Înapoi la teatrul lui Shakespeare

Tersit: "Vorba-i dovada faptei - dar putea
Să spună scurt: "E-o tîrfă mintea mea".^[i]
"My mind is turned now whore"
(Troilus și Cresida de Wiliam Shakespeare^[ii])


De peste șaizeci de zile, oriunde întorci capul vezi și auzi știri despre invazia rusă în Ucraina - vuiet de bombe, rachete și țipete de groază, de frică, de ură până la urmă.

Nu știu să explic gândul care m-a dus înapoi în anul 1965, an în care am văzut la Teatrul de Comedie spectacolul Troilus și Cresida, piesa lui Wiliam Shakespeare, pus în scenă de Regizorul David Esrig.

Piesa asta cred că este greu de așezat pe raftul de comedii sau pe cel de tragedii al operelor sale, dar în spatele acestei povești - cu intrigă romantică, cu declarații de iubire veșnică, gelozii, trădări în iubire - se ridică războiul dintre greci (aheii) și troieni. Eroii săi mitologici, Ahile, Agamemnon și Menelau cei doi frați care au ridicat marea armată aheiană pentru ca Menelau să-și poată "recupera" nevasta infidelă și să-i pedepsească pe troienii care o țineau ascunsă; Priam, regele Troii cu cei patru-cinci fii ai săi, dintre care Hector marele luptător troian este cel care-l învinge și omoară pe Patrocle, fiind sigur că l-a învins pe Ahile, dar trezindu-l pe acesta, pe Ahile, și determinându-l să se alăture armatei lui Agamemnon, în primul rând pentru a răzbuna moartea bunului său Patrocle (Ahile îl va ucide pe Hector în luptă dreaptă). Apoi Paris a cărui iubire pentru Elena a fost motiv de declanșare a "invaziei" grecești pe pământul cetății Troia, Paris cel care-l va lovi mortal pe Ahile trimițând o săgeată în celebrul călcîi al acestuia. Să nu o uităm pe Cassandra, cea care a prezis distrugerea și dispariția Troii, nici pe Ulise prin a cărui iscusință s-a construit Calul, în a cărui burtă s-au ascuns cei mai buni luptători greci, printre care și Ahile, cal ce a făcut posibilă cucerirea inexpugnabilei cetăți. Găsim în această piesă toți eroii lui Homer din Iliada, dar Shakespeare îl scoate în evidență pe Troilus, alt fiu al regelui Priam, dragostea sa pentru Cresida, fiica unui preot troian, gelozia și autosacrificiul. Dar mai apare un personaj, unul care mi-a stârnit un interes deosebit, Tersit, un grec diform și obscen, al cărui discurs în mod evident scoate în evidență prostia războiului

Anii '60 au readus, pe scenele europene și americane, piesa Troilus și Cresida de Wiliam Shakespeare, ca un strigăt de dezaprobare a războiului din Vietnam. S-au jucat în multe teatre europene spectacole în care au strălucit mulți actori importanți, faimoși. O să iau ca exemplu Royal Shakespeare Company: Peter O'Toole (Tersit, 1960), Helen Mirren (Cresida, 1968), Francesca Annis și John Nettles (Cresida, Tersit, 1976), Juliet Stevenson și Alan Rickman (Cresida, Ahile, 1985), Ralph Fiennes și Simon Russell Beale (Troilus, Tersit, 1990) și Joseph Fiennes (Troilus, 1996).^[iii]

Scena Teatrului de Comedie, în spectacolul lui David Esrig, din câte îmi amintesc, era plină șanțuri, de tranșee, noi spectatorii, de atunci, fiind "aruncați" în plin război greco-troian, pentru că așa își imaginase decorul Ion Popescu Udriște. Un câmp de luptă. Trebuie să fac o paranteză ca să subliniez cum întâlnirea acestor doi mari oameni de teatru, regizorul David Esrig și scenograful Ion Popescu Udriște, alături de o distribuție extraordinară, din care citez câțiva actori: Mircea Albulescu, Gheorghe Dinică, Sanda Toma, Iurie Darie, Dem Rădulescu, Iarina Demian, Vasilica Tastaman, Marin Moraru, Ștefan Tapalagă, și încă mulți alți actori minunați - și menționez că în acest spectacol a debutat ca actor Ducu Darie (avea șase ani!) -, a deschis porțile către un alt fel de a aborda și vedea teatrul.

Asta înseamnă că nu întâmplător mi-a venit în minte acest spectacol, pe care l-am văzut atunci de patru-cinci ori, la care am râs cu poftă, și cu inconștiența a ce înseamnă cu adevărat războiul, care trecuse și credeam că, dacă se va întoarce, va fi foarte, foarte târziu, mai corect zis, credeam că nu se mai întoarce niciodată; Amintirea acelui spectacol m-a transportat în lumea de azi. Azi când trăim vremuri de război, nu contează că este indirect, că este lângă noi și nu chiar la noi, pentru că, de fapt, simțim chiar și așa durerea distrugerii și a crimelor.
....
Am început acest articol în sâmbăta Învierii Domnului Isus Cristos, pe rit romano-catolic, mă opresc și-l voi continua de luni 18 aprilie 2022
...
Dragoste și dezbateri, dezbateri și dragoste, iubirea lui Troilus pentru Cresida, iubire plină de încredere în răspunsul Cresidei la această iubire. Dar mai marii măreței cetăți hotărăsc să facă un schimb de prizonieri și de aici trădarea iubirii lui Troilus, transformarea acesteia în "prostituată", rezultat al "negocierilor aferente schimbului de prizonieri", când aceasta ajunge în tabăra grecilor. Dar Ulise îl va duce pe Troilus ca acesta să fie martor al trădării Cresidei. În final Troilus, prințul troian trădat, și Diomede, grecul care a ademenit-o în brațele sale pe Cresida, se vor lupta. Ce spune Tersit?

"Tersit: Tare mi-ar părea bine să-l întîlnesc pe acest tîlhar de Diomede! Aș croncăni ca un corb, aș cobi într-una. Patrocle ar fi în stare să-mi dăruiască tot ce-mi poftește inima ca să-i vorbesc de tîrfa aceasta. Papagalul nu se dă mai mult în vânt după migdale decît el după o curtezană ieftină. Dezmăț, dezmăț- veșnic războaie și dezmăț!: altceva nimic nu mai are trecere. Dracul să-i ia pe toți!"^[iv]

Tersit, într-un limbaj aproape obscen, scoate în evidență stupiditatea războiului și ticăloșia "marilor" oameni de arme, desfrâul, urâțenia, labilitatea lor. De exemplu:
"Tersit: De prea mult sânge și prea puțin creier, ăștia doi ar putea să înnebunească; dacă însă o să înnebunească de prea mult creier și prea puțin sânge, mă fac tămăduitor de nebuni. Și Agamemnon! Un om destul de acătării și unuia căruia îi plac fleoarțele^[v], dar nu are minte nici cît cleiul din urechi. Darămite fratele său, taurul, această neîntrecută schimbare la față a lui Jupiter, această statuie primitivă, emblemă figurată a bărbatului încornorat, trăgătoare de ghete legată cu un lanț de piciorul fratelui său?! În ce altă formă asemănătoare l-ar putea preschimba duhul împănat cu răutate și răutate împănată cu duh? Într-un măgar? N-ar fi nimic. E și măgar și bou. Într-un bou? Iarăși n-ar fi nimic. E și bou, și măgar. Puțin mi-ar păsa dacă ar fi cîine, catîr, motan, dihor, broască rîioasă, șopîrlă, bufniță, becață, sau scrumbie fără icre; dar să fie Menelau! Aș unelti mai degrabă împotriva destinului! Nu mă întrebați ce-aș vrea să fiu, dacă n-aș fi Tersit, pentru că n-aș avea împotrivă să fiu păduchele unui lepros, numai nu Menelau. Hei! Duhuri și flăcări!"^[vi]

În articolul său Subversiva realitate homerică în Troilus și Cresida a lui Shakespeare^[vii], Wisam Khalid Abdul Jabbar subliniază că după ce dezbaterile și argumentările eșuează, devine clar că utilitatea logosului este limitată ca urmare a digresiunilor comice și a umorului introduse de personaje ca Ajax și Tersit.

Cred că Troilus și Cresida lui Shakespeare este o comedie, care provoacă râsul atât prin poziția personajelor, dar și prin deformarea imaginii lor. Pe de o parte. Pe de altă parte, sunt dramele, tragediile și distrugerile războiului, Troilus și Cresida lui Shakespeare este o tragedie. Râdem, dar ne curg lacrimi de durere, de milă, de furie.

În prologul piesei Shakespeare, chiar el spune cum a împărțit piesa:
"Sîntem în Troia. Principi greci trufași,
Cu sînge-albastru clocotind în vine,
Din insulele lor înspre Atena
Au îndreptat corăbii înțesate
De arme și oșteni ce vor sluji
Războiul crud.
...
... Iară eu, Prologul,
Deși-narmat, nu am venit să apăr
Nici pană de autor, nici glas de-actor:
Mi-am pus doar straiul povestirii noastre,
Spre-a vă vesti, dragi spectatori, că piesa,
Lăsând în urma ei pornirea certei,
Începe din mijloc, apoi se țese
Precum îi șade bine unei piese.
De v-o plăcea sau nu, s-o spuneți voi;
Bine-i, sau rău, așa e la război."^[viii]

Și uite-așa lumea de lângă noi este în război. Război?^[ix] Ceea ce se numește ca fiind Război total, de fapt este invazie și fiind invazie, agresorul își poate permite orice: distrugeri, crime, violuri, deportări, nerespectarea tratatelor și a regulilor "cavalerești" ale războaielor. Distrugerea caselor, a locuirii pe un pământ unde te-ai născut , crescut, muncit, ai trăit, este crimă? Dar ce altceva ar putea fi?

Dacă Troia nu ar fi căzut?

Grecii (Micenienii) sunt cei cu flota de 1.000 de vase ce acoperă orizontul când își face apariția în marea din fața Troii, cu mii de soldați îmbarcați pe aceste corăbii, luptători temuți, cu arme de asalt care pot străpunge porțile și zidurile oricărei cetăți, cu "regi" și "generali" plini de glorie - printre care neînvinsul Ahile - care conduc mulțimea de soldați, și strategul, vicleanul Ulise. Troienii se află de fapt în fața celei mai înfricoșătoare armate a lumii.

Troia, o mică cetate așezată pe o colină de la malul Mării Egee (coasta de Nord-Vest a Turciei), condusă de un rege demn și iubitor de oameni, Priam, ai cărui fii îl vor urma în lupta de apărare a cetății: Hector, al cărui renume de luptător ajunsese până în inima Greciei, drept care grecii se străduiesc să-l convingă pe Ahile să-i însoțească în acest război pornit dintr-un motiv foarte "romantic", răpirea Elenei de către un alt fiu al lui Priam, Paris - care te face să te întrebi dacă e posibil ca gestul lui de o asemenea stupiditate și îngâmfare să facă să se ridice la luptă o țară, timp în care el se "gudură" în brațele frumoasei, neasemuit de frumoasei, Elena. E o poveste începută în Iliada și continuată în Odiseea, ambele scrise de Homer^[x], o poveste de dragoste, o poveste de război stupid.

Dar, povestea, dovedește că pentru ca să pornești un război ("sfânt" de cele mai multe ori și nu mă refer aici la jihad, ci la faptul că întotdeauna cei care au pornit un război mai mare sau mai mic au ridicat steagul religios; vezi și în zilele noastre!) nu e nevoie de motive prea serioase. E suficient că un stol de păsări i-a trecut hotarul, sau câinele tău a lătrat prea tare într-o noapte, sau vecinul nu mai vorbește aceiași limbă, deși până ieri vorbeați aceiași limbă, sau pur și simplu faptul că acum există curtea ta - care nu îl deranja atunci când el intra nestingherit și o folosea cu dreptul celui mai puternic, totul era bine căci el era stăpânul. Dar tu te-ai separat și lui nu-i mai convine. Crede că tu fiind mai mic te poate speria și te poate readuce înapoi în limitele stabilite de el.

Nu vreau să credeți că este un vis!
"Agamemnon: Prinți ai Eladei,
Ce păsuri v-au umplut de gălbinare?
...
Și iarăși, prinți, prea-bine știți cu toții
Că Troia, șapte ani împresurată,
N-a-ngenunchiat; căci faptele de arme
Ce-am auzit din moși-strămoși au fost
Supuse încercării și-nturnate
Ca unele ce n-au răspuns menirii
Și straiului ce-l zămislise gândul
De ce, cătînd atunci în jos cu ochii,
Numiți ocară tot ce-am săvârșit?"^[xi]

Nimic imposibil ca o cetate mică să nu fie cucerită de o forță mare militară, chiar dacă "Hector" moare și "Ahile" va muri curând, iar blestemul Afroditei va urmări marea armată și generalii ei pentru totdeauna. Ei atunci, în legenda lui Homer, au distrus o cetate la schimb cu soarta vieților lor.

În cazul războiului din jurul nostru, armata rusă, mare și puternică nu reușește să învingă repede armata mică ucraineană. Tot ce reușesc este să umple Ucraina de ruine și de morți. Morți care au fost sacrificați cu cinism neavând nicio vină, nicio legătură cu ura și cruzimea marilor conducători ai marelui popor rus, marii deformatori ai istoriei dintotdeauna.

Și atunci mă întreb:

Ce s-ar fi ales de marea armată greacă, plină de nume sonore, mai ales după ce și-au ars corăbiile, după ce au construit marele Cal al lui Ulise dacă Troienii nu ar fi primit, copilărește, acest dar, și porțile cetății ar fi rămas ferecate? Cum ar fi fost dacă trebuiau să rămână în postura de invadatori-asediatori, fără provizii, fără corăbii, pierzând soldați din ce în ce mai mulți? Ce ar fi fost dacă Ahile nu ar fi vrut să intre în luptă, preferând brațele albe ale tinerei prizoniere troience? Dacă ar fi rămas izolați fără posibilitatea de a se retrage, nemaiavând corăbii?

Dacă Troia nu ar fi căzut?

Poate că următorii 3.000 de ani ar fi arătat altfel!
Poate că nici statul ucrainean nu ar fi fost contestat azi!
Iar noi am fi râs cu poftă citind sau văzând piesa și spectacolul Troilus și Cresida.

"Buni neguțători ai cărnii, înscrieți acestea pe firmele voastre:
Confraților! Văzând a mea cădere,
Vărsați amare lacrimi de durere.
De nu, atunci să trageți aghioase
Măcar pentru durerea voastr-n oase.
Surori și frați cu ușa-ntredeschisă.
Eu nu vă las acum diata scrisă.
Ci doar peste vreo lună, două-dacă
În Winchester vreo gâscă n-o să tacă!
Să mă mai caut. Pîn-atunci, Pandar
O să vă lase bolile în dar."^[xii]

Mai întreb: Dacă Troia nu ar fi căzut?

CRED CĂ TROIA NOASTRĂ DE AZI, UCRAINA, NU O SĂ CADĂ!

(aprilie 2022, București)