Alb și albastru într-un vis (lângă un copil cu o găleată căutând apa). O plimbare în Parcul Carol I

Era într-o dimineață, ora trei spre patru, dormeam, m-am ridicat destul de vioi din pat și am deschis fereastra camerei; voiam să respir aerul curat al dimineții de primăvară sau poate vară, ce o fi fost!

Îmi lipsea ceva?

Încet, încet, pe măsură ce mă dumiream, mi-am dat seama că mă aflam într-un loc foarte departe de lumea aceea reală în care îmi doream să ajung. Deschizând fereastra, cerul nu era albastru, ci acoperit de o manta grea din nori negri amenințători, ce se deplasau implacabil către locul unde mă aflam. Privind cu răsuflare tăiată, vedeam cum își schimbă culoarea pe măsură ce se apropiau.

M-am trezit înconjurat de un grup de oamenii a căror intenție părea greu de anticipat. Dar poate că din cauza felului în care erau îmbrăcați sau, poate, a multor lucruri, amestecate, grele, purtau amprenta a ceva rău. Realitatea devenea brusc roșie; apoi apăreau panglici negre; valuri de fum greu amestecat cu acea culoare roșie. Un roșu inconstant, prăfuit, presărat cu bule de gaz. Nimic nu lăsa să fie liniște, măcar o frântură de timp. Dar, nu! Nici vorbă, pentru că fondul sonor era o amestecătură de strigăte de frică. Fără să-mi dau seama am făcut un pas către un copil care trăgea cu mâna - mică și murdară de nu puteai să-i distingi degetele - de ceva ca un șirag. Un lanț. Nu era joacă. Copilul s- a uitat la mine, m-a cercetat preț de câteva secunde ca să-mi spună: "Mai ai Timp să te întorci!", apoi a citit în ochii mei că mai bine mă lasă să merg unde vreau.

Copilul își vedea de treaba sa. A continuat ceea ce începuse. Se întorsese cu spatele către mine. Însă se vedea după mișcarea brațelor și a umerilor, după poziția picioarelor, că face un efort trăgând lanțul, care cobora printre degetele sale ca și cum ar fi vrut să străpungă pământul. Se vedea cum lanțul, ce parcă devenea o coadă a acelui băiat, se aduna șerpuind în spatele său într-o grămadă care se mărea din ce în ce. La un moment dat, cu un ultim efort, la capătul lanțului a apărut o găleată din lemn. Era mare! Băiatul mi se păru mic pe lângă găleată. Găleata era plină cu apă. Apa se strecura în șiroaie subțiri printre doagele găleții, în niște fire de argint. Păcat! Pentru că apa era curată, însă se putea pierde în pământul noroios.

Mi-am apropiat privirea de copilul cu lanțul lui și cu găleata din lemn legată de lanț, cu privirea care parcă ar fi vrut să cuprindă tot. Înțelegea cine și de ce sunt cei din jurul său, înțelegea că nu mai era singur. Erau zeci de copii, erau mulți, ce veniseră pe un nor negru de fum ce se lăsase încet, încet către pământ umplând tot spațiul. Era liniște! Niciunul nu scotea vreo vorbă, stăteau cu privirea ațintită către găleata din doage de lemn, ascultând șiroaiele subțiri de apă prelingându-se.

Mă uitam la grămezile de cărămizi, bucăți din fosta tâmplărie, moloz mult care acoperea ce mai rămăsese din mobila casei, bucăți de textile, foste draperii, perdele bătute de vânt și a căror culoare nu o mai puteam ghici, mobilă de bucătărie care cu câteva minute înainte fusese funcțională, oale, crătiți zdrăngănind fără stăpân. Pe o masă de bucătărie maldăre de farfurii cu urme de mâncare, pline de praf. Din tavanul, spart de un obuz, atârnau fire unde fuseseră probabil două lămpi. Pe o ușă rămasă singură, fără pereți, o ușă închisă și încuiată, era numele celui ce locuise acolo... daca ocoleai ușa te puteai strecura în ceea ce mai rămăsese dintr-o altă cameră. Mi-am dat seama că trăisem anii aceia stupizi, cu inconștiența unui copil, în timp ce orașul ardea, era războiul mare. Se spunea că trecuse; dar nu trecuse căci orașul ardea mocnit, ardea de crime și jafuri, poate și violuri, da, se spunea că erau și violuri. Cum poate să-ți treacă prin cap așa ceva? Îmi trece, pentru că, chiar dacă nu au reușit în totalitate, ne-au violat mintea ani la rând, făcând să pară că asta este viața normală.

A venit anul 1956, un an de sânge, de durere, când și la noi au izbucnit, după modelul revoluției maghiare, elevii de liceu și studenții, și chiar dacă inevitabilele tancuri sovietice, arma de temut a Armatei Roșii, folosită împotriva oamenilor, nu au ieșit pe străzile Bucureștiului, cum se întâmplase la Budapesta, teroarea și frica au devenit un mod de viață. Anul invaziei sovietice, care clama ordinea, călcând cu tancurile peste cadavre, credeam că nu se mai poate repeta. Ei bine, s-a repetat, și chiar curând, peste 12 ani, când tancurile aceleiași armate roșii au umplut orașul Praga, tot în numele sfintei discipline comuniste. Când lumea credea că i se tăiaseră balaurului multe capete, unii ajunseseră să considere balaurul un ursuleț pufos, jucăuș și pașnic, ce să vezi: deși numai cu un singur cap, balaurul cel rău, sângeros și mincinos, s-a umflat brusc. Ursulețul pufos s-a dovedit a fi ceea ce fusese mereu: un monstru.

Între timp copiii, acei zeci de copii, luau, din găleata din doage de lemn, apă în căușul palmelor, apoi zburau către locurile știute de ei, către oamenii ascunși prin subsoluri, printre dărâmături, printre mașini arse, printre morminte. Lipsiți de aproape tot, puteau primi măcar apa.

Copilul s-a întors către mine și, parcă citindu-mi în ochi, m-a întrebat: "Vrei și tu un căuș cu apă?".
 Cum nu i-am răspuns a continuat: "Ți-am spus: Mai ai timp să te întorci!".
 M-am trezit în timp ce ii spuneam copilului: "Unde să plec? Și oricum timpul mai contează?".
 
Copilul nu mai era lângă mine, grămezile de cărămizi, bucăți din fosta tâmplărie, moloz mult... erau departe, nu știu cât de departe! Soarele răsărise de mult. Mi-am zis că... poate ne vom întâlni cândva.



Am simțit nevoia să ajung într-un loc verde, plin de frânturi de istorie. Voiam o istorie frumoasă, indiferent cât de veche era.


Geometria așezării arborilor (se afirmă că ar fi peste 4.000 de specii diferite) probează gândirea unor cunoscători, ai unor maeștri ai «desenării» unui parc ce este unul dintre cele mai frumoase din București și poate din România. Proiectat cu prilejul aniversării încoronării lui Carol I ca rege al României, parcul este opera arhitectului francez Edouard Redont și a elvețienilor «horticultori», Samuel & Louis Leyra.

În piața din fața intrării în Parcul Carol I (Parcul Libertății), numită Piața Libertății, se află Fântâna Zodiac, opera arhitectului Octav Doicescu și a sculptorului Mac Constantinescu.


Îmi amintesc cu plăcere de cei doi, pe care i-am avut profesori; pe Profesorul Mac Constantinescu în anul I, la modelaj-desen ornamental, unde alături de Profesorul Gheorghe Simota, ne ordonau bruma de talent și ne făceau să înțelegem importanța desenului, nu numai pe cărarea unde te duce mâna, ci și pe cărarea gândirii; în ceea ce-l privește pe Profesorul Octav Doicescu, deși eram în Ateliere la alți profesori, ne înghesuiam la «corecturile» din Atelierul său ca să-i ascultăm prelegerile, căci, indiferent de tema proiectelor, poveștile sale ne duceau în lumea plină de mistere a arhitecturii și a oamenilor cu străzile lor, în plus, pentru că toate vorbele sale erau sunete venite dintr-o lume adevărată, o lume a arhitecturii frumoase în vremuri ce ni le imaginam frumoase.

Așadar Fântâna Zodiac, așa cum scrie pe bandoul din piatră, pe care stau cele patru console așezate ca o bază de susținere a semisferei, decorată cu semnele zodiilor. Din această amfora uriașă apa se revarsă ca dintr-o cascadă.


Este, pe bună dreptate, unul dintre monumentele care arată suflul de artă ce se voia să umple orașul, poate este un semn către Univers. Păcat că ceva atât de neobișnuit, cum este fântâna, nu este respectat; spațiul din jurul fântânii a devenit parcare pentru mașini, sufocându-i imaginea, și în mod stupid și fără sens i s-a alăturat un catarg.

Intrarea în parcul Carol I, se face printr-o alee «monumentală» ce are cap de perspectivă Monumentul «Memorialul Eroilor Neamului».


Denumirea dată inițial Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului și a patriei, pentru socialism se va schimba în Memorialul Eroilor Neamului după 45 de ani (Pentru cât timp? Pentru totdeauna?), loc în care se află Mormântul Ostașului Necunoscut. Așezat pe platoul aflat în locul cel mai înalt al parcului, actualul monument s-a construit pe urmele Palatului Artelor, apoi gazda Muzeului Militar. Aici lângă Mormântul Ostașului Necunoscut este un grup statuar avându-l ca figură centrală pe Regele Ferdinand I, aflat sub aripa lui Nikeapteros (Zeița Victoriei). Nu mai pomenesc proiectele propuse și nefinalizate o lungă perioadă de timp. Între anii 1961-1963 s-a ridicat monumentul, inițial Mausoleu, după proiectul arhitecților Horia Maicu și Nicolae Cucu. Important să menționez că în locul «eroilor comuniști» a fost readus Mormântul Ostașului Necunoscut și refăcut grupul statuar inițial, opera sculptorului Ioan Iordănescu.


Îndrăznesc să cred că în prim plan se vede terenul pe care Ion M. Lahovary, ministrul Domeniilor în anii 1900, a avut ideea amenajării "Expoziției Generale Române", a cărei inaugurare a avut loc în anul 1906, în prezența Regelui Carol I.

Pe una dintre aleile importante găsim mai multe monumente, mărturii ale istoriei României monarhice. (Înainte de a le vizualiza și comenta, as vrea să menționez că tonul meu admirativ față de monarhie, se referă la perioadele in care monarhia a jucat un rol foarte important în modernizarea României. Cam scurtă perioada de timp!)


Biserica ridicată sub Carol I, după modelul Bisericii Sfântul Nicolae Domnesc din Iași, în anul 1906, cumva în același timp cu inaugurarea "Expoziției Generale Române", este, dacă ai timp să te oprești să o privești cu atenție, o operă de artă ce adună semne și trimiteri în istorie și în arta de a construi.


Câțiva pași mai încolo se află Arenele Romane^[iv] având același an 1906 ca an de naștere, proiectul inițial fiind al arhitectului Leonida Negrescu. Ideea inițială a fost aceea de a îmbogăți parcul cu un teatru de vară, arene pentru spectacole, de inspirație romană. Ceea ce vedem astăzi este rezultatul lucrărilor din 1981 după "indicațiile" lui Ceaușescu.


Fântâna George Grigore Cantacuzino, construită în anul 1870, după proiectul arhitectului Al. Freiwald cu sculpturile lui Karl Stork, în stil neoclasic, este un punct forte al parcului. Dar nu am avut șansa să văd și apă în bazinul fântânii!

Vă las în lumea imaginilor acestui parc minunat:





Am vrut să închei acest text pe 21 iunie 2022, când ziua anului își împarte dominant locul cu noaptea în drumul ceasului. Când în geometria luminii se desenează un cerc mai mare decât întunericul, ocrotind mintea și trupul omenesc. Ziua binelui, a iubirii, "ziua soarelui", "ziua fertilității", "ziua când zgomotul armelor ar trebui să se oprească". Perioada magiilor puternice, pozitive,

"Pe nesimțite, deasupra lor, cerul își domolise sclipirea. O stea răsărise din senin, stingheră, în creștetul pădurii.
- S-ar putea întâmpla fel de fel de miracole, continuase el fără s-o privească. Dar trebuie să te învețe cineva cum să le privești, ca să știi că sunt miracole. Altminteri, nici măcar nu le vezi. Treci pe lângă ele și nu știi că sunt miracole. Nu le vezi...
- Îmi pare rău că nu te pot urmări, vorbise ea târziu. Mi-ar fi plăcut să te pot înțelege...
- Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul nopții, se deschid cerurile. Nu prea înțeleg cum s-ar putea deschide, dar așa se spune: că în noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Dar probabil că se deschid numai pentru cei care știu cum să le privească...
- Nu înțeleg nimic, spusese ea. Nu înțeleg...."^[v]

... iar eu mă întorc la visul meu, unde poate voi întâlni copilul acela cu găleata cu care scotea apă pentru ceilalți mulți copii.

Pe curând!

(Început într-o noapte de aprilie și terminat azi 21 iunie 2022.)