Am constatat asta chiar la mausoleul lui Augustus, nici acum gata, care se vizitează, totuși: deși nu era mai nimeni, dintre cei programați online, care să rupă poarta, nu am fost primiți. Mai așteptăm, poate după inaugurare. La fel la Domus Aurea, palatul Neronian, la fel la Pantheon. Am oprit și la Ara Pacis, altarul lui Augustus, strămutat lângă mausoleul scos la lumina prin demolarea straturilor crescute deasupra de către Mussolini. Acum e găzduit într-o elegantă clădire/muzeu, proiectată de Richard Meier, pe care am urmărit-o crescând de-a lungul drumurilor mele la Roma. Către mausoleu, peretele este chiar, săpat în piatră, testamentul împăratului prim, cel care, cum ne amintea Vitruvius și cum ne amintesc și mesajele scrise pe gardul ce împrejmuiește organizarea de șantier de la mausoleu, a găsit o Romă de cărămidă și a lăsat o Romă de marmură.
Tot de acolo aflăm că, pe amplasamentul inițial, altarul Ara Pacis era arătat de umbra unui obelisc adus din Egipt, ca pe un cadran solar, exact în ziua de naștere a lui Octavian Augustus. Dar nu e singura referință la Egipt, de obeliscurile căruia e plină Roma. La Pantheon, toți dorim să vedem sfera virtuală care ar încăpea înăuntru, luminată prin occulus, pe unde și plouă, cum s-a întâmplat acum, când am fost noi.
Dar și mai interesante sunt coloanele ce susțin frontoanele de la intrare. Sunt 24, câte opt pe trei rânduri, sunt din granit, dar, mai ales, sunt dintr-o singură bucată de piatră fiecare, nu din tambura, așa cum s-au făcut coloanele dintotdeauna, până la Agrippa, prietenul lui Augustus. Încă e o enigma cum au fost extrase, rotunjite, lustruite perfect și transportate la Roma intacte. Dar au nevoie de restaurare, unele (cea de pe nord-est) chiar urgentă.
Roma e suprarealistă chiar și când plouă, chiar și când administrații nevolnice o țin în delabrare și mizerie, lăsată în urmă îndeobște de hoardele de turiști.
