Ultimul vis al lui Freud

Existenţă aproape insuportabilă. Din fericire, Schur făgăduieşte să-şi ţină promisiunea.
— Să fie acesta războiul care va pune capăt tuturor războaielor? mă întreabă el.
— În orice caz, pentru mine, da, îi răspund.

Până şi tristeţea Annei îmi va aduce o oarecare uşurare.

Visez că trăim într-un ţinut al iluziilor. Trebuie să aibă legătură cu prima oară când am văzut organele genitale ale mamei mele — dar nu şi ultima, căci locuiam cu toţii într-o singură odaie.

N-am putut niciodată să-i văd smocul de păr des şi negru de pe pubis fără să tânjesc să merg împreună cu tatăl meu în acea întunecoasă pădure de pini din Moravia, care se întindea tocmai până în Carpaţi, împresurându-ne locuinţa. Faptul că am văzut în permanenţă atât de mult păr a stârnit în mine o dragoste pentru natură, pentru natura sălbatică, o iubire care nu a slăbit niciodată. Părul mi se zbârleşte pe ceafă ori de câte ori văd o imagine care reprezintă o pădure deasă şi întunecoasă. Trebuie să merg acolo.

Dacă munca mea din trecut are vreo valoare, ea constă în faptul că i-am îndemnat pe cititorii mei să iubească abisurile pădurilor; să simtă farmecul liniştii lor atotcuprinzătoare, florile lor tainice, cu viclenie ascunse; miresmele lor vagi; suspinele frunzelor; insinuările ademenitoare ale razelor de soare sau de lună printre crengile arborilor.

Fericit e copilul al cărui tată îl umple cu pasiunea pentru păduri, împreunându-se cu mireasa sa fără să se ascundă.

Mama mea a fost o femeie foarte pioasă şi ortodoxă; iar când mi-a îngăduit să mă uit în abisurile pădurii ei, m-am simţit bine. Odaia noastră era o arcă; şi nu-mi doream deloc ca porumbelul să aducă acasă o frunză verde. Uram pescăruşul; preferam corbul, frunza aceea neagră smulsă din pădurea întunecată.

Ceilalţi copii, tovarăşii mei de joacă, însemnau puţin pentru mine; atât de puţin, încât într-o zi s-au înălţat cu toţii de pe câmp şi au dispărut, precum îngerii.

Asemenea răbdătorului meu pacient, Omul-Lup, am avut norocul sau ghinionul să mă aflu treaz în noaptea în care cele cinci lumânări ale destinului meu au licărit pe copacul de afară. Lumânările licăreau pe crengile albite de lumina lunii ca nişte lumânărele de Crăciun. Am auzit contrariat că lumânările — alte lumânări — licăre pentru orice copil când acesta împlineşte trei sau patru ani; dar de bună seamă că această negare n-are nici o noimă; pur şi simplu, majoritatea copiilor sunt adormiţi în adâncurile nopţii atunci când lumânările se aprind şi luminează.

Ele reprezintă şansa care ne-a fost hărăzită în viaţă, pentru toată viaţa. În cazul meu, prima şi cea mai importantă lumânare simboliza pădurea întunecată. După cum am spus, mă întorc din nou acolo. O altă lumânare simboliza triviumul, locul unde se întâlnesc trei drumuri. Ştiam, dincolo de orice îndoială, că eu sunt Oedip, iar el este eu. Trebuie să spun răspicat că nu vreau să aud de teoria reincarnării; dar este cât se poate de limpede pentru mine că eu sunt Maria Romanova, a cărei viaţă s-a suprapus cu a mea. Timpul trecut folosit în expresia "s-a suprapus" este doar o ficţiune necesară. Întreaga viaţă ne este contemporană, este acum. Chiar în clipa aceasta, Oedip stă la răscruce, ucigându-l pe bărbatul ţâfnos, care este tatăl său. Eu mă aflu la acea răscruce.

Cât despre Oedip, de multe ori suntem constrânşi să reaprindem lumânarea împotriva voinţei noastre. Aşa s-a întâmplat la prima mea experienţă sexuală. Tânăra femeie în cauză, o cunoştinţă oarecare a familiei mele din Viena, mi-a aprins simţurile cu dezmierdări dibace. Era genul de femeie care iubeşte pericolele; şi a insistat să ne culcăm la intrarea într-un parc. Noaptea, trăsurile în care se aflau prostituatele şi clienţii lor treceau în goană dinspre parc spre intrare şi invers; puteau veni din două direcţii. Din pricina curburii aleilor, era imposibil să vedem trăsurile până când nu ajungeau aproape deasupra noastră. Ne-am întins pe jos şi am făcut dragoste, în condiţii extrem de periculoase.

Întrucât eram nepregătit şi nu aveam la mine un prezervativ, ne pândeau primejdii venite din două direcţii şi într-un alt sens: una era boala (căci eram străini unul faţă de celălalt), iar cealaltă, o sarcină nedorită de nici unul dintre noi.

Ar fi fost cât se poate de simplu şi de normal să ne ascundem într-un tufiş; dar partenera mea a insistat ca eu să-mi aprind a doua lumânare.

A treia lumânare a fost ambivalenţa, şi de obicei ia forma a două femei, care sunt aliate apropiate şi rivale. Femeia Rebecca, soţia stearpă şi repudiată a tatălui meu, mi-a bântuit primii ani ai vieţii. Aveam s-o văd adeseori supraveghindu-mă în timp ce mă jucam pe câmp. S-a aflat în apropiere la naşterea mea, ca şi la concepţia mea; iar ea şi mama mea erau adeseori împreună. Ce simţea tatăl meu faţă de această legătură nu pot decât să ghicesc. Când ne-am mutat de la Freiberg, Rebecca ne-a urmat la distanţă. Nu ştiu unde locuia, dar după câţiva ani, în timp ce mă duceam pe jos la gimnaziu, mi se întâmpla des să dau colţul şi să văd ochii aprinşi ai Rebeccăi.

Uram Viena, acum aveam mai multe încăperi dar, în felul acesta, m-am îndepărtat de pădure.

Zilele şi nopţile se contopesc într-o suferinţă comună, abia uşurată de drogurile lui Schur.

Visez că sunt vizitat de un poet pe care-l cheamă T. S. Eliot. Asta e sigur o amintire din pruncie, uşor deformată, în care văd cuvântul "toaletă" reflectat fugar în ochelarii bonei mele, pe când călătoream de la Londra la Dover ca să luăm vaporul spre continent. După spusele mamei mele, călătoria asta a însemnat o mare agitaţie pentru noi. Pe lângă servitoarea noastră, Martha, ne-a însoţit şi sora ei, Minna. Eram foarte mâhnit, mi s-a spus, fiindcă, din pricina restricţiilor impuse de carantină, n-am putut să luăm cu noi şi câinele chow, Lün.

În drum spre Austria, ne-am petrecut noaptea la Paris. Mulţi ani după aceea, am fost convins că am poposit la o doamnă pe care o chema Marie Bonaparte. Mi se pare probabil ca, de fapt, eu să-l fi auzit pe vreun pasionat al istoriei Parisului care a rostit numele Mariei Antoaneta şi al lui Napoleon Bonaparte.

Ar fi extrem de plictisitor să-mi rememorez întreaga viaţă cronologic. Prin urmare, din vreme în vreme, o să mai fac câte o întrerupere. "Din vreme în vreme" e o expresie fără sens, pentru că întreg timpul este instantaneu. Musculiţa care s-a aşezat pe fruntea mea şi-mi citeşte din Cartea a VI-a a Eneidei, este aceeaşi cu musculiţa care bâzâie în jurul capului lui Vergiliu în Mantova. Omul este mai individualizat decât musca — dar nu într-o măsură mult mai mare. Ştiu, de exemplu, că sunt Maria Romanova, luptându-mă cu nămeţii de zăpadă prin Palatul de Iarnă din Sankt Petersburg şi găsind ceasul de aur ticăind încă lângă patul ei. Am avut chiar acelaşi vis ca Maria Romanova: un coşmar în care eu şi rudele mele am fost duşi într-o pivniţă şi împuşcaţi.

Copilul este tatăl bărbatului, se spune; şi totuşi, privind înapoi, dincolo de imensitatea de spaţiu şi timp care îl separă pe eul meu de acum de eul meu de atunci, nu văd să-i datorez ceva, nu văd să avem ceva în comun. Cu toate acestea, în acelaşi timp, zâmbesc cu zâmbetul lui, plâng cu lacrimile lui.

Şi preaiubita mea mamă — e posibil ca ea să fi existat vreodată? Anii petrecuţi fără ea au fost mulţi; ani în care m-am descurcat binişor fără ea, uneori am fost fericit, alteori trist, din alte motive decât eterna ei absenţă.

Şi totuşi anii aceia au micşorat prăpastia de ani dintre noi: acum ea îmi este mai mult ca o soră. Uneori mă pomenesc că o strig, în gândurile mele, "Anna", aşa cum ar face-o un frate sau chiar un tată. Cu toate acestea, când mi se face baie în apă fierbinte, trag aer în piept şi o strig: "Mama! Mama!"

Şi-am să vă spun ceva foarte straniu, sunt momente când ea se întoarce şi se agită de grija mea, ca pe vremuri.

I-am spus lui Schur, după ce i-am amintit de promisiunea pe care a făcut-o:
— Spune-i Annei.

Nu e ciudat?

Înţeleg viaţa, şi legăturile de familie care o alcătuiesc aproape în întregime, mult mai puţin decât am înţeles-o vreodată. Familiile sunt ca nişte constelaţii: le vedem ca pe nişte entităţi, fiindcă alcătuiesc un model recognoscibil, dar stelele constituente sunt împrăştiate prin întreg universul, izolate.

Şi căsătoria? Este ca un nesfârşit şi epuizant joc de tenis, în care verdictul se amână la nesfârşit. Nu-i de mirare că termenul cel mai des folosit este dragoste.

Anna, mama mea, stă în picioare lângă mine, simt. S-a întors din nou şi se simte pierdută, incapabilă să facă ceva pentru mine.

Un vis pe care l-am avut nu cu mult timp în urmă m-a purtat în primii ani petrecuţi la Viena. O aştept pe mămica mea şi nici Martha, nici Minna nu mă pot consola. Este plecată pentru câteva zile; poate pentru întreaga zi. Cred că m-a părăsit pentru totdeauna. A plecat cu nişte bărbaţi în uniforme brune şi n-o să se mai întoarcă la băieţelul ei.

Nu înţeleg amintirea. Abia dacă mai ştiu ce este amintire şi ce este vis recent. Bărbaţii în uniforme brune trebuie să facă parte din vis: o imagine a defecării. Mama nu m-ar fi părăsit niciodată fără să-mi spună când se va întoarce. Nu a fost genul de mamă care, prin nepăsare, să-l facă pe copilul ei să se simtă în nesiguranţă.

Eram destul de bolnav pe atunci. Am fost un copil tare bolnăvicios, aşa că amintirile mele din acei primi ani sunt întunecate. Am stat în pat mai tot timpul.

Îmi amintesc că am avut un vis, pe când aveam cinci sau şase ani, în care toate cărţile din biblioteca mamei erau aruncate şi arse afară, într-un foc de tabără, laolaltă cu alte cărţi. Trebuie să fi fost gelos pe viaţa ei petrecută departe de mine şi mi-aş fi dorit s-o am numai pentru sufletul meu.

Ah! o amintire foarte timpurie... Doar o străfulgerare. O grădină autumnală, mărginită de arbuşti... O servitoare, Paula, care îi tunde. Mă aflu într-un pătuţ-balansoar. Grădina seamănă cu ceea ce mi s-a povestit despre Primrose Hill.

Nimic nu se leagă. Nimic nu explică de ce ne aflăm aici. Se aude vaietul unei zâne prevestitoare de moarte. Anna, care stă şi brodează lângă patul meu, se ridică şi iese din încăpere. Se întoarce aducând o mască de şaman. Mă roagă să-mi reconsider hotărârea de a nu-mi pune niciodată o astfel de mască. Clatin din cap în semn de negare. Se apleacă deasupra mea, mărgelele-i albe legănându-se, şi mă sărută cu gingăşie.

Vise, vise... Adesea, totuşi, însoţite de cea mai însufleţită realitate. Anna în postură de şaman! Îi întind masca; o las pe ea să se lupte cu zânele morţii şi cu toate forţele întunericului.


Renunţ la regatul meu, asemenea lui Lear. În favoarea celor trei fiice ale mele. Le cheamă Mathilde, Sophie şi Anna. Femeia este întotdeauna întreită. Cele trei ursitoare, cele trei furii. Mama, soţia şi fiica. Moaşa, metresa şi îmbălsămătoarea.

Mă odihnesc în hamac, în grădina scăldată de soare. Jones zice că n-a mai fost niciodată un asemenea septembrie. Două viespi bâzâie în jurul unui pahar lipicios de limonadă. Martha mi-a adus o limonadă; şi un album de fotografii. Trebuie să-mi iau rămas-bun de la vii şi de la morţi.

Iată-le pe Sophie şi pe Anna, în copilărie, înfofolite şi înmănuşate, cu zăpada căzând în jurul lor, ca şi cum ar fi fost protejate în cristal. Hainele lor, beretele cu panglicuţe, ciorapii groşi de culoare neagră şi încălţămintea robustă sunt identice; e cât se poate de limpede că sunt surori. Chipul cald, zâmbitor şi generos al Sophiei priveşte fără teamă la obiectivul aparatului, la viaţă; Anna, sora mai mică, zâmbeşte şi ea dar ferindu-şi privirea, uitându-se la dansul fulgilor de nea: e încântată.

Fotografiile au tendinţa să se schimbe de-a lungul timpului; sau poate că nu-şi dezvăluie adevărata faţă decât o dată cu trecerea anilor. Această fotografie s-a schimbat, sau şi-a dezvăluit într-o măsură mai mare taina, în anul în care Sophie a plecat la Hamburg cu soţul ei; şi totuşi, arta fotografului, la fel de magică precum cea a lui Leonardo, a păstrat ascunsă întreaga taină. Nu totul a fost dezvăluit în ziua aceea când telefonul a sunat atât de nevinovat şi am auzit că Sophie era moartă — dar îndeajuns.

E limpede că tot timpul a fost acolo, în privirea-i senină şi îndrăzneaţă, în punctele de zăpadă — moartea ei timpurie. Şi încă se mai schimbă: în multe privinţe, ea mi-e acum mai apropiată decât Anna.

Îmi amintesc cum, după declicul obturatorului, Sophie a râs, a împins-o puţin pe Anna şi pe urmă cele două fetiţe au fugit strigând şi chicotind, rostogolindu-se şi alunecând pe zăpadă.

Acei ochi netemători! Buzele generoase, încreţite ştrengăreşte!

Pe când privesc la aceste două fiice ale mele, soseşte Mathilda, cea mai vârstnică fiică. E îmbrăcată cu o foarte elegantă rochie albastră, partea de jos a acesteia mulându-i-se atât de strâns pe coapse încât i se pot desluşi cu uşurinţă jartierele, aproape ca şi cum le-ar purta pe dinafară. Această "sinceritate" sexuală este atât de atipică pentru Mathilda, încât nu mă pot abţine să nu comentez. Ea mă lămureşte că se duce să ia ceaiul la Savoy cu un prieten englez. Pauli aduce în grădină pentru ea un pahar cu limonadă. O mână îmbrăcată într-o mănuşă albă ridică paharul cu delicateţe. Îmi spune că, venind încoace, a văzut din taxi o coloană de copii care erau duşi într-o staţie de evacuare; de asemenea, a aflat că la Grădina Zoologică din Londra toţi şerpii veninoşi erau distruşi de teama bombardamentelor. Veştile din Polonia sunt foarte proaste, spune ea. Cavaleria polonă este făcută franjuri. Nu-mi mai amintesc nimic altceva din conversaţia ei. După ce şi-a băut limonada, se ridică, se apleacă să mă sărute blând pe obraz şi pleacă. O privesc ca prin ceaţă, mişcându-se lent, pe tocurile ei înalte, străbătând gazonul şi intrând în casă.

Nu ştiu ce să înţeleg din acest vis. Visele nu mai glisează în interpretarea lor cu aceeaşi uşurinţă de altădată. Acum durează o veşnicie până se întrezăreşte o semnificaţie. O văd pe Mathilde, cea mai mare dintre fete, ca pe cea mai vârstnică dintre ursitoare, cea care aduce moartea. Moartea e mai bătrână decât orice de pe pământ. Ea vine îmbrăcată în albastru, iluzia milostivă a cerurilor; şi totuşi oasele ei sunt, precum s-a putut vedea, vizibile pe sub veşmântul exterior liniştitor. În timp ce stă dreaptă şi-şi soarbe limonada adusă de o servitoare, ia înfăţişarea unei hieratice zeiţe egiptene. Mă avertizează că mi-am băut paharul vieţii până la drojdia de pe fund.

Iar călăreţii, acele simboluri ale libidoului, au fost exterminaţi. Polonia nu are o semnificaţie prea mare, în afară de faptul că am admirat întotdeauna spiritul înflăcărat al polonezilor. Coloana de copii urmează un fluieraş din Hamelin. Pe urmă mai e şi misterioasa ucidere a şerpilor veninoşi. Îmi vine în minte o imagine în care apare behemotul şi şerpii fioroşi care ameninţă tărâmul lui Dumnezeu din Cabala. Trebuie să reflectez mai mult la asta.

La fel ca şi la exhibiţionismul sexual al Mathildei. Corsetul vizibil nu e doar un exoschelet; mai dăinuie — Dumnezeu mi-e martor — tăciunii ce amintesc de fosta vâlvătaie. Vechea diadă alcătuită din sex şi moarte.

Savoy. Se ducea la Savoy... Enigmatic. Încă un regat ofilit, un teritoriu îngheţat din Alpi. Da. O graniţă nesigură.

Anna îşi face apariţia, iarba foşnind sub picioarele ei goale, cu mâinile vârâte în buzunarele fustei largi, de culoare maro. Liniştitor de neatrăgătoarea Anna! Înfoiază o pernă bătând-o cu palmele. O rog să-mi întoarcă ceasul. Nu mai am vlagă pentru asta. Mi-am întors ceasul în fiecare zi a vieţii mele de adult. Acum s-ar putea să fie pentru ultima oară. Schimbăm o privire dureroasă, încărcată de tandreţe.

Mă pregătesc pentru moarte. Voi cădea în mâinile Dumnezeului viu. Îmi amintesc că, undeva, Maimonides pune în discuţie această frază. Să-L reprezinţi pe Dumnezeu ca pe ceva viu, spune el, înseamnă să-L diminuezi. De ce nu ar avea şi Dumnezeu experienţa de a fi mort? Bineînţeles că în creştinism nu-I lipseşte această experienţă. Ciudat, dar tot nu pot să înţeleg realitatea a ceea ce va însemna să fiu mort. Majoritatea prietenilor şi vrăjmaşilor mei — şi Sophie, şi mama, şi tatăl meu — au avut de profitat de pe urma mea. Cât de efemeră este uniunea dintre trup şi viaţa lui. Acesta trebuie să fie motivul pentru care actul sexual are o atât de mare importanţă pentru noi. Găsim în scurtul abandon reciproc un simbol al fragilului nostru control asupra vieţii.

Îmi amintesc acea carte eretică scrisă de autorul Zoharului în care acesta atribuie o bază sexuală creării numerelor şi multiplicităţii. La început, scria el, a fost un Dumnezeu fără atribute care trăia doar pentru şi în el însuşi. Plictiseala îl făcea să se masturbeze în continuu. La un moment dat, el a convocat-o pe Shekhinah, perechea sa, soţia sa, Dumnezeul care este iminent în univers. Astfel a început să existe dualitatea: soarele şi luna, spiritul şi natura, ziua şi noaptea. De asemenea timpul, acţionând între două puncte. La fel, binele şi răul, eternitatea şi mortalitatea. Dintr-o dată, au apărut umbrele, precum şi plăcerea.

Un iubit nu i-a fost de ajuns lui Shekhinah. Ea a dat naştere unui fiu şi s-a iubit cu el. Amândoi l-au iubit, iar el i-a iubit pe amândoi. Ar fi putut să se bucure de această sinteză spirituală pe vecie, dar au devenit curioşi. Din întreita lor uniune s-a născut un al patrulea partener, o mireasă pentru fiu. Din asta ne-am ales cu cele patru anotimpuri, cele patru direcţii şi tot ce este ortodox. Curând au fost cinci fiinţe, care copulau la grămadă. De unde şi cele cinci simţuri. Cinci era un număr bun. Şase, mai puţin bun — căci putea fi împărţit în doi de trei sau trei de doi. Au urmat certuri, separare, infidelitate, ambivalenţă. Şapte a adus o nouă posibilitate de perfecţiune, simbolizată de gama muzicală fundamentală. Pătratul şi triunghiul erau reconciliate în acele trupuri care gemeau şi asudau, în acea abundenţă de sugeri, copulări şi împreunări anale. Dar o dată cu opt, şerpii împletiţi ai caduceelor greceşti, nebunia s-a dezlănţuit.

Noi, evreii, am vrut să ne oprim la nouă care, atunci când se multiplică, se reproduce prin adunare simplă a cifrelor: 18, 27, 36 şi aşa mai departe. Dar Dumnezeu şi Shekhinah au făcut greşeala să nu dea ascultare poporului lor ales. Zece era suportabil în ochii fanaticilor, pentru că unu echivala cu Dumnezeu, iar nula cu Shekhinah. Dar numele au continuat să se reverse, întru sporirea haosului şi a răului. Acum nimeni nu poate măcar să încerce a aprecia numărul de forme viguros sexuale pe care le denumim, inadecvat, Cel Sfânt. Dacă doar pentru o singură clipă, scrie autorul cărţii Zohar, una dintre forme s-ar retrage din uniune, lumea s-ar prăbuşi în neant.

Eu cred că Moise a întrezărit sexualitatea lui Dumnezeu, fiind singurul om care a reuşit asta; dar Shekhinah l-a mituit ca să tacă, împreunându-se cu el. Asta s-a întâmplat când Moise a renunţat să mai aibă o relaţie sexuală cu soţia sa. O decizie care nici nu i se poate reproşa.

Mi-ar fi plăcut să studiez asta.

Mărturisesc că am spus multe minciuni şi jumătăţi de adevăruri. Despre o carte trimisă de cineva, mi-am exprimat bănuiala că este în ebraică — sugerând astfel că n-aş cunoaşte deloc respectiva limbă. Cu toate acestea, am studiat-o la perfecţie în tinereţe, iar tatăl meu, Joseph, mi-a scris o dedicaţie emoţionantă în ebraică la a treizecea mea aniversare.

Mama mea, Amalie, vorbea într-un amestec grosolan de idiş şi germană. Atât ea, cât şi tatăl meu, erau evrei de obârşie modestă din Galiţia, evrei din est, şi îmi vine greu să-i iert pentru asta.

Când voi fi mort, mă voi deosebi prin ceva de cei care n-au existat nicicând? Va însemna ceva faptul că am trăit cândva?

Cred că nu.

Nu-mi amintesc cum am plecat din grădină. Mă aflu în biroul meu, înconjurat de statuete clasice şi egiptene, care lucesc în lumina lămpii. Îmbrăcată în halat, Anna intră, se apropie de patul meu şi-mi ţine oala de noapte ca să pot urina. E ceva foarte dureros şi jenant. Uneori mi se întâmplă să confund visul cu realitatea, dar sunt prea conştient de această sordidă realitate.

Mă întreabă despre durere. Durerea.
Îşi dă jos capotul şi se urcă în patul ei. Lampa este stinsă. Mă întreb în ce fel această întunecime diferă de cealaltă.

Încă îi mai simt ochii veghind asupra mea. Maica Anna. Anna-Antigona. O femeie la patruzeci de ani, fără altă viaţă în afară de a mea. Biata Anna! Am avertizat-o despre faptul că Jones era un afemeiat, când a plecat să viziteze Anglia, şi mi-am făcut griji ca un caraghios din pricina picnicurilor la care se duceau împreună. Dar ea s-a întors îndrăgostită de amanta lui Jones, Loe Kann! Dumnezeule! Iar eu, care-i analizasem pe amândoi, eram de asemenea îndrăgostit de Loe! Era o făptură încântătoare, plină de viaţă. Am călătorit undeva — Praga? Budapesta? — ca să iau parte la nunta ei cu un american şi i-am scris lui Jones ca să-i relatez toată tărăşenia. I-am spus că-mi place de el, de american. Pe care-l chema, din câte-mi amintesc, tot Jones.

Şampania spumoasă pe care am băut-o în sănătatea miresei, eu şi Jones. Ea scăpase din mâinile lui Jones. Imboldul nestăpânit al repetiţiei.

Are oare dreptate prietenul lui Lou Salomé, Nietzsche, când spune că repetăm la nesfârşit? Să o iau de la capăt în Moravia?

Dumnezeule! Toată suferinţa şi fericirea aceea! În acel Eden. Care, în ebraică, înseamnă fericire. Ca şi Freud.