Jurnal întrerupt

31 decembrie 2019

Suntem la schi în Vosges, în cabana închiriată pe o săptămână, împreună cu prietenii din Baia Mare. Ei cu copiii lor, noi cu ai noștri, două etaje pentru balamuc și distracție maximă.
Asta mare e în extaz, profită de timpul cu prietenele, chicotesc nonstop și schimbă priviri conspirative, nu știu ce o să mă fac cu ea mai târziu, e tot mai rebelă, în felul ei copilăresc de a fi.
Cel mic are otită, ceea ce nu îl deranjează deloc, mai puțin când îi crește brusc febra. Abia începe să se ridice în picioare și să facă pași pe lângă mobile, în schimb e foarte rapid în patru labe, ajunge în vârful scărilor înainte să apuc să-l deviez, dar apoi plânge ca să fie coborât.
Trei din patru adulți suntem pe pârtia de schi dar eu nu, hihi, eu păzesc bambinosu' la cabană. Oricum, nu știu să schiez. Mi-e frică de viteză și de accidente, am o vârstă respectabilă, dacă o să cad?
Am apucat azi să fac o plimbare în jurul lacului, cu bebele adormit în cărucior. Mi-era dor să simt raze de soare de iarnă și să suflu aburi ca un dragon.
E o liniște magică, oamenii sunt ori pe pârtie, ori în cabane, pregătindu-se de revelion. Nu bate vântul, nu mai sună frunze în copaci, sunt singura mișcătoare într-o poză ilustrată de vacanță pe marginea lacului. Câteva secunde, apoi apar rațele, tăcute și ele, tăind v-uri pe luciul albastru încremenit.

01 ianuarie 2020

E ora 1 noaptea, după șampanie. Suntem deja în pat, copiii dorm demult, nu i-am mai trezit pentru artificii.
Îmi doresc în anul acesta să am timp mai mult pentru mine, poate chiar să prind curaj și să mă apuc de schi.
Ultima privire spre telefon, pe news, îmi anunță că în China se mănâncă lilieci, ce idee.

02 ianuarie 2020

E dimineața și citesc știrile singură, în fața cafelei, după ce echipa de schiori a plecat val-vârtej uitând la fiecare minut ba un clăpar, ba o mănușă. Eu mi-am primit ieri ziua de pauză de mamă, cu saună și masaj, deci ce mai pot să mai cer. Bembosul doarme încă.
Ceva foarte bizar se întâmplă în China. Cum să pui în lockdown un oraș cu 11 milioane de locuitori din cauza unei infecții virale ce a determinat 27 de morți?
E clar, îmi șoptește fatalismul din sângele românesc, o să fie catastrofic pentru lume, situația este sigur mult mai gravă decât cea anunțată.

5 ianuarie 2020

Ne întoarcem acasă.
Sunt deja abonată la multiple clickuri zilnice pe worldometers care îmi confirmă toate temerile.
Pe drum citesc statistici. Al meu nu e de acord cu ce zic, dar deh, când suntem noi de acord?

12 ianuarie 2020

Sunt uimită de lipsa de reacție la spital față de ce se întâmplă, dar mi se aduce aminte că așa am reacționat și când am auzit despre Ebola în Africa, atunci chiar am primit cadou de la asistente un tub de gel dezinfectant cu eticheta Toți împreună, contra Ebolei. Bine, înțeleg, exagerez.
Paradoxul e că eu nu am nici o treabă cu bolile infecțioase sau cu sănătatea publică, eu sunt endocrinolog.
Ceea ce înseamnă și că nu sunt deloc credibilă. Iată-mă etichetată ca fiind catastrofista grupului.
E posibil să fiu complet pe lângă situație, sunt efectiv singură în opiniile mele
Factor agravant pentru lipsa de credibilitate, cred, este că sunt deja în burn out. Lucrez totuși, sunt activă, urmează să fiu programată la o serie de evaluări psihologice.
Soluțiile o să vină, deși nu am prea multă încredere în sistemul care m-a adus în burn out, mai ales că, în principiu, sistemul o să încerce să mă repare pe mine și apoi, dacă asta nu funcționează, o să verifice dacă e ceva în neregulă cu sine, hi hi hi.

01 februarie 2020

Mda, asta e, sunt în completă panică în mijlocul unui calm societal tipic belgian. Și ei sunt niște fataliști dar cu nuanțe optimist sarcastice.
Pacienții nu cred în boala liliecilor, prietenii mi-au scris că ei sunt în Malayesia și că totul este o mare exagerare.
Dragul meu se pregătește pentru mers la ski în Austria.

10 februarie 2020

Am decis să nu mai merg la schi. Eu și bebe stăm acasă, el și fiică-sa, 2 schiori, nu au decât. Dragul meu e uimit, dar nu vrea să renunțe orice ar fi. Asta este.

25 februarie 2020

Am o vacanță scurtă de o săptămână, acasă cu bebelino. Îl testez de reflux gastric, circulă pe sub mese și scaune ca un soldățel în acțiune, cu aparatul de înregistrat aciditatea legat ca un ghiozdănel în spate și canula lipită de o nară cu leucoplast.

29 februarie 2020

Mi-am pregătit casa să fie curată lună și cămara plină de conserve și dezinfectanți și săpun și detergenți. Nu m-am gândit prea mult la hârtie igienică, dar era oricum pe listă.
Mi-am făcut un plan de intrat și ieșit din casă prin garaj. Încălțămintea rămâne pe preșul îmbibat în clor, toate hainele le pun direct în mașină, iar eu, nudă, trec în bucătărie și apoi direcția duș.
Am 4 măști textile.
M-am mutat în camera fetei, ca să pot să mă izolez, în caz că mă îmbolnăvesc.

1 martie 2020

Ai mei s-au întors de la ski. I-am așteptat în prag și nu i-am lăsat să intre încălțați în casă. Fetița s-a enervat foarte tare, când, cu voce pierită, în loc să o îmbrățișez, am trimis-o la baie. El înțelege, dar... Poate că exagerez.

3 martie 2020

Haosul a năvălit peste noi la spital.
Nu avem măști, o ministră a dat foc fondului strategic național de măști, pentru că era expirat.
Șeful de departament, care, hi, hi, e infectiolog, așa am eu noroc în viață, cu care deja ne rânjeam printre dinți în loc de politețuri din anii precedenți, ne-a anunțat diverse scenarii.
Noi endocrinologii suntem, în toate, rezerve la linia 1.
Fără măști în consultație. Cu o mască chirurgicală în viitorul serviciu covid.
Uimirea mea nu a servit la nimic, nici opunerea mea la organizarea week-end urilor, unde din rezerve devenim linia 1.
Avem un link spre un video care să ne explice cum să ne echipăm și să ne dezechipăm.
O să mă îmbolnăvesc din prima, nu sunt formată pentru asta, o să îmi îmbolnăvesc pacienții și familia. O să aveți mulți bolnavi între medici și infirmiere, am afirmat în fața unui zid de priviri plictisite.

5 martie 2020

Bebele are 39 de febră și nu îi scade cu paracetamol, ne-au chemat de la creșă. Iarăși otita, oare? Tușește sec și febra evoluează foarte bizar, zile întregi la 39 de grade, apoi scade brusc și reîncepe.

6 martie 2020

Pediatra ne-a primit în holul casei, cu mască și teroare pe față. Nu pentru noi, pentru ea. Înțeleg perfect.
Creșa e închisă. Mai multe educatoare sunt bolnave. Nu știm ce au. Febră, tuse.

10 martie 2020

Bebe și-a revenit. Noi am început să tușim și să ne doară gatul.
L-am sunat pe șef să întreb dacă nu ar fi mai prudent să anulez consultația, mi-a zis că nu am febră și tusea nu e criteriu pentru frotiu, așa că pot să port mască chirurgicală, să păstrez distanța și să consult.
Am râs, consultație de la 2 metri distanță, sigur, e foarte utilă pentru pacienți.
El nu a râs, mi-a zis, avea febră, era acasă, cu covid. Colegii din linia 1 de pe secția covid se anunță bolnavi, unul după altul, nu este timp pentru prostiile mele și nu poate așa oricine să lipsească pentru doar tuse.
Uimirea din nou, nu mi-a folosit la nimic. Sarcasmul telefonic pentru cât de repede s-a îmbolnăvit, nici pe atât. De unde îmi fac rost de mască îl întreb, nu știe, să mă interesez la igienistul de gardă, măștile sunt ascunse sub cheie, ca și hidrogelul, pentru că s-a furat un stoc întreg din spitalul de zi și nu mai avem rezerve.

11 martie 2020

Consult cu mască și cu distanță și cu frică. Tușesc. Uneori mă sufoc. Simt cum parcă mi se sfărâmă mici bucățele de sticlă în plămâni. Pacienții mei nu cred în covid.
Înțeleg mai bine deciziile șefului meu. De fapt, nu sunt opțiuni, măștile trebuie păstrate pentru cei din reanimare. Ca în orice armată, generalii aleg care armate trebuie sacrificate. Personalul spitalier este în panică dar nu suntem experți, deci nu avem opinii.

12 martie 2020

Ale mele opinii explodează noaptea, nu mă lasă să dorm.
Am început să iau niște picături de benzodiazepine, un prieten psihiatru mi-a spus că nu mă poate urmări personal, iar rendez-vous-uri nu mai sunt. Să nu iau multă vreme, doar câteva zile și apoi, când îmi restabilesc ritmul de somn, să le opresc.

13 martie 2020

De azi suntem în lockdown și în plan spitalier de urgență. Totul pare să se prăbușească în jur, asistentele plâng, sunt trimise brusc pe secții. Un serviciu covid a devenit cinci servicii, o sală de reanimare a devenit trei.
Fac teleconsultație, un termen foarte pompos pentru activitatea de a da telefoane, a scrie note pe calculator și a trimite hârtii prin poștă.

20 martie 2020

Discuțiile astea telefonice îmi ucid, pic cu pic, toată încrederea pe care o mai aveam în rostul meseriei mele.
Cum vă sunt glicemiile, mâncați de trei ori, vă faceți injecțiile, v-ați luat medicamentele, întreb, robotic, dar răspunsurile cad ca mii de torpile: soția mea s-a sinucis, am găsit-o spânzurată în bucătărie, mă descurc cumva să gătesc și să mă spăl, dar nu, nu sunt prea bune glicemiile.
Tremurând formez următorul număr cât să aflu că soțul e în reanimare și ea e în izolare și sună din 10 în 10 minute la spital, și nu, glicemiile nu sunt bune, cine să mănânce, nu știe când și-a făcut ultima injecție sau ce doză.
Următorul număr strigă la mine, știți, mai sunt și alte boli pe lume, mi s-a anulat operația, nu sunt bune glicemiile, de ce nu am răspuns instantaneu când a sunat.
Următorul număr e ok doza de tiroxină, dar sunt rupturi de stoc la farmacii și îi e frică să iasă din casă.
Și tot așa. 14 numere pe zi. Plus note pe calculator și hârtii prin poștă.

22 martie 2020

În fiecare al doilea week-end sunt linia 1 pe secția de medicina interna non covid, ceea ce e o glumă completă. Practic nu avem echipament de protecție. Toți pacienții devin rând pe rând covid. Asistentele tușesc în jur peste tot, fără febră deci prezente la muncă conform indicațiilor.
Sunt terorizată dar echipată cu ffp2uri comandate pe un site chinezesc, ha ha, bune, rele, habar nu am. Am repurtat și câte 4 zile o mască, le usuc la incredibilul soare de primăvară, afară, pe sfoară.

23 martie 2020

Uneori mă uit pierdută spre el, spre soare, cum face să strălucească frunzele plopului uriaș din fața spitalului. După-amiaza, umbra coroanei lui majestuoase se proiectează pe pereții cabinetului într-un teatru fremătător, rotindu-se lent de pe un perete pe altul, în jurul umbrei mele neclintite din fața calculatorului. Străzile sunt pustii, se aud doar sirenele ambulanțelor, mult prea des, mult prea aproape. Culoarele spitalului sunt pustii. Mănânc singură în birou, tartina de acasă.

24 martie 2020

Nu pot să opresc benzodiazepinele, fără picăturile magice nu adorm deloc, sau trec din coșmar în coșmar.

03 aprilie 2020

E seară, sunt acasă, mi-am ridicat privirea dintr-o afurisită de statistică de pe worldometers. M-a lovit imaginea lui, a dragului meu, cu fața împietrită spre televizor, spre desene animate. Nu cred că vede ceva. Alături e cel mic, hipnotizat de un cântecel. Habar nu am unde e fetița mea, cred că se joacă pe tabletă, la etaj. Nu îmi aduc aminte când am vorbit ultima dată cu oricare dintre ei. Sau despre ce. Asta e nebunie. Cred că am înnebunit.

...

5 mai 2022

Azi s-a încheiat statusul de urgență spitalieră.