e de ajuns să fii îndrăgostit

Dragă Mya,
Mă uit la un ecran gol, încercînd să-l umplu doar cu puterea minţii. Nu reuşesc. E zi afară, o zi urîtă, deprimantă, care îmi transmite numai vibraţii negative. Am decis să nu o bag în seamă, m-am închis în casă şi mi-am făcut un soare fals. Aşa că pentru mine povestea porneşte altfel faţă de altcineva care are o poveste despre ziua asta.
Era o zi însorită, deci. Rece, dar însorită. Nu-ţi poţi imagina cît de rece. Oamenii de afară umblau mecanic, avînd cu toţii un plan ascuns, dar şi comun. Cum să faci să ajungi foarte repede într-un loc cald, în care să stai întins la soare toată ziua, lipsit de griji, de stres. Să bei un vinuleţ rece pe plajă, răcoritor... la dreq şi cu frigu ăsta. Nu prea ştiu dacă e indicat să bei un vinuleţ rece pe plajă, dar acuma, hai să zicem. Mie îmi place frigul, îmi place chiar şi iarna. Bine, nu tot timpul, sunt momente şi momente. Adică îmi place cînd ninge şi nu e aşa frig. Ninsoarea are un aer pur. Mai ales noaptea, cînd poţi să te trezeşti imediat într-un film alb-negru, în care căderea fulgilor îţi dă senzaţia că timpul a început să îmbătrînească şi se mişcă din ce în ce mai încet. Nu prea te mai grăbeşti nici tu în momente din ăstea. Intri şi tu în peisaj, să nu cumva să dai viteză filmului, pentru că îl strici cu siguranţă.
Şi mai sunt şi zilele însorite pe pîrtie. Bine, de fapt pe pîrtie cam toate zilele sunt însorite. Acolo în schimb, viteza e la ea acasă. Se schimbă regizorul, staff-ul, chiar şi studioul. E vremea să aluneci. Îmi plăcea mult, parcă zburam pe zăpadă, cu o energie care venea de cine ştie unde, care îmi coordona mişcările automat, lăsîndu-mă spectator la show-ul din interior şi exterior.

Şi în rest, oricum mai stai prin casă, unde este de obicei cald şi dacă vrei, tragi jaluzelele, aprinzi un bec galben şi ţi-ai tras un soare fals, exact cum aveam eu în ziua respectivă. Adică iarna poate să treacă fără să te afecteze prea tare. Nu trebuie s-o bagi în seamă în părţile proaste. Eu încerc să profit de părţile bune şi pe restul le ignor cît de des şi mult pot. Nici nu mai încep discuţia despre romantismul iernii, momente de vis petrecute printre fulgi, bulgări, oameni de zăpadă şi ştii tu, foc, blănuri de urs şi alte chestii. Nu are rost, pentru că romantismul există peste tot, în orice moment din orice anotimp. E de ajuns să fii îndrăgostit, să te întîlneşti cu persoana respectivă pe orice vreme, în orice situaţie şi să trăieşti un moment romantic. Să nu mai aud că vai, toamna e aşa romantică, sau iarna e aşa misterioasă şi romantică. Totul vine din interior, evident. Dacă petreci nişte momente frumoase în luna mai, atunci vei rămîne mereu cu impresia că luna mai este o lună extrem de romantică. Poate chiar e, cine ştie.

Am spus mai pentru că m-am îndrăgostit şi eu o dată în luna mai şi am rămas pentru o bună perioadă marcat de acest lucru. De fiecare dată cînd venea mai, intram într-o stare foarte ciudată, simţeam un gol în stomac, alăturat unei migrene destul de plăcute, dar care mă atenţionau că se întîmplă ceva, important, în interior. M-am gîndit ce ar putea să însemne lucrul ăsta. Este posibil ca utilajul principal, creieraşul, să fi înregistrat ceva? Este creierul un VCR ultraperformant? Clar, asta se ştie oricum. Dar ceea ce nu ştiam este puterea lui de înregistrare. Practic, în acea lună mai, creierul meu a suferit nişte schimbări, care i-au convenit foarte tare. Întreg organismul meu a trecut printr-o stare de euforie generală, totul a devenit mult mai funcţional şi mai uşor de folosit. Am devenit un mecanism complet, dacă pot spune aşa. Fericirea provocată de acel episod din viaţa mea a rămas întipărită. Creierul a înregistrat tot. Şi, mă gîndesc eu, că de aceea în următorul an, în luna mai, am avut acele senzaţii. Corpul meu a simţit că sunt aceleaşi condiţii şi se pregătea pentru a funcţiona din nou perfect. Dar, cum nu a mai fost cazul, pentru că nu mai aveam cu cine, am rămas doar cu golul din stomac şi mesajele de la creier că este timpul şi că este pregătit pentru următoarea doză.

Nu s-a mai întîmplat. A mai trecut un an, acelaşi lucru, iar apoi al treilea deja nici n-a mai fost băgat în seamă. S-a prins că nu există regulă ca în luna mai să simt ce simţisem cu trei ani în urmă. Corpul meu a realizat că acea stare a fost o excepţie de la regulă şi a încetat să mă mai anunţe că e luna mai. Subconştientul, deşi nu prea înţeleg de ce i se zice aşa, pentru că lucrurile care se întîmplă acolo sunt cu mult peste ceea ce se întîmplă în limitata parte conştientă, a trecut mai departe. Nu de tot, bineînţeles, pentru că şi el a rămas uşor nesatisfăcut de faptul că nu a mai putut ajunge în acele stări, dar a avut resursele de a îndepărta destul de tare ideea respectivă, amintindu-mi doar prin unele vise, rare şi ele. Doar partea aia mică şi conştientă a minţii mele a rămas cu amintirea acelui an, acelei luni, în care am zburat cel mai sus din istorie şi nu mă întreba care istorie. Există deci o luptă constantă în mintea mea, care mă afectează pe multe planuri. Şi ideea este că nu se va termina niciodată. Sau cel puţin aşa sper. Deci, din acest punct de vedere, al romantismului, iarna e ca vara, ca primăvara, ca toamna. Pînă şi acea zi extrem de deprimantă, în care am simţit nevoia de un soare fals indoor, ar fi putut fi o zi spectaculoasă. Trebuie doar să ai cu cine. Să fie cineva care să nu facă simţită absenţa soarelui, a lumii sale, a căldurii sale. La fel ca în luna mai. În luna aceea, din anul acela, mi-am dat seama că era o cale prin adîncul marelui absurd.