*
A fost furtună azi. Dar când nu e furtună aici? Ca într-o zi obișnuită, am ieșit cu Lady, golden retriever-ul pe care l-am adoptat de curând. M-am trezit la aceeași oră, la care mă trezesc mereu. Mi-am băut cafeaua cu lapte. Am mâncat felia de pâine neagră unsă cu gem de cireșe amare. Și am ieșit afară, unde vântul mi-a lovit pielea și mi-a încurcat părul. Am alergat după Lady și m-am ferit de crengile aproape rupte. Apoi m-am așezat pe o bancă pentru a-mi trage sufletul și a-mi auzi gândurile. Am privit în gol și, fără să vreau, m-am gândit din nou la el. La cum am fost cuplu, iar, dintr-o dată, nu mai suntem. La cum ura furtuna, detesta frigul și tot ce nu era de tricou și înghețată pe băț. Am râs amintindu-mi cât de mult efort îmi lua că să-l scot din casă. Nici pe Lady n-ar fi vrut-o pentru că un cățel, pentru el, era prea multă bătaie de cap.
Am revăzut apoi, pentru a nu știu câta oară, clipa în care a dat cu ușa de perete și a plecat. Eu am respirat ușurată și, în primele zile, am căutat doar să mă bucur de lipsa noastră. Să nu mai aud muzica lui dată prea tare sau certurile noastre pe teme politice. Să am liniște. Imediat după aceea, mi-am dorit spațiu. Un spațiu al meu. Doar al meu. Așa c-am aruncat, timp de o săptămână, tot ce mi s-a părut nefolositor. Am eliberat casa de ceea ce el strângea fără să mă întrebe. Cd-uri. Viniluri. Reviste. Toate vechiturile pe care le considera prețioase, iar eu doar gunoaie greu de reciclat.
Poate de la asta ni s-a și tras. De la nepotrivire. Până la urmă, e chiar motiv de divorț. Noroc că noi nu suntem căsătoriți. Doar concubini. Mai bine zis, am fost. Eu nu credeam în căsătorie. El credea. Cine mai crede în căsătorie zilele astea, l-am întrebat de cum a adus vorba. Nu mi-a răspuns, dar m-a privit uimit și dezamăgit. Eu am zâmbit ironic, apoi am acceptat tacit să trăim nelegitim. La mine o astfel de alegere a venit natural. Pentru el a fost, cel mai probabil, unul din resentimentele înfrânate.
Asta până acum două săptămâni când a decis să plece. O ceartă obișnuită despre nici nu mai știu ce. În care am răbufnit amândoi. Eu i-am strigat că-mi plac mai mult bărbații care știu să-și stăpânească emoțiile, iar el m-a privit încruntat, și-a încleștat pumnul, apoi a terminat de pregătit mașina de spălat vase. Și-a uscat mâinile. Și-a pus sacoul. Și-a luat rucsacul. A dat cu ușa. Apoi a dispărut. Cu totul. De parcă l-ar fi înghițit pământul. N-a crezut niciodată în rețele de socializare, așa că "numărul accesat nu este disponibil" este singurul semn pe care îl primesc dinspre el. Nimic altceva. Niciun mesaj trimis în mijlocul nopții. Nimic.
Am rămas, așadar, singură în tăcerea lăsată de el în urmă, în casa în care am locuit vreme de 3 ani. În care am făcut dragoste. Ne-am văzut cu prieteni. Am lucrat. Ne-am certat. Ne-am împins pe scări. Am urlat din extaz, dar și de nervi. Apoi am tăcut. Am adormit fiecare cu telefonul lui în mână. Am uitat cine suntem. Sau cel puțin eu. El a rămas el. Eu am alunecat, în ultimele luni, spre cea care alegea conștient să nu mai spună nimic atunci când el vorbea prietenilor despre nevoia de-a boicota construcția centrelor de imigranți sau despre sprijinirea poliției în instalarea de noi camere de luat vederi în cartier, din rațiuni de siguranță.
- Nu simți că e încălcat un drept fundamental în propunerea asta? Dreptul la viață privată, spre exemplu? Ar trebui să fii primul care înțelege, având în vedere că nu folosești nici măcar Google.
- Nu. Deloc, siguranța cetățenilor este cea mai importantă. Poliția trebuie să ne protejeze, mi-a răspuns fără ezitare, trăgând indiferent un fum.
- Există și măsuri mai puțin intruzive. Cum primează obligația statului de-a proteja cetățenii în fața libertăților fundamentale?
- Retorica naivă a stângii progresiste, mi-a răspuns sarcastic, banalizând remarca mea și aruncându-mă brusc într-un soi de supliciu, determinându-mă, în același timp, să realizez că nimic din ceea ce aș fi putut spune nu i-ar fi schimbat opiniile.
La începuturile noastre, dezbăteam pe orice temă și vedeam în disputele noastre un semn de pasiune pentru că, de fiecare dată, ne împingea spre partide de sex animalic, visceral, care ne lăsau corpul brăzdat de vânătăi. E greu să iei în serios diferențele de opinie când ai creierul inundat de endorfine. Te gândești că nu sunt importante. Că poate contrastele chiar se atrag. Cum și noi ne-am simțit atrași unul de celălalt până mai acum câteva luni când am început să obosesc. Să mă simt sleită. Apoi am refuzat încet, încet, să mă las descompusă în relația noastră, absorbită de el. N-am mai ridicat tonul, ci m-am acoperit lent cu tăcere. O tăcere în care alegeam să rămân eu. Alegeam să nu mai fac parte din nicio polemică.
Cu cât momentele astea deveneau mai lungi cu atât ruptura dintre noi se adâncea. Însă eu mă regăseam pe mine. Firimituri din ceea ce fusesem cândva. Firimituri pe care le strângeam riguros și le ambalam într-o nou Eu. Un Eu mai apropiat de ceea ce fusesem înaintea noastră. Mai apropiat de fata care-și petrecea weekendurile completând cereri de eliberare a deținuților politici.
Abia mai târziu am înțeles că ceea ce-l atrăsese la mine, după spusele lui, era, în mod paradoxal, chiar sensibilitatea mea. Sau poate capacitatea mea de-a empatiza cu cauze pe care el le considera pierdute. Da, ne-am îndrăgostit din motive absolut greșite. Avem oare nevoie de motive pentru a ne îndrăgosti? Înainte de a-l cunoaște cu adevărat, când l-am întâlnit pentru prima dată la petrecerea de pe barcă, m-am gândit doar că e atrăgător. Înalt, cu părul lui blond, aranjat perfect. Arogant. Savurându-și trabucul și paharul de șampanie în timp ce povestea celorlalți despre călătoriile lui în America de Sud. Despre tango, despre aventuri. M-am îndrăgostit de o imagine. Așa cum, în mod sigur, și el a făcut-o. L-a fascinat rochia mea albă broderie englezească și pasiunea cu care vorbeam despre egalitate sau justiție socială. Aș zice că suni că o neomarxistă mi-a spus, când așteptam la rând la bar. Iar tu că un tânăr privilegiat însetat de putere, i-am răspuns, gândindu-mă doar că miroase foarte bine.
Lady m-a trezit brusc din visare lăsându-mi la picioare un iepure mort. M-am speriat și am sărit pe bancă. Am început să plâng isteric și m-am îndreptat precipitată spre casă, cu un gol în stomac, amintindu-mi cum mă ascundeam după el de fiecare dată când ne apropiam de câte un hoit. El îmi acoperea ochii și-mi spunea aproape automat că nu e pentru mine o astfel de imagine. Eram mereu revoltată, dar și acceptam subtil că, într-un fel, avea dreptate.
Poate chiar sunt o sensibiloasă, mi-am spus dorindu-mi să ajung acasă și să-mi fac un duș. Furtuna își pierduse din putere. Aerul rece mă ținea prezentă în corp, forțându-mă să uit și de iepurele mort, dar și de noi. Am ajuns acasă într-o suflare. Am deschis ușa de la intrare. Mi-am lăsat geanta lângă scări, am trimis-o pe Lady în curtea din spatele casei, apoi am intrat în sufragerie, unde el mă așteptă stând la masă și citind dintr-un ziar. A întors capul spre mine. Mi-a zâmbit senin. Vrei cafea, m-a întrebat. I-am răspuns simplu că nu și m-am așezat în fața lui, privindu-l cu un amestec de uimire și căldură.
Ne-am privit pentru câteva momente bune. De data asta cu alți ochi, conștientizând că ne-am îndepărtat și că nu ne-am potrivit niciodată.
Fără a avea un aer abătut, mi-a strâns mana în a lui. Tu n-ai niciodată mâinile reci, mi-a șoptit cu tandrețe, apoi și-a lipit buzele de degetele mele.