Șah-mat

Călătorul înfrigurat bătu la ușa viscolită. Tremura încet sub hainele acoperite de zăpadă. Ușa se crăpă puțin și un ochi sticli în fanta de întuneric creată.
- Care ești la ora asta? Om bun au ba?
- Om bun, om bun. M-au prins seara și viscolul pe drumurile astea înghețate.
-...
- O cană caldă de ceai și un loc să mă încălzesc și apoi îmi continui drumul.

Ușa scârțâi și se deschise forțat, zgâriind pământul de pe jos.
- Intră repede că iese căldura. Dar să știi că nu avem nici noi mare lucru. Un pic de fiertură și un loc lângă foc e tot ce avem.

Călătorul își scutură hainele pline de zăpadă, se aplecă să încapă pe sub pragul de sus și intră în bordei. Un suflu de aer rece intrase odată cu el. Din câțiva pași ajunse în centrul singurei încăperi care părea să servească și de bucătărie și de cameră de dormit. Pe un perete era o sobă care se prelungea într-o parte cu un cuptor țărănesc cu plită metalică de gătit. În cuptor focul abia mai mocnea. Lângă sobă se vedea capătul unui pat simplu de lemn. Restul încăperii nu era luminat. Gazda dispăru câteva clipe în întuneric și reapăru ținând două scaune din lemn pe care le așeză în apropierea sobei.
- Uite, ia loc. Îți pregătesc și ție un blid. Nici noi nu am mâncat de seară. De când baba mea a murit am rămas singur cu ăștia mici, zise oftând.

Deschise apoi ușița metalică de la cuptor și vârî câteva lemne răsucite peste jăratecul acoperit de cenușă. Scântei aurii țâșniră spre el și se stinseră de barba albă, aspră, ca din ace de gheață. Închise ușa și apoi îndepărtă câteva inele concentrice de fontă ale plitei direct cu degetele butucănoase fără să îi pese că erau fierbinți. Se așeză cu mișcări greoaie pe scaun și așteptă să se pornească focul. Profilul lui nemișcat încadrat de barba și părul alb, neîngrijit era înconjurat ca o aură de lumina galbenă a flăcărilor care șerpuiau prin gaura formată în plită.

O pisică așezată pe marginea de teracotă a cuptorului se ridică cu mustățile zburlite, nemulțumită de prezența flăcărilor sau poate a străinului și se ascunse sub pat. În partea mai devreme întunecată era acum vizibilă măsuța de la care adusese scaunele. Deasupra măsuței, câteva rafturi. Lângă, un tuci negru acoperit. Bătrânul aduse tuciul și astupă gaura formată în plită.
- Ne mai ajută niște vecini. Ne-au lăsat supa asta mai devreme când dormeam. Ne aduc tot timpul de mâncare. Intră ei singuri că eu nu am lacăte la casă. Nu e nimic de valoare aici. Doar ce se vede.

Străinul nu zicea nimic, îl lăsa pe bătrân să continue.
- Fata mea e plecată la muncă în străinătate, nu mai știu nimic de ea de ceva vreme. Azi e chiar ziua ei, când ai bătut la ușă mă gândeam că îmi aduci poate vești de la ea. De unde vii tu, călătorule? Prin multe locuri ai trecut? Poate ai întâlnit-o sau ai auzit ceva de ea. Ana o cheamă.
- De tare de departe vin. Și mult mai am de mers. Am trecut prin multe orașe din lumea asta. Cine știe, poate am văzut-o și pe fata ta.

Bătrânul rămase pe gânduri cu mâinile în poală și mai adaugă doar ca o concluzie:
- E mare lumea asta, ne pune Dumnezeu pe unii în calea altora că toți suntem copiii lui.

Din tuci începeau să iasă aburi. Se ridică și aduse de pe rafturile de lângă măsuță un castron de aluminiu ușor deformat. Apucă un polonic agățat pe peretele de lângă sobă și cu gesturi grijulii să nu irosească supa umplu castronul și i-l oferi. Se întoarse apoi la masă, dădu la o parte pagina unui ziar pătat și rupse un colț bun de turtă pe care îl întinse străinului împreună cu o lingură tot din aluminiu. Repetă procesul pentru el, îndepărtă apoi tuciul de pe plită, trase cercurile concentrice de fontă înapoi astupând ochiul de foc și se așeză pe un scăunel de partea cealaltă a sobei.

Străinul așteptă câteva clipe, nu era sigur dacă bătrânul mai pregătește încă un castron dar acesta se așezase pe scaun și începuse să mănânce încet cu privirea pierdută alternând colțul de turtă cu mici sorbituri de supă. Mâncau amândoi în tăcere, doar lemnele trosneau din când în când mistuite de foc. Străinul își termină primul supa și apoi îndepărtă haina udă și o agăță de un cui în apropierea sobei. Bătrânul nu terminase încă de mâncat dar gestul oaspetelui îl trezi din amorțire.
- Și ce vești zici că aduci? Ce se mai întâmplă în lumea celor care trăiesc? Așa îi zic eu, lumea celor care trăiesc. Că mie ce mi-a mai rămas mie altceva de făcut decât să aștept moartea?, râse el.
- Lumea celor care trăiesc nu e foarte diferită de lumea celor care încă nu au murit. Povară grea sunt veștile pe care le port cu mine dar toți trebuie să ne purtăm crucea. Și poți să îmi zici pe nume. Aron.

Bătrânul se opri din mâncat, se șterse cu mâneca și zise:
- Păi și eu tot Aron. Ce întâmplare, să dai tu de mine pe vremea asta și tot Aron să te cheme.
- Poate nu e o întâmplare, bunul Dumnezeu ne pune unii în calea altora cum bine ai zis. Poate că aici trebuia să ajung în seara asta. Auzi, dar copiii nu mănâncă?
- Copiii? Ce copii?
- Ziceai că ai rămas singur cu cei mici?
- A, nu am copii eu, am rămas singur la bătrânețe, baba mea s-a prăpădit de câțiva ani de zile. Fata e plecată în străinătate, sunt singur aici, eu și cu pisicile. Ele sunt copiii mei. Ehe, o să vezi tu când o să fii de vârsta mea, nu e ușor la bătrânețe singur, zise el și se aplecă cu greu și lăsă câteva bucături de mâncare într-un castron așezat direct pe pământ lângă piciorul de lemn al patului.

Pisica își făcu apariția și începu să mănânce apucând bucățile și scuturându-le ușor.
- Nu e ușor pentru nimeni, Aron, zise străinul. Toți ne ducem povara așa cum putem.
- Așa e. Așa e. Bunul Dumnezeu ne pune la încercare.

Bătrânul terminase de mâncat, îi luă farfuria oaspetelui și le puse pe amândouă într-o copaie de lemn de lângă masă. Se întoarse apoi cu o cutie de lemn și i-o arătă zâmbind cu speranță.
- Pe vremea asta nu poți pleca oricum. Ce zici de un joc de șah? Mai joc eu cu pisicile dar ele nu prea știu regulile și mut tot eu și pentru ele, râse bătrânul.
- Joc uneori, dar nu îmi place prea mult. Îmi trezește amintiri neplăcute.
- Stai să fac lumină, zise bătrânul fără să îl asculte.

Se înveselise dintr-o dată și cu mișcări agile aduse masa și o așeză între ei. Desprinse apoi o lampă cu gaz agățată pe un perete, o aprinse, învârti rotița laterală până când flacăra crescu și o așeză la loc în cui. Pereții bordeiului erau acum inundați de lumina galbenă și câteva obiecte apărură din întuneric completând peisajul. Ustensile de gătit agățate pe perete lângă sobă. Un covor agățat pe peretele de lângă pat și câteva tablouri cu poze de familie agățate pe alt perete.

Își scoase din buzunarul de la piept ochelarii și îi puse pe nas apoi așeză cu răbdare toate piesele de șah. Îi oferi străinului piesele albe, dar acesta refuză și învârti tabla de șah preferând partea cu piese negre. Începură să joace și de la primele mișcări bătrânul fu surprins că oaspetele lui juca foarte bine. Îi anticipa fiecare mișcare și oricât încerca nu reușea să îi desfacă apărarea. Primul joc se termină la egalitate. Străinul își aranjă piesele în tăcere dar era tot mai trist. Era evident că nu îi făcea plăcere să joace dar continuară pentru că bătrânul insista. Al doilea joc urmă același tipar cu același rezultat. Remiză. Și următorul. Orice strategie încercase bătrânul nu reușea nicidecum să schimbe deznodământul. Parcă oaspetele lui îi știa dinainte toate mutările. Și de fiecare dată când punea la cale o strategie de atac, acesta îi răspundea cu mutarea perfectă ca și cum i-ar fi ghicit gândurile.
- Hai să mai jucăm măcar un joc. Dar schimbăm, joc eu cu negrele tu cu albele, zise bătrânul ușor încruntat.
- Ești sigur? Eu întotdeauna joc cu negru, în plus albul are avantaj.

Bătrânul nu îi răspunse, mormăi ca pentru el și îl invită cu un gest scurt să facă prima mutare. Era concentrat pe tabla de șah, total absorbit de joc. Vedea toate combinațiile, înțelegea toate căile de atac și de apărare, înțelegea toate traseele logice posibile cu mult înainte ca mutările să fie făcute. Simțea că victoria o să fie a lui. Nu înțelegea de ce dar știa că era foarte important să câștige partida. Mai important decât orice altă partidă jucată vreodată. Ca și cum ar fi fost o chestie de viață și de moarte. Reușise să obțină un mic avantaj și anticipa deja încrezător că era doar o chestiune de timp până la victoria finală. Dar străinul nu părea perturbat, își continua tacticos și calm jocul deși era în dezavantaj. Desfășura calm, mecanic piesele fără a se gândi prea mult la mutări ca și cum știa deja ce trebuie să mute și aștepta doar să îi vină rândul. Bătrânul era aproape exaltat. Ridica piesele înainte să le mute cu gesturi largi, teatrale și lovea apăsat tabla de lemn cu satisfacție și patos. Pornise într-un asalt furibund final pentru a spulbera ultimele câteva piese albe rămase când străinul apucă cu două degete nebunul de alb și pentru prima dată rămase cu el în aer preț de câteva clipe ca și cum nu și-ar fi dorit să facă mutarea. În cele din urmă duse până la capăt mutarea care desena o diagonală neanticipată de bătrân.
- Șah-mat, Aron. Am câștigat, zise el cu o voce tristă. Iar tu ai pierdut.

Bătrânul privea neîncrezător tabla de șah. Așa era. Bătălia fusese pierdută. Regele lui era condamnat.
- Ai câștigat. Nu mai am alte mutări, zise el resemnat.

Cu degete tremurânde își dădu jos ochelarii și cu un singur deget răsturnă piesa neagră cu cruce pe cap. Regele se prăbuși, lovi zgomotos suprafața lucioasă de lemn, se rostogoli apoi asurzitor pe tabla de șah, pe masă și în cele din urmă căzu și se izbi de podea. Podeaua însă nu era de pământ. Podeaua era din gresie gri și piesa de șah se rostogolise până lângă piciorul metalic al patului. Soba era înlocuită de un calorifer. Întreaga camera era bine luminată de un neon alb instalat în tavan. Lângă pat era o măsuță și pe măsuță un bol de carton plastifiat cu supă și o bucată de pâine albă. Supa se răcise, neatinsă. Lângă bolul de supă o tablă de șah și în jurul tablei de șah piese albe și piese negre ieșite din joc.

Bătrânul se ridicase de la măsuță, se plimba singur prin camera și mormăia tot mai agitat:
- Șah-mat, Aron. Ce o să mai faci acum? Nu mai ai mutări. Șah-mat, a plecat. Șah-mat, tu ești vinovat. Șah-mat, Aron, e adevărat. Șah-mat. Șah-mat.

Începuse să repete tot mai tare aplecându-se din când în când către piesa de șah căzută lângă pat. Pe ușă apărură doi bărbați îmbrăcați în halate albe. Unul dintre ei avea o mână în buzunar și îi vorbi cu blândețe bătrânului:
- Aron, totul bine? Ai nevoie de ceva? Hai să ne calmăm îi zise el în timp ce îi făcu un semn discret celuilalt să se deplaseze ușor în lateral. Iarăși ai luat tabla de șah? Știi că nu îți face bine.

Bătrânul nici nu îi privea, continua să vorbească singur către regele de negru pe care îl ridicase și îl strângea în mână. Nu opuse deloc rezistență când cei doi îl conduseră până pe pat.
- Îl sedăm?
- Da, când ajunge în starea asta, e mai bine, zise cel care avea o mână în buzunar.

După câteva momente, bătrânul începuse să se calmeze și repeta tot mai încet:
- Șah-mat. E adevărat. Șah-mat. Eu sunt vinovat. Șah-mat. Nu m-am uitat. Șah-mat. Anuța... A plecat.

Unul din asistenți se întoarse spre celălalt și întrebă:
- Cine e Anuța?
- Fetița lui. Erau în vacanță, la plajă. El juca șah și nu era atent. Fetița s-a îndepărtat de mal, a fost luată de curenți și s-a înecat. La scurtă vreme, soția lui s-a sinucis. A rămas singur, a pierdut tot, a ajuns pe drumuri și până la urmă a ajuns la noi. E unul din pacienții cei mai calmi dar uneori reușește sa fure tabla de șah și atunci joacă în neștire până ajunge în starea asta.

Asistenții îl acoperiră cu o pătură, stinseră lumina și ieșiră din cameră. Bătrânul rămase singur, pe întuneric, cu ochii închiși, doar buzele lui uscate se mai mișcau încet în timp ce strângea la piept una din mâini încleștată. În cele din urma buzele se opriră, mâna căzu moale pe pat, pumnul se deschise și din el apăru regele de negru care se rostogoli de câteva ori până să își găsească poziția finală cu capul rezemat de aceeași pernă pe care se odihnea și capul alb al bătrânului.