O păpușă de ceară mă mângâia pe cap
Ia și mănâncă nu sta așa schiloadă
Vezi bine că ai devenit transparentă
trece prin tine lumina
Trecea într-adevăr
ca un glonț
se înfigea drept în miezul lucrurilor
Din carnea mea
nu curgea sânge
ci frică și frig
plângeam de speriam vrăbiile
păpușa de ceară vorbea la telefon
țipam mama
sau ajutor
dar ea auzea arpegii
nocturne, serenade
sunete diafane înregistrate pe bandă
în pieptul ei de ceară
credea că sunt de pluș
o fetiță de jucărie
mă învelea în pături aspre
mă descompunea în culorile primare
mă ciocănea cu lingurița de cafea
mă vărsa în licorile ei
îmi ciuntea bretonul cu foarfeca de grădină
știa să spună te iubesc
și mi-e dor de tine
ca orice păpușă sofisticată
știa cum mă cheamă
mă învăța toate poemele lumii
bătea din palme
ce frumos
ce bine
am să fac din ea un monstru sacru
sau o plantă exotică, rară
un baobab de apartament
am să fac din ea un candelabru
cu opal și rubine
am să fac din pielea ei poșetă cum n-a văzut Parisul
o să împletesc din părul ei un șal pufos
Sunt așa de mândră de ea, chiuia păpușa
și mă arăta mulțimii
iată încheieturile învinețite de urmele lanțurilor
iubirii mele
iată monstrul intelectual
pe care am reușit să-l scot
dintr-un copil ca oricare altul
până și vrăbiile știau ce era cu mine
ele mă auzeau strigând "ajutor"
"mama"
nu degeaba se speriau și-și luau zborul
din toată pădurea care îmi crescuse din piept