţie de spectacol din ţară?
- Da, aşa se pare şi dacă tot am făcut comparaţie cu Naţionalul, este adevărat că acolo sunt trei săli, în schimb o instituţie de spectacol de operă automat are ca angajaţi toţi membrii orchestrei, corului şi baletului, trei colective imense de care este nevoie în permanenţă.
- Ar trebui să fiţi cel mai responsabil director din "ograda" Ministerului Culturii?
- Da. În orice caz cel mai apăsat de responsabilitate şi, vă spun foarte sincer, este o responsabilitate care l-a un moment îţi produce nopţi de insomnie. Mai ales în România noastră de azi în care situaţia economică, situaţia socială este în plină transformare, în plină încercare de a se perfecţiona, toate lucrurile reflectându-se în viaţa noastră.
- Cum stă Opera cu publicul în acest moment, în care aţi preluat oficial poziţia de director?
- Am putea spune că stă... binişor. Nu este senzaţional, nu este nici aglomerat seară de seară, dar există un fenomen general de revenire a publicului în sălile de spectacol, indiferent de ce natură sunt ele, pentru că există o oarecare dezamăgire, un prea plin care s-a format după vidul din anii '90, care a generat migraţia publicului către televiziune. Acum acesta revine în săli. E o responsabilitate fantastică pentru noi. Trebuie să avem grijă cum îi primim şi cu ce îi primim. Pentru că în funcţie de calitatea pe care noi o oferim acum, ei rămân, sau pleacă să caute în altă parte.
- Nu mai poţi oferi ceea ce ofereai în anii '90?
- Categoric nu, pentru că în ultimii 15 ani lucrurile au evoluat fantastic. Mult mai mult decât între '75 şi '90. Ritmul devine din ce în ce mai alert şi totul tinde să se reducă la economic. Din acest punct de vedere, noi nu reuşim să facem faţă raportându-ne la tehnologia lansată la nivel mondial. În câţiva ani, tot ceea ce înseamnă tehnologie, computer, tehnică audio-video a evoluat într-un mod aberant aproape, la rândul ei informaţia a ţinut pasul cu această tehnologie, omul devenind mult mai informat, mai la zi. Modul de viaţă s-a schimbat. Au apărut alte hobby-uri, din păcate acum nu ştiu dacă mai există oameni care să colecţioneze timbre, ilustrate sau casete audio. Intri pe internet şi cauţi acolo tot ceea ce doreşti. Internetul a devenit el însuşi un hobby. Există totuşi şi un revers al medaliei, o parte nevăzută şi, zic eu, negativă. Acest contact cu internetul individualizează, interiorizează foarte mult personalitatea umană, o izolează şi o face să-şi piardă componenta de comunicare, să nu mai ştie să găsească această legătura socială şi culturală pe care o poate oferi, iată, spectacolul. În 2-3 ani vom ajunge să facem şi teatru virtual, iar calitatea tehnică a produsului de acolo va fi mult mai mare decât calitatea pe care o putem obţine noi cu resurse umane, într-un spaţiu real.
- Dacă aţi avea, printr-o minune banii necesari pentru a dota Opera Română la zi din punct de vedere tehnic, credeţi că oamenii cu care lucraţi acum ar avea elasticitatea de a se adapta acestor noi tehnologii?
- Elasticitatea se capătă şi cunoştinţele la fel. În general, perfecţionarea profesională şi-o doreşte toată lumea, oricui i-ar plăcea să poată lucra cu aparatură şi cu tehnologie modernă, chiar dacă le este mai greu să înveţe. În orice caz, decât să aibă o orgă de lumini din 1953, care în clipa de faţă funcţionează cu butoanele fixate cu beţe de chibrit, ca să stea cursorul în poziţia dorită, este preferabil să lucreze cu un computer care să memoreze toate fazele de lumini şi care să te scape de disperarea şi starea aceea de angoasă pe care ţi-o dă întrebarea: "se aprinde, nu se aprinde". Luminile sunt un aspect foarte important, pentru că fac parte din această tehnologie a spectacolului care a evoluat fantastic de mult în străinătate. Există acum posibilitatea tehnologică de a se folosi proiecţii cu laser, lumini inteligente, movie had-uri şi nu numai, o serie de facilităţi care dau pe viu senzaţia pe care spectatorul o are de obicei în faţa computerului sau a televizorului. Ori noi, din păcate, am rămas într-o stare a anilor '50- '60.
- Ca să revenim pe teritoriul muzicii, la nivelul vocilor discrepanţa nu este atât de mare faţă de ceea ce se întâmplă în lume...
- Aici este deja altă problemă, pentru că intervine factorul uman. Într-adevăr, ne putem compara din punct de vedere calitativ, vocile noastre nefiind cu nimic mai prejos decât vocile care există în Occident. Aici intervine pregătirea muzicală, talentul fiecăruia, pregătirea actoricească fiind cea care face diferenţa.
- Chiar fizicul şi forma fizică au început să conteze foarte mult în operă.
- Tocmai pentru că în Occident aceste calităţi vocale nu sunt senzaţionale. Se pare că după acea pleiadă fantastică din anii '70-'90, e un mic gol. Nu mai apare o altă Sutherland, nu mai vine o altă Jessie Norman sau orice alt nume fantastic, o altă Caballe, un alt Domingo sau Pavarotti. Şi atunci accentul se pune foarte mult pe expresivitatea vocală, pe expresivitatea actoricească, pe implicarea în crearea personajului. Noi am rămas oarecum ancoraţi în această mişcare academică a cântului tradiţional. Dar din cauză că antrenamentul vocal, pregătirea în şcolile de specialitate nu mai au aceeaşi greutate de pe vremuri, produsul acestor şcoli sunt cântăreţi tineri care nu mai au capacitatea de a face faţă unui asemenea stil academic. Ar fi momentul să se pregătească, să se cizeleze şi să intre foarte mult în domeniul actoricesc, al scenei, pentru că spectacolul modern nu mai poate să se bazeze nici pe lipsă de voce, în detrimentul sau în avantajul actoriei şi nici invers. Trebuie găsită o cale de mijloc în care personajul de operă să aibă toate calităţile posibile, dacă se poate să aibă şi o voce senzaţională şi să fie foarte bun muzical, atât de bun încât lucrul acesta să nu mai constituie pentru el o preocupare, concentrându-se pe a juca sau a crea un caracter.
- Cred că în primul rând m-am hotărât să fac asta pentru că eu, ca formaţie şi ca mentalitate sunt un adept al avangardei, sunt un luptător în felul meu. Ajunsesem la o anumită... blazare, la un stadiu în care, din lipsă de tehnologie, nu reuşeam să găsesc noi experienţe. Tot aşteptând soluţia să vină de undeva de sus şi neprimind-o ani de zile, în clipa în care mi s-a oferit această şansă am fost convins că trebuie să o fac. Nu ştiu dacă voi reuşi să scot instituţia din conul de umbră în care a intrat în ultima vreme, dar în mod sigur voi încerca. E un domeniu subiectiv, arta în sine este subiectivă, orice demers poate fi discutabil, dar cred că încercarea de a opri este singura noastră şansă. N-am siguranţa că voi reuşi. Totuşi, e momentul în care noi suntem obligaţi să ne aliniem şi să intrăm pe făgaşul occidental. Ne îndreptăm spre acest model pentru că la ei funcţionează şi probabil că asta este calea. Dar trebuie să ajungem acolo cu inteligenţă şi diplomaţie, cu foarte mult tact şi cu paşi mici. Sunt convins că o eventuală tehnică de a întoarce foaia cu 180 grade nu va funcţiona, nu va face decât să ne ducă la faliment. Sunt multe de spus, de la captarea publicului până la educarea lui.
- Cum concepeţi noţiunea de marketing în domeniul muzical şi ce importanţă are ea în proiectul dumneavoastră?
- E aproape de prim plan, pentru că şi opera, în ultimă instanţă, este o marfă, chiar dacă sună urât. Spectacolul, chiar dacă este un produs artistic, nu este oferit pe gratis atâta vreme cât punem preţ pe bilete la intrare. Ori în clipa în care intervine elementul vânzare-cumpărare, indiferent de preţ, înseamnă că se pune problema clasică în economie privind marfa şi vandabilitatea. Iar dacă noi trebuie să vindem un produs artistic, trebuie să-i facem şi reclamă, ca să-l cumpere cineva.
- Concret, ce noutăţi vor fi anul acesta la Operă, după premiera cu Cosi fan tutte?
- Grila noastră de stagiune este foarte înghesuită, pentru că totul s-a mutat în a două jumătate a acesteia. Coregraful Gigi Căciuleanu este deja în ţară şi lucrează cu compania de balet pentru un spectacol care se va numi Simfonia Fantastică, pe muzica lui Berlioz împănată cu unele momente de recitare de versuri franţuzeşti, probabil din Moliere. Este un spectacol de autor, este concepţia lui generală (regie şi scenariu şi coregrafie), iar stelele vor fi Corina Dumitrescu şi Răzvan Mazilu, iar în spectacol va fi şi un moment special de pantomimă al lui Dan Puric. Premiera oficială e programată pe 18 martie, iar repetiţia generală cu public cu o zi înainte. E nevoie ca acest compartiment al baletului să-şi schimbe puţin stilul şi să acopere o arie mai largă de exprimare şi eu zic că Gigi Căciuleanu este exact liantul potrivit. Este prima dată după plecarea lui când regizează la Operă. Au mai fost la un moment dat nişte tentative de a-l aduce, dar se pare că au eşuat. De data aceasta am reuşit să-l convingem să vină. Sunt convins că va ieşi un spectacol cu totul deosebit. Acesta ar fi un prim pas, după care va urma o premieră de operă cu Manon Lescaut de Puccini.