Claire de Lune

O să încep cu o întrebare. Există viață în interiorul muzicii? Poate nu e cel mai bine formulat. Poate ar fi trebuit să întreb: există trăire în interiorul muzicii? Există ceva ce se naște, trăiește și se oprește odată cu muzica? Ceva diferit la fiecare audiție pentru că atât muzica cât și cel care o receptează vor fi de fiecare dată în alt timp și spațiu. Dacă luăm o bucată de muzică și o lăsăm să ne pătrundă și să călătorească prin noi poate asta da naștere unei noi forme de viață? Nu o viață în sens biologic ci în plan imaginar dar poate nu mai puțin relevantă și revelatoare. O viață născută dintr-o resursă nouă conectată la univers prin fire pe care le putem doar intui? Din același material din care sunt făcute visele, destructurat până la fibră și re-împletit într-un întreg de vibrații cosmice? De fiecare diferit, mereu altul. Este asta o dovadă a divinității sau doar o confirmare că suntem singuri? Sau altfel pus: suntem născuți din muzică sau suntem creatorii ei?

Să ne imaginăm o poveste care există într-o bucată muzicală. De câteva minute sau mai mult. Acțiunea are loc într-un spațiu precis, animată de personaje concrete cu trăirile, dramele și parcursul lor care ar trebui să ne facă să le iubim sau să le urâm, în orice caz să nu ne fie indiferente. Să trezească ceva în noi. Să ne facă să rămânem captivi în poveste. E ca orice poveste dar în plus există o dimensiune a muzicii. Nu ca o coloană sonoră pentru un film. Muzica nu este în afară deși povestea este în interiorul ei. Muzica nu este complementară și nu este nici personaj. Muzica este însăși sursa care dă viață personajelor. Personajele sunt născute din bucata muzicală și ele există doar pe durata ei. Când muzica se oprește, personajele încetează să existe. Dacă o ascultăm de mai multe ori, personajele vor exista de fiecare într-un mod mai mult sau mai puțin diferit. Anumite repere și detalii sunt întotdeauna aceleași, altele însă sunt fluide, volatile și evolutive. Firul narațiunii nu este scris, pentru că nu ar avea nici un rost, el fiind de fiecare dată altul în funcție de muzică și de ascultător.

Scena noastră ar putea avea loc într-un apartament cu camere spațioase și tavan înalt decorat modern și cu ferestre pe trei din cei patru pereți ai living-ului. Probabil un penthouse. Avem două personaje. Un bărbat atletic, relativ tânăr, îmbrăcat în haine lejere negre, mulate pe corp. Se relaxează pe o canapea cu brațele desfăcute în lateral. Mâinile lui poartă mănuși negre de piele. La capătul mâinii stângi este un pistol cu amortizor negru supradimensionat înșurubat la capăt. Pistolul are siguranța pusă și este îndreptat în lateral, neamenințător. La o oarecare distanță de el se află o femeie, așezată la un pian, îmbrăcată lejer în haine de casă sau poate îmbrăcată în haine de stradă sau și mai bine îmbrăcată într-o rochie decupată roșie ca pentru unul din concertele ei. Femeia este și ea relativ tânără și foarte frumoasă, obligatoriu foarte frumoasă. O frumusețe indescriptibilă dar copleșitoare indiferent în care din variantele de mai înainte ar fi îmbrăcată.

Personajul masculin (al cărui nume nu contează) face un gest cu pistolul către ea ca și cum ar fi un dirijor indicându-i cu bagheta că urmează rândul ei:
- Cântă-mi ceva.

Femeia, pe care nu o poate chema decât Clara, nu e deloc deranjată de prezența bărbatului. Privește fix în față, pe deasupra pianului, ca și cum ar vedea ceva pe fereastră mult mai interesant decât bărbatul care tocmai a amenințat-o cu arma de foc. Îl lasă să aștepte. L-a auzit, chiar dacă nu i-a răspuns. Vrea poate să îi transmită că nu el decide când începe muzica. El nu este decât destinatarul muzicii și tot ce poate face e să aștepte. Doar ea, sursa, decide când totul începe. Privește în cele din urmă spre clape. Mâinile ei așezate cuminți pe genunchi mai devreme se ridică și se opresc deasupra clapelor într-un gest teatral, forțat dar în același timp natural și poate chiar puțin provocator. Bărbatul mormăie un "mm" care denotă atât interes cât și anticipare apoi așază pistolul pe canapea lângă el și se cufundă și mai mult în perna moale a canapelei.

Degetele rămân suspendate deasupra clapelor multă vreme. Ca și cum bucata muzicală începe cu o pauză neașteptat de lungă, o infinită tăcere marcată pe foile albe de pe portativ cu ∞. Ar putea fi măsurată în ani de zile, în vieți întregi această pauză. Timpul rămâne suspendat, comprimat între spațiul tot mai mic dintre vârfurile roz ale degetelor ei și suprafețele albe, netede, ca niște degete cubice ale pianului. Ca un diamant născut între doi munți ce încearcă să se strivească reciproc, timpul pare tot mai concentrat, mai dens, micșorat spre un singur punct infinit așteptând explozia declanșată de atingerea degetelor ei. O explozie de tăcere asurzitoare, o descărcare mult așteptată. Umerii lui se relaxează (nici nu-și dăduse seama cât era de încordat) și capul i se afundă în perna moale în timp ce primele acorduri încep să danseze în jurul lui prin cameră. Portative încărcate de semne negre plutesc în jurul lui ca zmeie alungite, strunite de fire invizibile, care se încolăcesc în succesiune, plutesc, schimbă direcțiile, dispar, devin și revin și îl poartă spre interiorul cald și calm al desprinderii de tot ce înseamnă durere.

În acest punct povestea noastră se poate opri. Este de ajuns. Nu e nevoie de mai mult. Orice detalii adăugate în plus sau orice modificări nu ar face altceva decât să o încarce inutil cu un balast indigest. Bucata muzicală e scurtă, are doar câteva minute. Povestea noastră este și ea încadrată de această limită de timp. Nici nu contează dacă este o bucată muzicală cunoscută sau nu. Pentru ca povestea noastră să respecte termenii în care am definit-o avem toate elementele necesare. Putem alege orice bucată muzicală relevantă pentru noi și putem să îi dăm un sens astfel încât cele două personaje să trăiască atâta timp cât este nevoie și să își ducă până la capăt menirea. Aceea de a trăi în interiorul muzicii și nu în afara ei. Pentru cei care nu sunt convinși, putem face o mică demonstrație, putem încerca să adăugăm mai multe detalii, dar mă tem că asta doar va dovedi că nu era necesar.

Bărbatul, așa cum probabil ne sugerează intuiția, este un ucigaș plătit. Putem adăuga că este unul meticulos, organizat, rece și mai ales eficient. Întotdeauna lucrează un singur contract pe care îl pregătește multă vreme și pe care întotdeauna îl duce la capăt. Ținta contractului actual este Clara, o pianistă de renume. Este destul de neobișnuit ca persoane cu profilul ei să se afle în atenția lui. De cele mai multe ori cei de care se ocupă sunt membri ai lumii criminale. Dar contractul a fost foarte bine plătit, așa că a acceptat. Nu e treaba lui să judece sau să negocieze. El e doar executant al unor sentințe. Și a fost deja plătit în avans în totalitate și încă o sumă neobișnuit de mare, ceea ce e foarte rar. Cineva vrea cu orice preț să scape de ea. Contractul impune însă restricții și reguli suplimentare pentru a fi dus la finalizare. Victima trebuie eliminată doar în anumite condiții și printr-o metodă precisă: trebuie să pară o cădere accidentală de la una din ferestrele apartamentului personal.

Ca pentru toate contractele a început prin a culege informații detaliate despre viața și rutinele ei. Timp de câteva săptămâni a urmărit-o peste tot. Nu i-a fost foarte greu. O pianistă renumită nu este chiar o celebritate și nu are nici o problemă în a duce o viață normală. Rareori este recunoscută pe stradă și atunci doar de un iubitor de muzică clasică care îi cere sfios un autograf. Nu are gardă de corp și nici alt fel de urmăritori. Uneori nu e singurul care supraveghează viața victimelor lui. Nu e cazul aici. Clara duce o viață foarte simplă, evită interviurile și are aproape întotdeauna aceeași rutină. Aleargă în fiecare dimineață, se oprește pentru o cafea la chioșcul de la intrarea în parc, o bea chiar acolo în parc apoi revine în apartament. Uneori iese la cumpărături dar cel mai mult timp îl petrece în apartament. Nu a văzut-o în compania nimănui și nu a văzut-o nici să iasă și să meargă în locuri cu semnificație personală sau profesională. Asta îi spune că va fi destul de greu să intre în apartament fără ca ea să știe, pentru că e aproape tot timpul acolo.

Clara are într-adevăr o viață foarte predictibilă ca și cum ar fi blocată în aceeași rutină. Se trezește în fiecare dimineață devreme deși reușește să adoarmă foarte greu și târziu. De cele mai multe ori nu doarme deloc. Doar stă în pat captivă acelorași gânduri, retrăind la nesfârșit ziua aceea. Când soarele răsare iese la alergat în parcul de lângă clădirea de apartamente unde locuiește. S-a gândit de multe ori să se mute dar nu poate să facă asta. Nu se poate desprinde de trecut și acel loc face parte din el. Tot ce poate să facă este să alerge în aerul rece de dimineață. E cel mai apropiat lucru de o evadare adevărată. Poate să dea ture de parc până când simte că plămânii îi ard și genunchii o imploră să se oprească. La chioșcul de la intrare o așteaptă cu un zâmbet pe buze ca de obicei vânzătorul de cafea. Niciodată nu o lasă să plătească. Îi zâmbește și o refuză. Se cunosc de multă vreme. Se cunosc dinainte.

În dimineața asta, după ea, un bărbat atletic comandă o cafea neagră fără zahăr. Probabil și el a ieșit la o alergare de bună dimineață. Are mănuși negre și e îmbrăcat în haine sport negre. Caută ceva în rucsacul dat jos de pe umeri dar nu găsește. Ceilalți clienți încep să devină nerăbdători. Lumea e nervoasă, mulți sunt pe drum spre job. Vânzătorul îl așteaptă cu cafeaua pregătită dar în cele din urmă bărbatul recunoaște încurcat că nu își găsește portofelul. Clara îl studiază pentru o clipă și decide să îl ajute și să plătească în locul lui. Bărbatul îi mulțumește și apoi insistă să o plătească. Apoi realizează fâstâcindu-se că nu are cum fără portofel. O să dea o fugă până acasă. Locuiește în clădirea de vizavi. Ce coincidență, și ea. Clara îl privește cu atenție direct în ochii albaștri-gri pătrunzători. Restul chipului e relaxat, luminos, încrezător dar ochii sunt reci, inflexibili. Ea zâmbește ca și cum ar fi recunoscut ceva în privirea lui de gheață. Pentru prima dată, după multă vreme, zâmbește și ea. El îi explică. De-abia s-a mutat. De câteva zile. Încă nu îl cunoaște bine portarul și odată cu banii a pierdut și actele și cardul de acces. Nici nu știe cum o să intre în clădire. Clara zâmbește și se oferă să-l ajute și se îndreaptă amândoi spre clădire.

El îi povestește despre viața lui. Are un stil conversațional volubil, plăcut și calmant, aproape hipnotizant. Ea zâmbește și îl ascultă fără să zică mai nimic. Ajung la intrare, trec pe lângă portar care o salută și apoi se îndreaptă spre lift. După ce ușile liftului se închid ea apasă pe butonul etajului ei fără să-l întrebe la ce etaj merge el. El însă nu e preocupat de asta. S-a oprit din vorbit, își deschide rucsacul de unde scoate un pistol negru și începe să îi înșurubeze calm un amortizor la capăt. Nu face nici un efort să își ascundă mișcările și intențiile. Ea nu schițează nici un gest, nici nu zice nimic. Nu e chiar ieșit din comun ca prima reacție a victimelor să fie un blocaj fizic și mental. În loc de fight sau flight unele victime aleg freeze. Clara însă nu pare stresată, privește calm cum numerele butoanelor se aprind succesiv în timp ce liftul urcă spre nivelul ei. Odată ajunși ea iese prima. Lipsa ei de reacție (și aproape chiar și de interes) îl neliniștesc. O urmează suspicios. Pistolul este ridicat acum înspre ea, siguranța dezactivată, un deget întins în paralel cu țeava în apropierea trăgaciului. Nici nu e nevoie să o controleze vocal, să îi dea instrucțiuni pentru că ea nu pare să le asculte și în mod bizar ea face exact ce i-ar fi comandat oricum.

Odată intrată se îndreaptă spre dormitor. Îi zice că vrea să facă un duș și să se schimbe. Ce înseamnă asta, își zice el? De unde știe? Asta era printre detaliile contractului: victima trebuie să fie curată și îmbrăcată în haine de seară. Îi pune o mână pe umăr, ea se oprește. Intră primul, verifică, apoi îi dă voie și ei să intre. Lasă ușa deschisă dar rămâne în prag. Ea intră la dușul din spatele unui geam transparent. Termină repede și apoi se îndreaptă goală spre dulap de unde își alege una din ținutele pentru concerte. Îl ignoră în continuare deși el o urmărește concentrat cu țeava pistolului pregătit să tragă. Nu așa trebuia să se întâmple. Reacția ei e în contrast total cu circumstanțele. Calmul ei incredibil îl debusolează pentru că l-a scos de pe traiectoria planificată. Nimic din ce se întâmplă nu fusese imaginat dinainte.

După ce ea termină se îndreaptă spre living și se așază la pian. El o urmărește îndeaproape cu țeava pistolului încă îndreptată spre ea. Ceva nu e în regulă, își zice. Se simte expus aici în living. Prea multe geamuri, prea mult spațiu. Prea multe posibile pericole. Se simte ca și cum victima îl controlează pe el și nu invers. Degetul lui se apropie de trăgaci pregătit pentru o execuție rapidă și o acceptare a eșecului de a duce contractul la capăt în termenii stabiliți. Pentru prima dată de când au intrat în clădire ea își întoarce privirea spre el și îl privește pe deasupra țevii pistolului direct în ochii gri.
- Credeam că sunteți un profesionist care respectă la perfecție termenii contractului. De aceea v-am și ales.

El nu zise nimic. Era încă în tensiune. Apoi cântări câteva momente vorbele ei și înțelese în sfârșit de ce nu era speriată și de ce știa deja pentru ce motiv e el acolo.
- Puteți să vă calmați, suntem singuri, mai zise ea înainte să își întoarcă privirea către fereastră.

Așa rămaseră amândoi o vreme, el încercând să proceseze, ea așteptându-l. Fără cuvinte, fără explicații. Nu era nevoie. În cele din urmă el coborî pistolul, se îndreptă spre canapea, se așeză desfăcând brațele în lateral și îi zise:
- Cântă-mi ceva.