Face to Facebook

De ce te uiți așa la mine? Doar tu m-ai creat. Da, tu cu like-urile tale, cu toate comentariile și încurajările. Toate acele inimioare și "îmbrățișări", toate acele "aplauze", toate acele... știi bine la ce mă refer. Ce credeai, că n-o să fiu afectat de ele? Credeai că o să iau totul ca pe un joc de moment, iar apoi a doua zi o să-mi treacă? M-ai făcut să cred că pot mai mult, m-ai făcut să vreau mai mult, mi-ai dat speranța că pot să cuceresc noi orizonturi. Iar acum, mă privești cu dispreț.

Sau poate doar mi se pare, poate că nici nu exist... nu, asta-i imposibil. Știu sigur că exist, pentru că eu scriu textul ăsta. Dar poate tu nu exiști. Poate că ești doar un A.I. care e programat să-mi distragă atenția cu inimioare și care veghează asupra mea, să fie sigur că nu devin o problemă pentru societate. Poate vrei să-mi dai speranță, ca să nu mă sinucid, pentru că nu-ți sunt de niciun folos dacă mor. Totuși, slabe șanse... ți-am studiat profilul, pari o persoană reală.

Apropo de asta, mi-au plăcut pozele din vacanța de la Paris, să știi că rochia aia neagră îți vine chiar bine. Știu multe lucruri despre tine... de exemplu știu că pe data de 7.12.2016 ai fost pe Bernabeu la meciul Real Madrid - Borussia Dortmund, și mai știu că ești fan Cristiano Ronaldo, pentru că în poze se vede numărul 7 de pe tricou. Știu ce mâncare preferi, știu ce filme ai mai văzut în ultima perioadă, cu toate că nu ne-am întâlnit nici măcar o singură dată.

E ciudat totuși... te știu doar de un an, dar am impresia că te cunosc de-o viață. Am impresia că am fost colegi, sau că am jucat împreună șotronul când eram copii. Îmi pare că ai fost acolo când mi-am luat primul pumn în față, sau când am sărutat prima fată. Dar n-ai fost și totuși mă simt atât de atașat de tine... straniu. Nici eu n-am fost când ți s-a născut primul copil, și nici când te-ai despărțit de tipa aia pe care o cunoșteai încă din liceu, dar mă simt de parcă am fost.

Parcă ne-am conectat sufletele printr-un fel de magie, iar acum nu concepem viața fără să știm unul de celălalt. Simt constant și în mod inexplicabil nevoia de a primi validare și atenție din partea ta. Primul lucru pe care-l fac atunci când mă trezesc, este să verific telefonul. Mor de curiozitate să văd dacă mi-ai comentat la vreo postare sau dacă mi-ai dat vreo inimioara, un ha-ha, ceva... și fac un mic atac de panică, atunci când nu te găsesc în notificările mele. Ultimele două texte nici măcar nu le-ai citit, nici la postări nu prea mai reacționezi. Ce, credeai că n-o să observ? Dar oare de ce? Nu-ți mai plac? Ți se pare că nu mai scriu cu aceeași pasiune cum o făceam înainte? Sau poate ai găsit pe altcineva. Poate că el scrie mai coerent și pune mai multă substanță în gândurile ce le înșiră în Word. Poate că textele lui îți gâdilă neuroni mai mult decât pot eu s-o fac. Iar pozele lui de pe plajă, la bustul gol, sunt mai interesante decât prostiile alea de meme-uri pe care le tot postez eu.

Sau poate că te-ai pierdut atât de mult în viața ta reală, încât ai uitat de mine. Eram sigur c-o să mă abandonezi, așa faceți toți... veniți vedeți vă bucurați pentru câteva clipe, apoi plecați. Dar eu al cui rămân? Nu te gândești că am și eu un suflet? Oare te-ai gândit vreodată la felul cum mă simt eu... știi tu oare cât de apăsătoare e singurătatea asta? Încerci tu vreodată să vezi situația și prin ochii mei, atunci când mă lași în seen? Ai tu idee cât de mic și neînsemnat mă simt? Probabil că nu, și oricum nu-i problema ta. Tu îți vezi de viața ta, pe când eu stau și privesc ecranul ăsta luminos, în timp ce-mi pun întrebări stupide.

Sincer, uneori îmi vine să renunț la discuțiile cu tine. Oricum tu te afli în diferite părți ale globului, de cele mai multe ori mult prea departe de mine. Dar pe de altă parte, doar cu tine mai discut. Cu vecinii nu mai stau de mult timp la povești. Când îi văd îmi trag gluga pe cap, las privirea în pământ și salut scurt. Probabil că ei mă consideră un îngâmfat, dar n-au nici cea mai mică idee cum mă simt. Pun pariu că nu se gândește nici unul că eu fac asta doar pentru că sunt extrem de anxios. Nu-mi oferă nimeni prezumția de nevinovăție. Poate că nici n-o merit... cineva îmi spunea că e totul doar în mintea mea, "boli închipuite".

Boli închipuite... am mai auzit expresia asta și în alt context, de la o altă persoană. Iar o săptămână mai târziu mă aflam pe un pat de ATI, cu transfuzii. A trecut atâta timp, dar încă îmi amintesc cât de puțini oameni și-au făcut timp să mă viziteze, sau să mă sune, ori să-mi trimită mesaj, să mă întrebe dacă sunt ok (ceea ce presupune un minim de efort). Culmea, pe atunci eram foarte sociabil. Aveam o grămadă de prieteni, cunoștințe, rude. Degeaba... eram doar eu și ceasul de pe peretele din fața mea. Mă uitam la el cum se mișcă în slow motion și mă gândeam "până dimineață mai e un an". Atunci am început să-mi dau seama cât sunt de singur pe lumea asta. Probabil că la un moment dat, toți suntem... de aceea uneori simțim nevoia să discutăm cu oameni aflați la mii de kilometri depărtare.

Poate că de asta am simțit nevoia să scriu și textul ăsta.