Dragoste și artă, oriunde pe hartă

Tare-i mai plăcea să privească răsăritul. Pe atunci credea că dacă prinzi primele raze de soare, Universul îți trimite un fel de energie pozitivă. Niciodată n-a știut de unde i-a venit ideea asta, pentru că în 1899, oamenii din Saint Denis nu vorbeau despre lucruri de genul ăsta. Altele erau subiectele de discuții, prin saloanele din oraș. De la cine pe cine a mai împușcat, până la cine ce opere de artă a mai adus de prin Europa, sau cine a mai dat lovitura în industria petrolieră.

Saint Denis era un oraș în plină expansiune, unde se găseau oameni de prin toate colțurile lumii. Nu aveai cum să te plictisești, activități erau la tot pasul. De la saloanele unde se jucau cărți și se organizau seri de dans, până la teatrele unde puteai să mergi zilnic ca să privești spectacolul. Chiar și doar să te plimbi prin oraș, era un amuzament. Pentru că deseori i se întâmpla să dea peste vreun inventator care își testa noua invenție. Chiar îi plăcea aici... și oricum, oriunde era mai bine decât în caravană. Era sătulă de mlaștina aia plină de reptile și țânțari. I se făcea greață doar când se gândea ce gust avea apa sălcie din râul care clocotea de șerpi și aligatori. Doamne, într-adevăr avea un gust rău, dar nu mai oribil decât tocănița de iepure pe care domnul Person o făcea cam o dată la două zile.

Caravana se afla la opt mile sud-vest de oraș, într-o mlaștină, departe de potecile principale. Cel puțin pentru moment, pentru că în ultimele patru luni s-au tot mutat dintr-un stat în altul. De când fugiseră din Blackwater nu mai stăteau prea mult într-un singur loc. De obicei trebuiau să plece după ce dădeau câte-un jaf mai mare, ori după ce unul dintre bărbați făcea vreo tâmpenie care se încheia de cele mai multe ori într-o ploaie de gloanțe. Pentru o perioadă fusese distractiv să umble cu ei, o făceau să se simtă ca într-o familie, plus că întotdeauna fusese o fire aventuroasă. Însă Saint Denis o atrăgea mult prea mult, nu era ca unul dintre orășelele prin care tot colindase. Aici, oportunitățile păreau infinite, mai ales pentru o domnișoară cu un chip de zeiță, ca al ei. Arthur mereu avusese grijă să-i amintească cât e de frumoasă. Niciodată nu și-a dat seama dacă el chiar era îndrăgostit, pentru că Arthur era un om greu de citit, dar în mod sigur avea o slăbiciune pentru ea. Altfel nu i-ar fii împrumutat cei 200 de dolari ca să se mute în Saint Denis.

De jos începuse să se audă deja hărmălaie. Salonul se deschidea la ora 7:00 dimineața, iar în scurt timp avea să fie plin de oameni. De la jucători de cărți, la trecători, sau chiar poeți care-și înecau tristețea și lipsa de inspirație în râuri de alcool. "Cel mai bun whisky din tot sudul", așa scria pe afișul din geam. Aiureli, o poșircă peste care se adăuga un lichid dulce-amărui, care se obține foarte ușor. Învățase asta în caravană... puneai într-un borcan niște tutun uscat, zahăr, apă, și apoi lăsai la macerat. După două săptămâni strecurai lichidul și era gata de turnat peste orice fel de alcool. Oricât de prost ar fi fost alcoolul, tot îi dădea o aromă care te făcea să crezi că e de calitate.

Se așeză în fața oglinzii, încercând să-și aranjeze părul. În reflexie văzu camera, care arăta ca după un uragan. Patul era dezordonat, iar pernele se aflau pe podea, alături de alte câteva haine înșirate. Camera asta arată ca o cocină, se gândi ea. Apoi își potrivi pălăria pe vârful creștetului și ieși pe ușă.

Cobora nonșalant scările și se opri fix la bar.
- Robbie, un rom, te rog!
- Mic?
- Mare.

Un bărbat înalt și brunet, care stătea la celălalt capăt al tejghelei, se apropie de ea. Avea cioc, iar părul îi era vâlvoi. Arăta cam cum își imaginase ea că trebuie să arate un muschetar.
- Bonjour, magnifique!
- Oh, ești francez?
- Oui, Charles Châtenay, la dispoziția dumneavoastră.
- Karen Jones, încântată. Sorbi din rom, apoi continuă.
- Și, cu ce ocazie pe la noi, Charles?
- Pur și simplu mă plimb.
- Ah, deci ești vizitator.
- Nu, eu sunt... cum ziceți voi americanii... un hole ass.

Karen începu să râdă atât de zgomotos încât eclipsă muzica ce se auzea de la pianul din colț.
- Asshole, vrei să spui?
- Da, și asta.
- Iar când nu ești un asshole, ce ești?
- Pictor.
- Oh, și ce pictezi?
- În general, frumusețea. Iar astăzi se pare c-o să am de lucru.

A început apoi să-i povestească despre țara de unde vine el, despre oamenii de acolo, despre cultura și tradițiile lor, ba chiar i-a promis că o s-o ducă să vadă Parisul.

Două ore mai târziu, se afla în camera lui de pe Strada Victoriei. Stătea complet goală pe fotoliu, în timp ce el o contura gentil cu creionul.

După ziua aia, n-a mai știut nimic de Charles. A tot așteptat să se întoarcă la barul unde acum era ospătăriță. L-a căutat și la adresa lui de câteva ori, dar nu l-a găsit niciodată acasă. Zilele s-au transformat în săptămâni, iar apoi după un timp a și uitat de el. Asta până într-una din zile, când i-a auzit pe doi tipi vorbind la bar despre el. Se pare că mai "pictase" și alte femei. Iar întâmplarea a făcut ca unele să fie nevestele unor oameni importanți din oraș. Așa că a trebuit să-și ia tălpășița, ca să nu fie ucis.