Lux și opulență

Îl mai ții minte pe PGI? Nu l-ai prins? Ce tânăr ești! A fost cel mai delicat și mai modest director pe care l-a avut vreodată institutul. Hai să-ți spun ceva: când l-au numit, și-a pus cel mai mic salariu posibil. Fix la pragul de jos al grilei directorilor. Avea dreptul la mașină de serviciu, dar a refuzat-o. Venea la institut cu bicicleta, cu tramvaiul sau pe jos, ca un angajat obișnuit. Nu mai spun că nu suporta biroul imens și-l găseai mai mereu în laborator, cu ochii în microscop.

După '89 am demarat câteva proiecte comune cu institutul similar din Germania. Tocmai împlineau un secol de existență și ne-au invitat să le fim alături, la aniversare. Pe cheltuiala lor, evident.

S-a lăsat greu convins. Nu-i prea plăceau evenimentele sofisticate și, ori de câte ori era obligat să participe la vreunul, se comporta cam ca un elefant băgat cu forța într-o prăvălie de porțelanuri. În plus, era un fumător înrăit și noile reguli anti fumat, aduse de peste ocean, îl enervau grozav.

I-am amintit cât de mult îl respectau partenerii germani și i-am atras atenția că un refuz ar fi fost considerat o impolitețe.

Pe vremea aceea, orice deplasare în străinătate trebuia să fie aprobată de forul ierarhic "superior". M-am prezentat cu hârtiile la ministru. Individul ăla habar nu avea cu ce se mănâncă activitatea noastră și nici măcar nu se străduia să o înțeleagă. Era perioada deschiderii spre lume și el nu scăpa nici o ocazie să bată străinătatea în lung și în lat. Nu degeaba cei din minister îl porecliseră "Gogu Turistu".

I-am pus în față scrisoarea nemților. Pe măsură ce o citea, ochii i se bulbucau, pofticioși, în spatele sticlelor groase ale ochelarilor.
- Oho, aniversare! Mi se pare interesant. Tare mi-ar plăcea să vin și eu cu voi! Cred că se și imagina în toiul petrecerii, înfulecând tartine cu icre negre și bând bruderșaft cu omologul german.

Când i-am povestit lui PGI, fața i s-a luminat.
- OK, Trandafire, scrie-le imediat nemților să-l invite pe el în locul meu.

Le-am scris, dar nu chiar cum mi-a cerut. Le-am mulțumit pentru onoarea pe care ne-au făcut-o, apoi le-am amintit că, proiectele noastre comune erau supervizate de ministerul de care aparținem și o invitație a domnului ministru Cutărescu ar fi fost binevenită. La final, am adăugat că, pentru a nu le provoca probleme organizatorice, eu personal renunț la invitație, deși tare mult mi-aș fi dorit să le fiu alături.

Mi-au răspuns imediat, mulțumindu-mi pentru sugestie și comunicând-mi că au suplimentat lista invitaților, printr-o scrisoare trimisă la minister.

Iată-ne, așadar, toți trei la Otopeni, așteptând îmbarcarea. Ce dracu' să discuți cu un necunoscut antipatic, dezinteresat de preocupările tale? Orice altceva decât despre institut și despre cercetare. De pildă, despre vremea la Berlin, despre fotbal, sau despre recenta demitere a lui Gorbaciov.

L-am lăsat să treacă primul spre autobuzul de îmbarcare. Când ne-a venit și nouă rândul, stewardesa ne-a oprit cu un gest delicat și ne-a condus, la poarta alăturată, cea cu covor roșu. O limuzină elegantă ne aștepta.

Nu am apucat să ne lăfăim prea mult în limuzină, că am și ajuns la scara de onoare a avionului. Cu coada ochiului l-am zărit pe ministru gâfâind pe cea, mult mai aglomerată, de la clasa economică.

Cea mai elegantă, mai parfumată și mai sexy stewardesă germană ne-a întâmpinat cu paharele de șampanie pregătite. Ne-a urat bun venit și ne-a instalat în fotoliile largi și confortabile ale clasei business.

Pe fața lui PGI se desena un imens semn de întrebare. Nu prea înțelegea ce se întâmplă. În timp ce stewardesa îi punea centura, îmi șopti printre dinți:
- Ce mi-ai făcut, Trandafire? Ce-i cu mascarada asta?
- Habar n-am, șefu'! Crede-mă că n-am făcut nimic special. Nu m-am ocupat eu de bilete. Am trimis-o pe Cocuța la agenție.
- S-o dai afară, când ne întoarcem!

Nu și-a găsit liniștea nici o clipă în timpul zborului. Nu l-au interesat nici tacâmurile de argint, nici dejunul bogat, servit în porțelanuri elegante și nici măcar băuturile fine cu care îl tot îmbia stewardesa cea frumoasă. De câte ori se deschidea perdeaua, își întorcea, pe furiș, privirea către partea din spate a avionului unde, pe unul din locurile din dreptul aripilor, ministrul își răsucea gâtul de cocostârc, căutând-ne printre pasageri, disperat că l-am lăsat să se descurce singur în aventura berlineză.

A răsuflat ușurat, când ne-a regăsit, la aterizare.
- Unde v-ați ascuns fraților? În toaletă? Credeam că nu v-au mai primit ăștia în avion.

PGI a mormăit ceva nedeslușit. Era mulțumit că ministrul încă nu aflase unde ne ascunsesem.

La hotel, s-a mai relaxat puțin.
- Trandafire, m-am mai gândit. Nu-ți mai dau afară secretara, dar zău c-aș fi făcut-o dacă ne-ar fi rezervat la 5 stele.

Era foarte încântat de camera lui micuță, curată și cu vedere spre Tiergarten.

N-o să-ți povestesc despre aniversare, nici nu îmi amintesc prea multe despre ea. Țin minte doar că două dintre recepții s-au ținut în niște locuri cu totul și cu totul insolite: una în sala unui muzeu de istorie, printre zeci de reproduceri ale unor sculpturi antice celebre și alta în vârful turnului unei biserici reformate din centrul Berlinului.

La întoarcere am luat-o la întrebări pe Cocuța.
- Vai, șefu', scuze, am uitat să vă spun! Biletele trimise de nemți erau, într-adevăr, la economy class, dar fata de la agenție ne-a făcut o surpriză. Mi-a spus că sunteți pasagerul cu numărul enșpe milioane al companiei și, ca bonus, v-a rezervat locurile la business class. Sper că v-a priit, să vă fie de bine!