*
M-am trezit și am o senzație de mirare, ca în fiecare dimineață. Mă întind, mă frec la ochi și sar din pat. Aș bea o cafea. Tare, să-mi șocheze papilele. Sau un cappucino. Dulce, cremos, să-i plescăi spuma lipită pe mustăți. Dar cică n-am voie. Că ar putea să-mi facă rău. Așa că beau lapte.
E momentul să fac puțină mișcare. O să dau o tură prin cartier. Încă nu m-am obișnuit cu locurile, totul e aproape nou pentru mine dar fac eforturi să mă adaptez repede. Alerg încercând să fac cât mai puțin zgomot, totuși câinii din curți mă simt și latră. E încă devreme pentru mulți și n-aș vrea să deranjez. O tai prin parc. Aici e liniște și aproape pustiu. Pe lac, niște rațe și câteva lebede își fac de lucru în căutarea micului dejun. Îmi găsesc loc pe o bancă pe care soarele a încălzit-o deja evaporând ultimele picături de rouă rămase din umbrele nopții. De pe o alee laterală apare, în fugă, un tip. Înalt, atletic, frumos, ce mai. L-am mai văzut pe aici. Trece pe lângă mine fără să mă bage în seamă. Ai dracului metrosexuali! Eh, ăsta doar face pe nebunul. De câteva ori, când ne-am mai întâlnit, s-a uitat direct la mine și a zâmbit. Acum se face că nu mă vede. Mă moleșește căldura și încep să moțăi. Mă trezesc brusc auzind un fel de miorlăit nesfârșit venind dintr-un căruț care se apropie amenințător de mine. E o bonă ieșită la plimbare cu un bebeluș. Sigur e bonă pentru că nici nu-i pasă de urletele sugarului. Își butonează frenetic telefonul în timp ce se îndreaptă către banca mea. Cedez locul și mă îndrept spre ieșirea din parc.
M-am întors acasă. Lunch. Mâncarea e deja pregătită. Înfulec, apoi lenevesc, tolănită pe canapeaua imensă din sufragerie, ascultând știrile. În casa asta televizoarele merg încontinuu. Aproape în fiecare cameră e câte unul. Plus o mie de alte chestii inutile de care să mă agăț. Pot să petrec o zi întreagă inspectându-le. Eu, oricum, prin natura mea, nu mă plictisesc niciodată. Dau peste o revistă. O răsfoiesc până o rup și tot nu găsesc nimic interesant. Numai tâmpenii. Măcar în online nu se risipește hârtia. Dar se răspândește prostia.
Mai fac o ieșire în oraș. E cam aglomerat. Mă strecor cu discreție pentru că nu-mi place să atrag atenția. Sunt tot felul de nebuni în libertate care s-ar lua de tot ce mișcă. Ajung în dreptul restaurantului de lux, din centru. Mă apropii de terasă. Am burta plină dar îmi trece prin cap gândul năstrușnic să ciugulesc din mâncarea rămasă din când în când pe unele mese. Așa, din curiozitate. De fiecare dată când am drum pe aici mă minunez câtă risipă se face. Este sărăcie pentru că oamenilor le lipsește ceea ce tot ei aruncă... Paradoxal, nu? Și cu banii la fel. Un hamburger aici costă de trei ori mai mult decât unul luat din fastfood, în gară. Explicația ar fi diferența de calitate... Ce vrăjeală! Adică vaca de la restaurant e de trei ori mai vacă decât aia de la "împinge tava". Hai că încep să mă enervez și mă stresez degeaba. Ajung iar în parc. E locul care îmi place cel mai mult. Pot să stau cu orele doar urmărind păsările. Porumbei, vrăbii, gaițe, ciori, și câte și mai câte. Ciorile însă nu-mi plac. Sunt enervante și obraznice. Și hoațe. Și nesimțite. Le-aș rupe capetele alea croncănitoare. De câteva ori am văzut peruși. Și chiar papagali mai mari. Cum or fi scăpat din colivii? Oamenii își iubesc atât de mult animalele de companie încât le sechestrează și le drămuiesc scurta existență picătură cu picătură. Iar o viață în semi-libertate, cum e la pisici de exemplu, vine cu un preț cam mare: castrarea. Ce barbarie! Sau activitățile pe care au ei impresia că animalele le fac cu mare poftă. I-am văzut de atâtea ori pe unii alergând prin parc cu câinii remorcați în lesă. Pe bune, animalele alea n-aveau niciun chef să alerge, se vedea clar. Brusc, începe să plouă. Mă refugiez la adăpost și privesc lumea mișcându-se în rezonanță cu schimbarea de vreme. Unii aleargă în degringoladă căutând locuri care să-i ferească de ruperea de nori, alții își deschid umbrelele pe care, prevăzători, le-au avut la ei și își continuă cu un aer superior deplasarea prin ploaie. Și mai sunt cei care se bucură de dușul inopinat și zâmbesc printre picături, cu gândul la Gene Kelly și al său fantastic dans în ploaie. Ei, dar acum nu e decât o ploicică și trece la fel de repede cum a apărut. Întunericul începe să se întindă prin cotloanele în care lumina felinarelor abia aprinse nu ajunge și lumea, ca un reflux uman, se strânge către case, parcă grăbind sfârșitul zilei.
La masa de seară tot conservă. Și niște chipsuri fără gust. Oamenii nu mai au timp de gătit. Totul e făcut pe fugă, nici să citească nu mai au timp. Și-au ocupat mâinile și timpul cu telefoane și tablete. Viața e un film pe repede înainte și se trăiește prescurtat. CSF, NCSF. Mâncarea vine online, preambalată, de pe banda rulantă a grabei industrializate. Ehee, cinele romantice de altă dată... Fructe de mare proaspete - favoritele mele, delicatese și băuturi fine... Și acum, în loc de minunatul Amarone della Valpolicella beau apă chioară.
Uite așa a mai trecut o zi. E cazul să mă retrag. În drum spre dormitor mă opresc pe hol și mă uit lung, în oglinda cât peretele. E înaltă de jos până aproape de tavan. Tare frumoasă mă văd în ea. Ca pe vremuri. Mi-aș face un selfie. Dar cu ce? N-am telefon și nici n-aș avea cum să-l folosesc. Sunt doar o pisică birmaneză dar n-am uitat momentele în care eram influenceriță și aveam sute de mii de urmăritori pe Insta. M-a mâncat undeva să fac live în mers, la volan. Când ai o sută pe oră și o pisică neagră îți apare în fața mașinii, la ce să te aștepți? După tunelul multicolor despre care vorbesc toți neștiutorii m-am trezit aici îmblănită și frustrată. Într-adevăr, oamenii nu-și mai amintesc viețile anterioare. Animalele da. Fix de-aia ele nu pot să vorbească...