Necuvântătoarele

Totul a început așa, când maică-mea a renunțat la dreptul ei de a-mi curma viața. Spre deosebire de ceilalți douăzeci și cinci de frați și surori care au ajuns în containerul de gunoi al maternității de pe Strada Cuza-Vodă, eu am fost Cea Aleasă. Fiind bolnavă grav de inimă, era printre puținele femei care aveau acces la avort în mod legal.

Maică-mea m-a ales să-i fiu fiică, iar taică-meu m-a ales să-i fiu băiatul pe care și-l dorise întotdeauna. Inutil să mai vorbim de dezamăgirea acestuia, când am ieșit din măruntaiele soției, exact în momentul când fabrica de metalurgie trăgea semnalul de încetare a programului. Surpriză mare! Eu, în momentul în care am deslușit, ca prin ceață, portretul Dictatorului din spatele tufelor de păr care creșteau din urechile vânjoase ale medicului de gardă, credeți-mă că am făcut tot ce îmi stătea în putere să opresc marea greșeală de a aduce pe lume încă un suflet nevinovat ce avea să fie îndopat cu laptele propagandei comuniste și piure de răbdări prăjite.

M-am întors, și m-am răsucit, cu o agilitate precoce mi-am învălătucit cordonul ombilical în jurul gâtului. Mai mult decât o încercare de sinucidere "din fașă", acest gest anticipa mai degrabă funambulismul pe care avem să-l practic, o viață întreagă, pe frânghia care-mi lega sufletul de carne, și de lumea nebună în care refuzam disperat să mă nasc. Așa a fost să fie însă, m-a salvat asistenta-urâtă-care-iubea-bebelușii. M-a apucat de ceafă rapid și a desfăcut șarpele ombilical înainte de a gâtui valul de oxigen pe primul său drum către creier și plămâni. "Nici să nu-ți treacă prin cap să-mi faci una ca asta tocmai mie!" Urletul ei m-a adus înapoi la viață. Am început să înfulec aerul cu poftă, salutând din când în când cu țipete de Tarzan ordinea materială exterioară uterului. Nu urlam numai în numele meu, eram ecoul resentimentului surorilor și fraților mei nenăscuți. Într-o țară fără alte mijloace contraceptive în afara avortului, purtam sămânța germinată a vieții ca intenție, niciodată ca realizare. Asta explica toate eșecurile și visele neîmplinite ale întregii mele generații. «Înțelenirea în proiecte» generalizată la nivel de țară, după vorbele cuiva înțelept, se manifesta la noi ca destin personal.

Nașterea mea a declanșat boala mamei. Încă din uter, îi puteam simți inima tot mai slăbită, la fiecare gură de lichid amniotic cu care mă hrănea. Apoi, mai târziu, la numai câțiva ani după ce am învățat să merg, biata de ea s-a prăbușit lângă cuptorul în care prindeau o crustă lucioasă ca de icoană proaspăt vopsită, plăcinte economice de post, cu varză și mărar. Era o bucătăreasă desăvârșită, știa să facă o masă regală din te miri ce. Vreo patruzeci de musafiri așteptau în sufragerie minunile de copturi cu care-i răsfăța la fiecare dintre nenumăratele petreceri pe care le dădea acasă la noi.

În ziua aceea, se nimerise să fie chiar ziua tatei. Și acum îl văd, beat mort, plângând lângă corpul ei inert, șoptindu-i sau strigându-i numele, "Ana, Ana, ANAAAAAA!" Ea se uita în ochii lui ca un animal hăituit, cu limba tăiată. Când a venit salvarea, nu m-au lăsat să merg cu ea. A însoțit-o mătușă-mea, având în vedere că soțul încă mai era în stare de ebrietate. Ca să ne asigurăm că doctorii și asistentele își făceau treaba, aceasta a rămas chiar să doarmă cu ea la spital, după ce le-a dat partea de țigări Kent și cafea boabe procurate la repezeală de la o prietenă care se culca cu un arab, student la medicină.

Cât a stat mama în spital, nu mai știu. Îmi aduc aminte că mergeam cu tata să o vizităm. Îmi plăceau mult ieșirile astea săptămânale. El se îmbrăca frumos la patru ace, cu o cămașă căreia îi călca numai gulerul, și un pulover cu anchior împletit de mama, în care îndesa tacticos o cravată elegantă cu dungi. Dacă pantalonii i-ar fi fost mai curați, fără pete de grăsime, ar fi fost un dandy perfect. Cât despre mine, eu purtam rochia mea "bună" din supraelastic roz ciclam, hamleți albi și pantofi de lac, culoarea vișinei putrede. Luam tramvaiul cinci până la spital, și la coborâre ne opream imediat pe colț la o gogoșărie de unde luam langoși cu brânză pe care îi devoram în drum spre spital. Mama nu putea mânca dintr-astea, ei îi duceam tot felul de borșuri din rădăcini, mai mult sau mai puțin reușite, pe care tata se străduia să le gătească, după rețete dictate la telefon de o "prietenă" cu care gângurea în receptor destul de des.

Prima dată când am mers în vizită, tata m-a lăsat să-l aștept în fața spitalului, lângă o bancă proaspăt vopsită. Voia să se asigure că mama era pregătită să mă vadă. Cum stăteam eu așa, o haită de câini s-a adunat în jurul meu și m-a încercuit, mârâind și arătându-și colții galbeni, ascuțiți. Nu m-am mișcat, împietrită de spaimă. I-am lăsat să mă miroase peste tot, ca și cum aș fi fost următoarea lor masă. M-am întins ușor pe trotuar, mimând poziția mortului. După câteva clipe lungi, energia lor ostilă a scăzut, până a dispărut cu totul. Unii dintre ei au început chiar să-mi lingă mâinile, dându-mi timp să îi număr. Erau șase. Aveau blana moale, lucioasă, drept care am intuit că erau bine îngrijiți, spre deosebire de câinii vagabonzi care bântuiau și terorizau orașul.

Când a revenit tata, câinii s-au dispersat fără să am timp să-i urmăresc cu privirea să văd ce traseu urmează. "E gata să te primească". Am intrat în salon abia respirând, după ce încercasem să nu inspir prea mult aerul grețos de pe holurile albe ale spitalului. În minte îmi forfoteau tot felul de gânduri, confuză și intrigată de interacțiunea cu ceata de câini. În același timp, probabil că încercam să fug de inevitabil, de ceea ce avem să văd.

O țineau într-un pat de fier ruginit, îi dăduseră calmante să nu mai încerce să se ridice în picioare, în ciuda faptului că paralizase pe partea stângă a corpului. Gura îi era înțepenită într-o grimasă care aducea cu zâmbetul trist al unui clovn extenuat de prea mult râs cu plâns, venit cu circul din Mongolia Sovietică în turneu prin țările comuniste aliate. I-am luat mâna și i-am sărutat-o, ceea ce a făcut-o să clipească des, semn că mă recunoștea. I-am promis, fără să mă pot abține din plâns, că o voi ajuta să se facă bine, că-i voi aduce mâncare bună, hrănitoare, care să-i redea vocea și să-i îndrepte zâmbetul înapoi cum fusese, demn și misterios ca al Gretei Garbo. Am mințit, am mințit fără să cred că mințeam. Alimentarele erau goale, tata nu mai avea pile de când ieșise la pensie, era absolut nebunesc să-i promit că voi găsi de mâncare pe undeva. Când s-a întors asistenta să ne spună că se terminase vizita, mama nu mai voia să-mi dea drumul la mână. Mă țintuia cu privirea, și am înțeles pe loc că dorea să-mi arate ceva. Cu mâna sănătoasă mi-a făcut semn să mă uit pe geam. Ceata de câini revenise la poarta spitalului.

Când am trecut pe lângă ei, au rămas nemișcați. Tata a făcut un gest de lehamite. "În curând ne vor mânca câinii pe noi. Uite ce bine hrăniți sunt ăștia, sigur fură din mâncarea bolnavilor". "Poate le dau resturile", am adăugat eu, simțind nevoia să-i apăr. Toată ziua vorbea de mâncare, sau de cei care furau mâncare, sau făceau rost de mâncare la negru. Acasă citea cărți de bucate de dinainte de Revoluție. Ar fi putut fi arestat pentru asta, era ilegal să ai cărți care dovedeau decadența burgheză. Bănuiesc că asta îl făcea să mai uite de foame. Pozele erau apetisante, mai că le-aș fi pus și eu în farfurie. În ziua aceea, după întâlnirea cu ceata de câni, i-am spus din senin "În curând vom putea și noi să mâncăm bucate alese". Spre surprinderea mea, s-a încruntat și s-a răstit la mine: "Scopul Revoluției este să creeze Omul Nou. O ființă superioară care-și va ține sub control nevoile, mai ales foamea. Corpurile noastre se vor schimba, se vor adapta." Nu m-am putut abține, deși știam că evita cu orice preț să vorbească cu mine despre ce i se întâmplase mamei:"De asta e mama bolnavă? E pe cale să se transforme în ființă superioară?" A ieșit din cameră bombănind: "Ai să vezi, ești norocoasă să ai așa o mamă."

Partidul se fălea cu cei care se transformau în ființe superioare. La ieșirea din spital a mamei, colectivul medical i-a dat un buchet de flori de câmp și o medalie, cumva în loc de scuze că nu îi puteau pune la dispoziție un scaun cu rotile. Pe drum spre casă, am zărit alergând în spatele taxiului, printre mașini, sau pe trotuarele paralele, ceata de câini cu care mă împrietenisem între timp. Joaca cu ei mă ajuta să uit de vizitele traumatizante de la spital.

Când am ajuns acasă, toți vecinii ne pândeau de după garduri, fără să îndrăznească vreunul să ne iasă în întâmpinare. Circulau zvonuri că numărul ființelor superioare se dublase și nu se știau cauzele. În fața ușii de la intrare, pe banca unde țineam de obicei încălțările, era o broboadă plină de sânge. Tata a dat să o arunce, blestemând îngrețoșat pe cel care se gândise să facă o glumă așa de proastă, însă mama a început să facă semne agitate cu mâna sănătoasă. Șoferul de taxi care ne ajuta să o aducem în casă se gândi cu voce tare că mai bine să vedem ce era înăuntru. O bucată groasă de carne zemoasă, încă aburind. "Măi să fie, pare a fi de vită!", șoferul continua să vorbească de unul singur, nebăgat în seamă. Tata rămăsese cu ochii holbați, parcă hipnotizat de o nălucă, cu halca în mână, neștiind dacă să o arunce sau să o inspecteze mai mult. Nu mai văzuse carne de dinainte de a mă naște eu. "Nu miroase, domnule! Dacă nu o luați dumneavoastră, o iau eu! Și fetița mea s-a îmbolnăvit ca soția dumneavoastră, acum câteva săptămâni. Se zvonește că numai carnea de vită poate vindeca de boala asta..." Șoferul făcu câțiva pași înspre tata, căutându-și curaj să îi înșface carnea din mână. "Ce vorbești dumneata, soția mea are nevoie de vitamine. Îmi pare rău! Uite, îți dau partea asta de zgârci."

În timp ce vorbeau, de după colțul casei apărură agale cei șase câini, se așezară tacticos la picioarele mamei care se odihnea pe bancă. Unul dintre ei se apropie de mine și începu să mă lingă pe mână. Mi-am afundat degetele în coama mătăsoasă și teama se risipi. Eram protejați, iar mama avea să-și revină, hrănită de aceeași sursă care le dădea luciul blănii.