Păpădia nu e bolnavă.
Ea nu are o slăbiciune.
Nu are un handicap.
Învăț să mă lupt pentru păpădia care a crescut în mine.
E greu pentru că aș putea să respir mai greu, să gâfâi, din îndârjire
Și să suflu peste ea prea tare.
E cazul să mă lupt cu blândețe, cu tandrețe
Să-i mângâi pe cei care îmi spun că păpădiile sunt urâte și banale.
Că delicatețea nu e folositoare.
Cu siguranță nu e.
Au dreptate.
Să le răspund cu un surâs suav celor care se scălămbăie sardonic la fragilitate.
E cazul să iubesc fragilitatea mai radical.
Mai hotărât.
Să o apăr de orice ar putea-o perturba.
Florile cresc în condiții diferite
există specii mai robuste
unele sunt înflorite câte un anotimp întreg, altele se ofilesc repede
unele rezistă la frig
sau cresc în deșert
altele doar în condiții de seră
Păpădiile cresc pe te miri unde
și le ia vântul
se risipesc în dulceața sau melancolia serii
Nu fac judecăți de valoare
spun
doar:
fragilitatea păpădiilor e puterea lor
Nu poți înțelege păpădiile decât dacă iubești vulnerabilitatea
dacă iubești feminitatea vulnerabilității.
Înțeleg puterea, nevoia de împuternicire a femeilor.
Dar nu înțeleg când cineva spune:
Mai bine era zambilă sau crin
Mai bine era trandafir și știa să se apere
Mai bine era rinocer decât căprioară
Mai bine era broască țestoasă
Sigur că există și "mutații".
Accept desigur că există vânt sau copii care abia așteaptă să smulgă păpădiile
câini care le pun la pământ
dar nu cu vântul trebuie să mă împac
nu trebuie să îl opresc
să îl fac să se îndrăgostească de păpădie
Nu
Nu
Trebuie să accept păpădia
așa cum e ea
gata să se scuture în patru zări
ca o nălucire
Să mă bucur de clipa în care strălucește în lumina dimineții
Cuvântul fragil îmi inspiră doar lucruri bune.
"Radical acceptance", baby.
Mi s-a spus că nu e bine așa, desigur
Am fost prevenită
Ca apărătoare a unei păpădii nu pot decât să o încasez
să mă fac de râs
Nici măcar într-o vază de flori, pe un macrame de sufragerie nu ajung păpădiile
Bărbaților le plac florile parfumate
Cu petale grăsane
pline de polen și de promisiuni
și femei peste care poți trece cu tancul, iar coafura să reziste
Să le fie de bine.
N-am visat vreodată să fiu una dintre acele femei-magice
Visez să fiu eu cea vrăjită, luată pe sus de vânt.
Să fiu condusă, moale, ușoară ca un fulg
răpită de forța cu care ropotul furtunii smulge ierburile
Asta e fericirea
Păpădia, acoperită de rouă în lumina răsăritului
sau surâzând mândră stelelor
nu e câtuși de puțin bolnavă sau prăpădită
demnă de milă
e doar plăpândă și fragilă
dar se simte una cu lumina, cu stelele
Cineva din mine țipă, fă-te floare de nu-mă-uita
Florile mici, lipite de pământ sunt mai apărate
Fă-te regina nopții
Fă-te cactus
Acea voce nu e a mea. Trebuie să tacă.
Păpădiile sunt singurele care se ridică la cer
în văzul tuturor
ele nu se îngroapă
trupușoarele lor delicate
nu putrezesc
Îmi înțeleg alegerile și neputința de a alege
Înflăcărările și neputința de a mă înflăcăra
Durerea și patima, voluptatea destrămării.
Cred cu toată puterea că broasca țestoasă vrea să fie broască țestoasă
Cred că anemonele vor să fie anemone
Păpădia vrea să fie păpădie
Cred că acea căprioară tristă și proastă
Care se pune singură la picioarele leului
Înduioșată de foamea lui
E sora mea
Am tot scris despre ea
I-am tot șoptit în urechile de ierbivoră neajutorată:
"Nu fugi
Nu sta
Nu te lupta
Nu te ascunde
Iubește păpădiile
norii
leul care te sfâșie"
e un Dumnezeu în toate astea
despre care n-au habar cei care ridică turnuri
și construiesc cazărmi
și pușcării
În natură nu există ziduri
În natură nu există turnuri
Nu există vinovați și victime
Există doar în hăul minții
unora
care nu cred în puterea păpădiilor