Grefierul (6) - Moșu

Dacă a existat un om de la care am învățat ceva în viață, acela a fost grefierul șef dinaintea mea. Îl chema Toader Florea, dar noi îi spuneam, cu drag, Moșu.

Înalt, ciolănos, cu ochii albaștri și iscoditori sub fruntea boltită, mereu cu un zâmbet șugubăț în colțul gurii, mi-l amintea pe tata, cel pierdut prea devreme la Cotul Donului. Poate că nu semănau prea mult, dar în mintea mea în el îl regăseam pe învățătorul Mihai Trandafir, așa cum îmi închipuiam că ar fi ajuns la vârsta lui Moșu.

Cred că fără poveștile lui, aș mai fi sărit peste unele întâlniri de sâmbătă seara. De altfel, după ce el s-a prăpădit, ne-am adunat din ce în ce mai rar la cârciuma noastră, de lângă judecătorie.

Nu degeaba era din satul lui Creangă. Mereu am bănuit că apa din fântânile Humuleștiului conține o substanță magică, menită să-i transforme pe localnici în povestași iscusiți. Moșu avea mereu pregătite povești cu întâmplări deosebite din viața lui și ni le spunea, nu atât ca să se laude, cât ca să învățăm și noi ceva din ele.

Ca să ne țină trează atenția, folosea un truc simplu: vorbea grozav de încet, aproape în șoaptă. Îl ascultam cu gurile căscate și, de frică să nu-i pierdem vreo vorbă, nici nu îndrăzneam să ne mai ducem paharele la gură. Uneori aproape de punctul culminant al vreunei povești, chiar ne forțam să nu respirăm prea zgomotos.

Uite, acum îmi vine în minte una dintre povești și-o să v-o spun fix cu vorbele lui. Din păcate, fără rostirea șoptită, zâmbetul hâtru și grimasele însoțitoare care îl făceau atât de simpatic.

Așadar, citez din memorie: a fost odată ca niciodată o babă nevoiașă, care trăia într-un cătun de munte îndepărtat. O chema Glicheria. Un nume rar prin părțile noastre, poate de aceea îl și țin minte. Dumnezeu o cam uitase pe pământ, dar îi luase puterile, căci mai mult gogea pe laviță, printre bulendre. Bucata ei de pământ zăcea de ani buni nemuncită, iar căsuța abia i se ținea în picioare.

Nu avea copii sau nepoți. Singurii care îi mai călcau pragul erau megieșii de peste gard. Bărbatul îi îngrijea gospodăria, cât mai rămăsese din ea, îi căra din pădure lemne și îi făcea focul în sobă, iar femeia îi aducea în fiecare zi câte un blid de mâncare.

Nu au cerut niciodată vreo răsplată, dar bătrâna a simțit nevoia să le întoarcă bunătatea. Într-o dimineață de iarnă, când vecinul cel tânăr și milos se chinuia să-i aprindă focul, tușa Glicheria i-a spus:
- lonică, mamă, înhamă calul la sanie și du-mă la târg!
- Mamaie, taman pe geru' ăsta ți-a venit chef de plimbare la oraș?
- Of, de plimbare îmi arde mie? Ia hârtiile astea și hai la notar să-ți fac acte pe casă și pe pământ!

Au mers ei la notar și au făcut act de vânzare-cumpărare, cu clauză de întreținere până la sfârșitul zilelor bătrânei. Așa beteagă, cum era, tușa Glicheria a mai trăit câțiva ani buni. Era bine îngrijită, bucata de pământ nu-i mai zăcea nelucrată, iar ploaia nu mai trecea prin acoperișul căsuței, căci vecinul cel îndemânatic i l-a dres.

Când Domnul a chemat-o la el, tinerii, așa nevoiași cum erau, s-au căznit și i-au făcut o înmormântare frumoasă. Au îmbrăcat-o elegant, ca pentru ultimul drum, au așezat-o într-un coșciug destul de arătos, au pregătit pomenile și au tăiat vițelul pentru parastase.

După ceva vreme, un chiabur din satul vecin și-a adus aminte că-i neam de departe cu bătrâna și că nu i-ar sta rău să-i fie moștenitor. L-a plătit pe avocatul Leon Grimberg să-i scrie o contestație. Îl mai țineți minte pe domnul Leon? Cum-necum, l-a îmbârligat pe președinte și l-a convins să pună o rezoluție favorabilă.

Pe vremea aceea, președinte era judecătorul Grafu. Încă nu-i luase locul tovarășa Frusina. Dis de dimineață m-a chemat la el:
- Tovarășe Florea, pleci imediat la Ceahlău! (Președintele ne "tovarășea" pe toți, deși mergea vorba că în timpul facultății cam îmbrăcase cămașa verde. Sau poate tocmai de aceea!)
- Cu ce treabă, tovarășe președinte?
- Mergi să-l pui în drepturi pe cetățeanul Iordache Leca!
- Pe ce bază?
- Pe baza rezoluției mele!

Am cercetat hârtiile:
- Nu vă fie cu supărare, eu nu pot să fac asta! Oamenii aceia sunt în regulă. Văd că au acte de proprietate inatacabile.
 
Președintele s-a făcut roșu la față și a bătut cu pumnul în masă:
- Pleci imediat și execuți ordinul! Te așteaptă afară o căruță.

În căruță mă aștepta nevasta chiaburului, cu o slugă de-a lor pe capră. Am băgat de seamă că nu prea aveam loc pentru picioare. Mă cam încurca o putină.
- Ce-i cu drăcovenia asta, măi, femeie?
 
Mi-a făcut cu ochiul și mi-a șoptit:
- Iaca, niște brânză de oaie, pentru mata, domnu' Florea. Și acasă te așteaptă bărbatu-meu cu zece mii de lei. 

I-am făcut și eu cu ochiul:
- Daaa? Nu-i cam puțin? Ai grijă de putină, c-o s-o iau la întoarcere!

Am trecut mai întâi pe la primărie. Când a auzit de ce am venit, primarul, fost mecanic de locomotivă, a luat foc:
- Iar, tovule? Păi, chiaburul ăsta nenorocit mai are vreo trei case luate cu japca. Și pământ cât cuprinde, căpătat la fel. Acum vrea să pună laba și pe averea amărâtului de Pripon? Păi, ce dreptate împărțiți voi acolo, la oraș, măi tovarăși?

Era sărbătoare, Izvorul Tămăduirii. M-am așezat la ușa bisericii, cu primarul și cu șeful de post lângă mine. Oamenii tocmai începeau să iasă. I-am oprit din drum. Mulți mă cunoșteau și îmi așteptau, curioși, vorbele:
- Oameni buni, am venit cu ordin să-i iau pământul lui Ionică Pripon și să i-l dau lui Iordache Leca. Am făcut o pauză, ca să-mi dau seama dacă sătenii au înțeles despre ce este vorba.
- Vreau să vă întreb ceva: Iordache Leca a stăpânit vreodată pământul mătușii Glicheria? L-a lucrat ca pe pământul lui, fără să-l oprească altcineva?

O femeie a sărit din mulțime:
- Cum să-l lucreze chiaburul, Doamne iartă-mă? Adevăr spun, aici în fața sfintei biserici: cât a trăit, l-a lucrat moșu' babei. După ce s-a prăpădit, l-au lucrat ai lui Pripon. Mai la urmă, mătușa Glicheria le-a și făcut- acte pe el.
- Oameni buni, cei care gândiți ca femeia asta, treceți în dreapta, ceilalți în stânga!

Țăranii au început să se urnească. În stânga s-au așezat doar vreo câteva neamuri de-ale chiaburului.

M-am retras cu primarul, milițianul și femeia guralivă într-o casă din apropiere. Am cerut gazdei călimară, toc și hârtie. Am scris repede un proces-verbal: "Noi, comisia formată din..., în urma consultării a peste 300 de locuitori din comuna Ceahlău, am ajuns la următoarele concluzii:..."

Sătenii nu se urneau din fața bisericii. Ne așteptau:
- Oameni buni, noi îi lăsăm casa și pământul tot lui Ionică Pripon. Dacă cetățeanul Iordache Leca nu-i mulțumit de hotărârea noastră, poate să urmeze calea legii.

Țăranul Pripon s-a apropiat:
- Domnu' Florea, să-ți dea Dumnezeu sănătate pentru bunătatea dumitale! Eu îs ciobanul satului. Am să vin înainte de Sfintele Paște să-ți aduc un miel, niște brânză și ceva parale, dacă vrei.
- Să nu faci asta, bădie, i-am răspuns. Să nu faci asta niciodată, dacă vrei să-ți mai răspund la bună ziua!

M-am întors tot în căruța chiaburului. Nevastă-sa tăcea mâlc. Eu eram bucuros că putina cu brânză nu mă mai deranja la picioare.

Avocatul ne aștepta:
- Bine ai venit, domnu' Florea! Ei, cum a fost? L-ai pus în drepturi?
- L-am pus, domnu' Leon, l-am pus!
- Nu te potrivi la gura lui, domnu' avocat, a intervenit femeia. Te minte! Nu vezi că râde?
- Ba, chiar nu mint deloc, femeie! L-am pus în drepturi, da' nu pe bărbatu-tău!
 
Avocatul a înțeles:
- Cum, domnu' Florea, ai îndrăznit să nesocotești rezoluția președintelui?
- Da, am cam îndrăznit!
- Să știi că o să te reclam!
- Unde?
- La procuratură, la minister, la Partid!
- Bun, așa! Da'știi unde ar fi bine să mă mai reclami?
- Unde, domnu' Florea?
- La Curtea de la Haga, domnu' Leon. Poate că acolo o să ai mai mult spor!

Avocatul nu s-a liniștit. A ajuns cu procesul la tribunal. Când i-a venit rândul, a spus:
- Priviți, tovarășe judecător, în ce bază a fost pus în drepturi numitul Pripon! În baza unui plebiscit sătesc, organizat de un funcționar de rea credință și anume grefierul Florea Toader. Oare într-o asemenea speță importantă trebuie să hotărască poporul sau, dimpotrivă, litera legii?

Nu a prea nimerit-o avocatul. Judecătorul era un tânăr muncitor, abia trimis de Partid în justiție. A ridicat fruntea dintre hârtii:
- Dar dumneavoastră ce credeți, tovarășe avocat? Chiar nu vedeți că, totuși, în țara aceasta poporul e cel care hotărăște acum? Este foarte bine cum a procedat funcționarul pe care dumneavoastră l-ați numit "de rea credință".

Contestația chiaburului a fost respinsă.
 
Și-am încălecat pe-o șea
Și v-am spus povestea mea!
Și-am încălecat pe-o căpșună,
Ca să știți că nu-i minciună!