am să acord timpului o notă de trecere

Dragă Mya,
e din nou primăvară, cel puţin cu numele, deocamdată. M-a întrebat cineva de curînd ce anotimp prefer şi, după ce m-am gîndit foarte serios, mi-am dat seama că nu am nici unul preferat.

Îmi plac anotimpurile care aduc cu ele ce trebuie să aducă, adică îmi place o iarnă cu zăpadă, o vară cu soare, o toamnă roşie, cu soare bătrîn şi vînt şi uneori ploi triste şi îmi place o primăvară luminoasă, care îţi transmite energie, aşa cum o simt pe asta de acum. Deşi mai scapă cîte o tură de zăpadă, care îi ia pe toţi prin surprindere, simt că voi trăi o primăvară simplă, cu mult soare, cu multe culori tinere şi pline de viaţă. Ies afară şi afişez un mers obosit, aproape şchiopătînd şi mă simt bătrîn şi bolnav. Mă aştept ca aerul nou să îmi aducă inspiraţia suficientă pentru a găsi un leac pentru existenţa mea, nu pentru a mi-o prelungi, ci pentru a fi mereu tînăr, pînă cînd se va termina totul. Devin din ce în ce mai lent în plimbările mele, prin bălţi de zăpadă topită, care îmi stropesc vîrfurile papucilor şi spatele pantalonilor.

L-am revăzut pe Ronn acum aproape o lună, dar nu ţi-am spus nimic de asta pentru că am avut nevoie de timp pentru a digera bine întîlnirea cu vechiul meu tovarăş de drum. Nici el nu a fost lăsat în pace de timp, am stat aproape şase ore cu un om aproape chel... parcă şi din înălţime scăzuse. Era schimbat, dar acea luminiţă din ochi mi-a spus că omul dinăuntru a rămas acelaşi templu închinat teoriilor conspiraţiei, glumelor idioate şi crizelor de rîs. Numai aşa am putut să-l recunosc pe pletosul de acum 10 ani, de la care învăţasem atîtea lucruri despre lume, despre oameni. El a fost printre primii care au stat la o discuţie cu mine, din care am început să realizez că înţelesul vieţii nu este doar o întrebare.

Ne-am întîlnit întîmplător pe stradă, chiar de valentine’s day şi nu am putut rezista să nu mergem la o bere, ca pe vremuri. Mi-a spus că este singur, deşi are pe cineva cu care se simte bine.Vroia să facă un club al oamenilor singuri şi puternici, care au ceva de spus cu profunzime şi umor despre orice subiect. Evident, fiind valentine’s day, subiectul zilei ar fi trebuit să fie iubirea? cui ii trebuie... Mi-a explicat că pentru el este o poveste care vinde şi care se vinde bine. Că el poate să-i spună prietenei sale te iubesc fără nici o problemă, dacă vrea ea neapărat. Important este că se simte bine cu ea, nu prea se ceartă, decît atunci cînd face el cîte o tîmpenie şi din poveştile lui, mi-am dat seama că la tîmpenii a rămas cel mai bun. Şi o zic asta cu un respect uriaş pentru acest om. Adică nimeni nu face tîmpenii ca el. Este într-adevăr cel mai bun. El a ajuns la concluzia că totul se şterge cu un te iubesc spus la momentul potrivit, deci dragostea este o invenţie, iar atunci cînd se întîmplă ca un om să spună că iubeşte şi o ia razna rău de tot, de fapt nu e dragostea aia despre care se cîntă, se scrie şi se recită, de fapt este vorba de un om disperat, care e singur şi are nevoie neapărat de ceva nou în viaţă. Cunoaşte pe cineva la fel de singur ca şi el şi, avînd chestia asta în comun, face ca tot restul să devină comun, pentru a nu pierde şansa de avea pe cineva lîngă el.

“Deobicei ăia care nu au success la femei găsesc marea iubire. Îţi dai seama, unu care a fost refuzat toată viaţa de femeile pe care şi le-a dorit, n-a mai făcut sex de 6 luni, cînd o găseşte pe una care îi răspunde cît de cît la dude...păi omu e disperat, frate, îl doare capul, îl dor mîinile, îşi rupe gîtul pe stradă uitîndu-se după femei şi făcîndu-şi scenarii în care e jucător cu ele. Păi îţi dai seama că atunci cînd îl place una pe care o place şi el o ia razna şi îşi face în cap o poveste cum că e marea iubire venită din spaţiu?” Sigur, am rîs amîndoi, ştiind, sau poate doar sperînd, că este o glumă sau doar o poveste. Cine ştie ce durere se ascunde în spatele acelor ochi senini, predispuşi la tot ceea ce este simplu şi distractiv pe această lume. Cine, în afară de el, poate să ştie ce poveste a trăit bunul Ronn, care l-a marcat pe veci, care i-a luat toată forţa de a mai vedea magia. Trăise şi el ceva, cu siguranţă, dar viaţa, oamenii şi multe alte chestii exterioare l-au făcut să uite. Este singura dată cînd am să acord timpului o notă de trecere. Te ajută să uiţi, te ajută să treci mai departe. Dar şi aici este destul de mult de dezvoltat şi mă tem că dacă intru în amănunte, iar îl las repetent. Am continuat cu încă o bere şi o criză de rîs şi ne-am dat seama că eram înconjuraţi de iubire.

Cîrciuma se umpluse de cupluri, ele în blugi băgaţi în cizme îmblănite, cu un trandafir roşu în mînă, ei, gelaţi, în hanorace, cu sacouri colorate, inscripţionate cu litere japoneze, cu blugii tăiaţi şi cu aceiaşi pantofi cu cataramă dublă, avînd în mînă o pungă colorată cu vreun animal dubios de pluş în ea. “Vezi ce înseamnă dragostea acum?” m-a întrebat el şi am pornit din nou întru-un rîs cu poftă. “Oare ei ştiu că pe sacouri le scrie conservă de porc cu fasole pe japoneză? Cred că nici nu le pasă, atîta timp cît ei ştiu cu adevărat ce vor de la viaţă. Ei cunosc secretul unei existenţe fericite, pentru că nu şi-au pus niciodată problema. E rău să gîndeşti singur în perioada asta a istoriei. Îţi aduce numai probleme.“ Şi avea dreptate. Într-un fel. Eu i-am spus că nu îmi pierd speranţa, el mi-a spus că sunt nebun, dar că doar aşa vom rămîne tovarăşi pentru totdeauna. E din nou primăvară. Aştept ca viaţa să îmi demonstreze că, de fapt, doar eu am dreptate atunci cînd mă cert cu mine. Totuşi, era o cale prin adîncul marelui absurd.