Podul

Seara era târzie.
- Gata, ești pregătită?, întrebă tatăl. Era obosit, dar știa că, fără poveste, somnul nu venea.

Fetița își bătu perna și se ghemui mai bine sub plapumă.
- Gata, dădu ea din cap.
- Ce carte vrei să citim?
- Nu vreau carte, vreau o poveste din minte, îi atinse ea fruntea cu degetul arătător. Vreau povestea aceea.
- Ești sigură că o vrei tot pe asta?
- Sunt sigură, șopti fetița.
- Povestea aceasta este despre un pod, începu atunci bărbatul, privind în gol, spre perete. Un pod de lemn, peste un râu învolburat, cu apă rece de munte. Este destul de lat cât să treacă unul lângă altul patru oameni. Lemnul e de o culoare caldă, aurită și miroase bine. Are balustrade solide, tot din lemn, iar printre scânduri poți vedea curgând turcoazul râului. Mereu m-am gândit că apa aceea trebuia să vină de sus, din ghețar, că era gheață topită, peste pietre albe. Era atât de rece, chiar în mijlocul verii și curgea repede, parcă furioasă, mormăind, constrânsă să rămână între malurile abrupte. De pe mijlocul podului, când priveai în jur, părea că lumea întreagă curge. Singură structura aceea de lemn rămânea neclintită, schimbându-se foarte puțin în timp, accentuându-și nuanța de chihlimbar.
- Chihlimbar ca în lanțul meu?, întrebă copila, parcurgând cu degetele firul negru al șnurului împletit în jurul unui medalion în formă de lacrimă.
- Exact așa, confirmă el, ca în medalion. Și ca în ochii ei, ai fetei care se plimba aproape în fiecare zi pe podul acela. Trecea mai întâi peste calea ferată a trenulețului cu cărbuni, apoi ajungea pe marginea podului. Am uitat să iți spun, își frecă el fruntea, podul este acoperit cu scânduri de lemn.
- În V inversat, completă fetița, arătând cu mâinile forma.
- Acoperișul e suspendat pe piloni groși, din trunchiuri întregi rotunjite de copaci, poate de brad. Poate că ăsta era mirosul acela dulce-mieriu al scândurilor, îi amintea de semințele din conuri. Mirosea proaspăt, a vacanță. Fata aceea pășea aproape plutind, nu îi auzeai pașii. Privea apa curgând, îi vedeai trecând umbre de gânduri peste față, pete gri albăstrui păreau să plece spre vale, cu apa.

Fetița privea înspre tavan, urmărind ca într-un film imaginile din poveste. Cu vocea puțin întristată, îi șopti tatălui ei:
- Era o fată mai mare, nu e așa?
- Da, era o femeie tânără. ÎI citeai însă în privirea jucăușă, că i-ar fi plăcut încă să alerge pe pod, ca în copilărie, cu toată viteza, dintr-o parte în alta, cu mâinile desfăcute în lateral. Chiar și în pașii de plimbare îi simțeai salturile, că și cum ar fi fost gata oricând să înceapă un joc. Uneori printre scândurile din acoperiș treceau, în lame fine, raze de soare. Plimbându-se mângâiată de perdelele succesive de lumină, fata părea să își schimbe consistența. Îndepărtându-se, conturul corpului îi era neclar, iar ea devenea translucidă.
- Nu-mi place cu razele de soare, se împotrivi fetița, vreau să fie întunecat.
- Și ei, zâmbi bărbatul, ușor amuzat, îi plăceau mult zilele înnorate. Nu se lăsa nici când îi clănțăneau dinții de frig, nici când mâinile îi deveneau palide, înghețate. Pe pod, mai ales acolo în mijloc, se simțea adăpostită. În față și în spate un număr egal de scânduri o despărțeau de maluri și cumva, de restul lumii. Era locul în care timpul rămânea încremenit, unde nu era necesar să fie luate decizii, unde nimic nu o grăbea spre vreo destinație.
- Acolo a văzut-o el, prima dată, sublinie fetița.
- Acolo, într-o zi de sfârșit de iarnă, într-o după-amiază deja întunecată, cu stele ascunse după straturi groase de nori. El venea din celălalt capăt, dinspre pădure, cu valiza în mână, se apropia de gară. Erau mulți oameni pe pod, pașii grăbiți tropăiau făcând să vibreze ușor scândurile. La oră fixă venea trenul și cum opririle în micuța gară erau rare, în grupuri alerte călătorii se îndreptau spre stație. Fata era îmbrăcată în același gri anonim ca ceilalți, și poate nici nu ar fi observat-o în mulțime, dar, spre deosebire de toți, stătea nemișcată. Rezemată de un pilon, în mijlocul podului, privea spre vale, spre apele indigo.
- Și el unde mergea?
- Ei bine, el a uitat. Pleca undeva pentru serviciu, avea o întâlnire importantă. A trecut pe lângă ea grăbit, fără să îi vorbească, era prins în gânduri și abia spre capătul podului, s-a întors ca și cum ar fi avut o revelație. Nici atunci, nici mai târziu, deși s-a gândit de multe ori la momentul acela, ba chiar l-a povestit de foarte multe ori, îi zâmbi copilei și ea chicoti încântată, nu a înțeles de ce s-a întors din drum.
- Ca să o privească, spuse fetița, strângându-și plapuma la piept.
- Ca să privească, cum, într-o mare mișcătoare de oameni, printre valuri de capete, între ape curgând, sub nori alunecând apăsător spre zare, femeia aceasta stătea, împietrită, privind în depărtări. Se confunda aproape cu stâlpul podului de care se rezemase cu tâmpla, șuvițele ei lungi, castanii, se lipeau de lemn ca într-o îmbrățișare. Nu era tristă, nu părea îngrijorată, nu aștepta. Era, acolo, nemișcată, în mijlocul podului. Și totul s-a petrecut de fapt foarte repede, într-o secundă sau mai puțin.
- Într-o clipire, îl corectă fetița.
- Ca într-o fotografie făcută din mers, atât. Apoi el a plecat cu trenul și nu își mai aduce aminte nimic din ziua aceea, decât că nu reușea să își scoată din minte imaginea ei.
- Crezi că era deja îndrăgostit?, silabisi fetița, zâmbind.
- Eu cred că ceva s-a schimbat atunci în el, pentru totdeauna. Dar nu știu ce, scutură bărbatul din cap. Pentru că abia o zărise, înțelegi, nu o cunoștea deloc, nici nu apucase să îi vorbească. Oricum, abia aștepta să se întoarcă. Au trecut apoi câteva zile, și deși trecea acum des pe pod, nu a mai văzut-o. Ajunsese să creadă că își imaginase scena, femeia, totul. Mai mult, nu își amintea cum arăta ea. Rămăsese într-o stare ciudată, o căuta de acum pe stradă, insista cu privirea spre fețe necunoscute, îl nelinișteau șuvițele castanii suflate de vânt.
- Până în ziua aceea de duminică, alungi copila cuvintele.
- Clopotul bisericuței se auzea în dreapta și stânga, reflectate de pereții văii înguste dintre munți. Era deja primăvară, își aminti bărbatul, zăpada se mai vedea doar pe creste. În pădure, pe solul înverzit, sclipeau anemone albe. Ieșise din crâng, lumina era orbitoare la amiază, și intrase pe pod ca să profite de umbră. Din partea cealaltă se apropia o siluetă, mișcându-se ca într-un dans, cu pașii ritmați de bătăile clopotului. O privise cu ochii îngustați cum pășea, nu îi vedea chipul, ascuns de lumina de contre-jour.
- Dar a știut, dădu fetița din cap, că era ea.
- Mai mult de atât, mergeau unul spre altul, fiecare dintr-un capăt al podului, și pașii li se sincronizaseră încât se apropiau ca și cum ar fi dansat împreună. Ca și cum se apropiau ca să se întâlnească.
- Podul era atât de lung, se roti copila în pat într-o piruetă, încât au avut timp de o melodie întreagă.
- Așa a părut, ca un vals nesfârșit, într-un ritm ce îi lega, îi ancora, cu fiecare pas răsunând pe scânduri.
- În jur lumea se rotea, țopăi fetița cu entuziasm.
- Totul părea să se miște în jur, confirmă el, ca și cum un dirijor nevăzut ar fi indicat: acum norii pfuuu, acum valurile, acum clopotele, acum pașii, acum vântul.
- Vâjjj, căzu fetița obosită înapoi pe pernă.
- Când erau aproape față în față a văzut-o izbucnind în râs. Și a înțeles, simțiseră amândoi momentul acela de ritm. Și s-au oprit, în mijlocul podului, și s-au privit.
- Și s-au privit, repetă fetița cu ochii mari.
- Și au rămas împreună, de atunci, ridică el din umeri.
- Și au avut copii, continuă șoptit mititica.
- Mai târziu, au avut o fetiță.
- Și au trăit fericiți?
- Pe cât s-a putut, răspunse el privind iar în gol, ridicând din umeri. S-au întors de multe ori pe podul lor, căci acum era al lor, uneori s-au și certat acolo. Ecoul era foarte bun, se strâmbă el, când strigau unul la altul rezonau sub acoperiș toate cuvintele.
- Mda, se strâmbă ea. Ai uitat să îmi spui de medalion, i-l arătă.
- Așa e. Nici nu îmi amintisem detaliul acesta la început. Poate repetând povestea, la un moment dat în minte mi-a apărut brusc gândul că ea ținea în mână un medalion. Atunci, prima dată când a văzut-o, în mulțime, ea avea în mână un lanț împletit, din piele neagră. Îl ținea suspendat în fața el ca pe un pendul și se uita la el.
- Cred că e un detaliu destul de important, se strâmbă copila. În plus, ea i l-a dat fetiței ei, ca să îl poarte când va fi mare.
- Da, o mângâie pe cap.

Au rămas în tăcere o vreme. Fetița își răsucea medalionul.
- Gata, se hotărî el, e timpul să dormim.
- Bine, mormăi ea.

El o sărută pe frunte și stinse veioza. Se îndreptă spre ușă,.
- Tati, îl opri vocea ei.
- Da, draga mea.
- Nimic.
- Bine, noapte bună.
- Dar tati?
- Da, draga.

Copila mai ezită puțin, apoi spuse:
- Crezi că ea mai merge pe podul vostru?

El se întoarse lângă pătuțul ei și o mângâie pe frunte.
- Eu mai merg, știi, uneori.
- Știu. Și cu mine.
- Și cu tine. Ce crezi, ea mai merge?
- Cred că da, străluciră în întuneric ochii ei. Simt că a trecut, de curând.