Mulți dintre oamenii (care își spun) de stînga sînt atît de puțin dialectici, atît de mărginit, îngust, orb partizani (un partizant în gol, fără tabără), încît te poți întreba (trebuie să te întrebi!) ce fel de stînga este aceasta, ce fel de (neo)marxism e acesta.
Dialectică. Atunci cînd, în 2011, scoteam în exergă, pe una dintre clapetele cărții mele Contracriza, fraza, doar aparent paradoxală sau circulară, "perversă", de fapt absolut liniar logică: "Urăsc comunismul pentru că m-a făcut să-mi fac iluzii cu privire la capitalism", asta mă străduiam să fac, să exprim, să încerc: o amorsă de gîndire dialectică.
Care, azi, ar suna cam așa: Rusia trebuie meta-condamnată, disprețuită chiar (prin reprezentanții săi, desigur, dar poate că - oroare! - nu numai), pentru prostia de a fi declanșat un război care va avea ca efect sigur, deja vizibil, consolidarea adversarului, altfel spus, supra-supremația (nesperată) americană. După acest război, la fel ca după Al Doilea Război Mondial, Europa va fi mai "americană", mai americanizată ca oricînd. Cu un plus, chiar: Europa de Est, care fusese lăsată ca pradă de război, ca recunoștință, ca preț, în brațele Uniunii Sovietice. Dar atunci inamicul fusese Germania, în inima Europei. Acum "Germania" e Rusia, care, prin Ucraina (eternul "teren" de luptă Est/Vest al Nordului), vrea să ia locul Germaniei, să intre, adică, în inima Europei.
Mulțumesc, Rusia, pentru că ne-ai făcut mai americani ca oricînd, că ne-ai inclus în sfîrșit și pe noi, Europa de Est, în orbita SUA!
Problema noastră, creată de Rusia, este că aceasta a pornit, așadar, un război pe care nu are nici cum să-l cîștige cu adevărat, nici cum să-l oprească sau să-l încheie, un război pe care, acum vedem, toți, în special, poate, americanii, și-l doreau, dar avînd, spre deosebire de Rusia, și alte, sau, hai să spunem, mult mai multe posibilități de a-l purta mascat, "sub steag fals" - adică sub stindard economic, de pildă -, au putut evita să-l declare, adică să-l admită, să-l recunoască, să-i dea curs. Un război - reiau - pe care mulți, dacă nu toți, mai ales pentru re-cîștigarea sau re-consolidarea supremației, și-l doreau și de care vor (fi singurii care vor) profita.
Vorbesc în special de americani, în "războiul" lor cu China, și pentru care Rusia este deja un fel de victimă colaterală, dat fiind că, temîndu-se că ar putea să dispară de la masa celor mari, a pornit, iată, scandalul, ca să fie re-băgată în seamă și în cărți. Cîtă disperare!
Da, de-asta, conștient/inconștient, nu vrea Rusia să vorbească de "război", spunîndu-i, perifrastic, magic, ca să evite cuvîntul fatal, "operațiune militară specială": Rusia se teme de fapt de război, nu vrea război, pentru că știe că nu are cum să-l cîștige. L-a pornit tot sub un fel de steag nominal fals, declanșînd un război pe care credea, disonant cognitiv, că-l poate porni fără să-l poarte, război fără război, dar care, odată pornit, devine inevitabil ceea ce era de la bun început, adică război: exact ce nu voia Rusia, sau voia "controlat". Ce hubris, totuși, adică ce nebunie, ce delir, să vrei, să crezi că poți controla incontrolabilul! Dar nu aceasta e definiția și nu acesta este nivelul la care se produce mințirea de sine? Ba da. La asta asistăm: la dezastrele acestei catastrofe morale și logice, colective, din cîte se pare. Sau măcar captiv-colective, dar asta nu contează.
Pentru că în felul acesta Rusia a făcut nu numai jocul adversarului declarat (SUA), ci jocul adversarilor care își adjudecaseră conflictul, dreptul de participare la joc (SUA și China), atît de perfect dialectic încît pare de-a dreptul o consipirație.
Rusia, însă, nu putea altfel, nu avea alte mijloace.
Europa, și ea, deja, parțial "colateralizată", nu va avea decît de cîștigat: se va dezvolta și se va maturiza instituțional și ca spirit, va evolua, putînd să devină pionierul speranței salvării Planetei, doar în favoarea vieții. O cu adevărat a treia cale. Cedînd jocul costisitor al supremației și putînd doar să profite de el, auto-marginalizîndu-se strategic. Cam ceea ce ar vrea și Rusia, dar nu are cu ce.
Dialectică. Atunci cînd, în 2011, scoteam în exergă, pe una dintre clapetele cărții mele Contracriza, fraza, doar aparent paradoxală sau circulară, "perversă", de fapt absolut liniar logică: "Urăsc comunismul pentru că m-a făcut să-mi fac iluzii cu privire la capitalism", asta mă străduiam să fac, să exprim, să încerc: o amorsă de gîndire dialectică.
Care, azi, ar suna cam așa: Rusia trebuie meta-condamnată, disprețuită chiar (prin reprezentanții săi, desigur, dar poate că - oroare! - nu numai), pentru prostia de a fi declanșat un război care va avea ca efect sigur, deja vizibil, consolidarea adversarului, altfel spus, supra-supremația (nesperată) americană. După acest război, la fel ca după Al Doilea Război Mondial, Europa va fi mai "americană", mai americanizată ca oricînd. Cu un plus, chiar: Europa de Est, care fusese lăsată ca pradă de război, ca recunoștință, ca preț, în brațele Uniunii Sovietice. Dar atunci inamicul fusese Germania, în inima Europei. Acum "Germania" e Rusia, care, prin Ucraina (eternul "teren" de luptă Est/Vest al Nordului), vrea să ia locul Germaniei, să intre, adică, în inima Europei.
Mulțumesc, Rusia, pentru că ne-ai făcut mai americani ca oricînd, că ne-ai inclus în sfîrșit și pe noi, Europa de Est, în orbita SUA!
Problema noastră, creată de Rusia, este că aceasta a pornit, așadar, un război pe care nu are nici cum să-l cîștige cu adevărat, nici cum să-l oprească sau să-l încheie, un război pe care, acum vedem, toți, în special, poate, americanii, și-l doreau, dar avînd, spre deosebire de Rusia, și alte, sau, hai să spunem, mult mai multe posibilități de a-l purta mascat, "sub steag fals" - adică sub stindard economic, de pildă -, au putut evita să-l declare, adică să-l admită, să-l recunoască, să-i dea curs. Un război - reiau - pe care mulți, dacă nu toți, mai ales pentru re-cîștigarea sau re-consolidarea supremației, și-l doreau și de care vor (fi singurii care vor) profita.
Vorbesc în special de americani, în "războiul" lor cu China, și pentru care Rusia este deja un fel de victimă colaterală, dat fiind că, temîndu-se că ar putea să dispară de la masa celor mari, a pornit, iată, scandalul, ca să fie re-băgată în seamă și în cărți. Cîtă disperare!
Da, de-asta, conștient/inconștient, nu vrea Rusia să vorbească de "război", spunîndu-i, perifrastic, magic, ca să evite cuvîntul fatal, "operațiune militară specială": Rusia se teme de fapt de război, nu vrea război, pentru că știe că nu are cum să-l cîștige. L-a pornit tot sub un fel de steag nominal fals, declanșînd un război pe care credea, disonant cognitiv, că-l poate porni fără să-l poarte, război fără război, dar care, odată pornit, devine inevitabil ceea ce era de la bun început, adică război: exact ce nu voia Rusia, sau voia "controlat". Ce hubris, totuși, adică ce nebunie, ce delir, să vrei, să crezi că poți controla incontrolabilul! Dar nu aceasta e definiția și nu acesta este nivelul la care se produce mințirea de sine? Ba da. La asta asistăm: la dezastrele acestei catastrofe morale și logice, colective, din cîte se pare. Sau măcar captiv-colective, dar asta nu contează.
Pentru că în felul acesta Rusia a făcut nu numai jocul adversarului declarat (SUA), ci jocul adversarilor care își adjudecaseră conflictul, dreptul de participare la joc (SUA și China), atît de perfect dialectic încît pare de-a dreptul o consipirație.
Rusia, însă, nu putea altfel, nu avea alte mijloace.
Europa, și ea, deja, parțial "colateralizată", nu va avea decît de cîștigat: se va dezvolta și se va maturiza instituțional și ca spirit, va evolua, putînd să devină pionierul speranței salvării Planetei, doar în favoarea vieții. O cu adevărat a treia cale. Cedînd jocul costisitor al supremației și putînd doar să profite de el, auto-marginalizîndu-se strategic. Cam ceea ce ar vrea și Rusia, dar nu are cu ce.