În Orașul Acesta

În orașul acesta nu latră câinii, nu miroase niciodată a pâine caldă, abia scoasă din cuptor. Diminețile de toamnă târzie nu miros a frig amestecat cu asprimea dulce a cârciumăreselor degerate de ger. Nici a frunze arse.

Nu este praf, deși se construiește mult. Orașul acesta se mărește pe verticală, crește ca un aluat care a luat-o razna de prea mult bine, de prea multă căldură și lipsă de curenți, sau de griji care să-i inhibe dorința de expansiune.

În orașul acesta miroase în schimb a pișat și excremente, a esență umană acrită, batjocorită și terfelită în cea mai ticăloasă formă de abject. Cea a uitării de sine și a sinelui celorlalți. În downtown se doarme pe jos pe alee, sau pe bănci. În parcul cu Totem de lângă Pike Place Market oamenii străzii se încălzesc la soare, stau de vorbă, se iau de turiștii atrași de vederea spectaculoasă către port și insulele din Puget Sound, cu vulcanul activ înzăpezit Mount Rainer pe fundal. E un peisaj sublim care îți aduce aminte în permanență că nu vei aparține niciodată locului. Un peisaj care scurtcircuitează însăși ideea de liniște interioară pe care ar trebui să o inspire, bruiat de durerea fizică și psihică a acelor nefericiți ai sorții care îl populează, îl locuiesc, amintind trecătorilor atrași de acest exces de frumusețe, că suntem de fapt toți la fel de vulnerabili în ochii naturii a-tot-devoratoare, în ciuda bunurilor materiale pe care ne străduim să le agonisim.

În orașul acesta nu bat clopotele niciodată. Nici măcar de Paște. Ceea ce înseamnă că timpul sacru nu este împărtășit de toți locuitorii odată. Ceea ce înseamnă că nu se aduce lumină acasă mergând pe jos la miezul nopții de Înviere când nălucile te privesc de după garduri cu ochi flămânzi de promisiunea reîntoarcerii la viață. Ceea ce înseamnă că nu există numai un singur timp sacru, ci mai multe forme de sacralitate trăite în tăcere de fiecare comunitate religioasă.

În orașul acesta, copiii nu se joacă în stradă. Stau în case și în curți, bine protejați. Din mașini sar direct într-o incintă supravegheată de cel puțin un adult. Pe marginea locurilor de joacă pândesc mulți părinți sau dădace, gata să intervină în caz de urgență, la cea mai mică încăierare, la cel mai mic scâncet, la cea mai mică abatere. Nimeni nu poate merge în sus pe tobogan mai mult de vreo câteva ori, preț de vreo câteva momente de rebeliune înăbușite imediat. Întotdeauna se găsește cineva care să le amintească tuturor care este sensul. De sus în jos, niciodată de jos în sus. Pentru că de jos în sus se ajunge numai pe o scară laterală. Nu putem trișa în orașul acesta, nu putem lua scurtături. Numai copiii imigranților cu sânge de stepă în ei, învață cu greu care este sensul circulației pe tobogan, sau sensul expresiilor legate de spațiul personal: "I need space", "Give me space". Cum adică, să-ți dau spațiu, m-ar întreba bunică-mea care mă înghesuia pe fotoliu la televizor, deși ar fi avut loc să stea pe canapea, dacă nu ar fi fost rece și cam departe de nepoata ei preferată.

În orașul acesta, m-am înțelenit abia după mulți ani, mai mult de zece. Odată cu primul meu prieten trecut în neființă din propria alegere. De prea multă singurătate? De prea multă depărtare de țara de origini? Fără morți autohtoni, rămâi dezrădăcinat. Copiii îți pot împrumuta din rădăcinile lor născute în pământul de adopție, însă nimic nu se compară cu puterea doliului de a te lega de circuitul naturii care nu te recunoaște, până nu îngropi pe cineva drag. Atunci când ai morți într-un oraș, acesta ți se deschide subteran, visceral, dinăuntru, luminându-ți calea orbecăită pe întuneric cu fericirea mocnit anticipată a propriei tale morți. În ciuda fricii, toți ne vedem sfârșitul ca pe o mare alinare, ca pe o reîntoarcere acasă. Însă unde este acest acasă pentru cei ca mine care au luat drumul străinătăților? Mă vor primi printre ele spiritele amerindiene ale acestui pământ pe care l-au invadat acum sute de ani oameni albi ca mine? În ochii acestor spirite contează că strămoșii mei sunt din Estul Europei, nu din Vestul cel flămând și cotropitor? De fapt, și eu am adus cu mine, vrând-nevrând, o cohortă de sfinți și îngeri balcanici care aglomerează planurile nevăzute, stricând o orânduire milenară. Dacă aceste planuri și credințe se intersectează vreodată după moarte, asta mi-aș dori să aflu. Când va veni vremea mea, și dacă nu mă voi trage înapoi spre casă, spre locul de veci al familiei din cimitirul Eternitatea, pe dealul Tătărașilor, în Iași.