Emigrantul
Nu e nimeni aici. E liniște. Vântul își face loc prin ferestrele sparte și își cântă melopeea.
Nu te întoarce, nu ai de ce să te întorci aici, nomadule, nu mai numi locul acesta acasă.
Libertatea ți-a fost aceea de a închide ochii
Nu te întoarce din drum,
Asta e regula jocului dacă vrei să fii veșnic tânăr
Aruncă-ți amintirile la câini, dă-le de pomană, îngroapă-le, dă-le-ncolo de năluci
Nu te mai uita îndărăt.
Spune-ți că mama ta e o pădure de la răsărit
Tatăl tău e un munte pleșuv de la miazănoapte
Iubita ta e lumina orbitoare de pe țărmul Mediteranei
Nu e nimeni aici.
N-ai existat niciodată.
Ai fost doar un vis.
Înțelege că nu ai unde te întoarce
Țara asta e un loc pustiit, un sat din care vulturii înfometați au mâncat până și pietrele
Camera de gardă
Pe atunci
El avea preocupări serioase
Între noi creștea pădure de ziduri
Îmi închipuiam că voi spune "acum" și betonul va crăpa, lemnul va putrezi
"Ai prea mult timp, prea multă libertate" îmi spunea
și eram nevoită să mă descurc de una singură cu fiecare labirint în parte
Ne întâlneam mereu la aceeași fereastră
să numărăm frunzele
și nu-i ușor să te întâlnești cu un altul exact la aceeași fereastră
În rest eram un cuplu obișnuit
Eu nu auzeam niciodată ceea ce rostea el
Ci un fel de muzică
El nu vedea niciodată ceea ce îi arătam eu
Ci un fel de ceață
Nici frunzele nu ne ieșeau la socoteală decât din întâmplare
Locuiesc în aceeași toamnă, care acum mă lasă rece
Nici o melancolie nu-mi mai tulbură concentrarea
Am și eu preocupări serioase
Sunt mereu în criză de timp
Exilată în lumina crudă a prezentului
Mă întreb uneori dacă are cu cine număra frunzele
Dacă îl mai așteaptă cineva la capătul nopților albe
Dacă are cu cine se adăposti sub aceeași streașină
Mă-ntreb dacă-i mai pot ghici forma corpului pe întuneric
În camera de gardă
Care
În ciuda tuturor zidurilor
Avea pe atunci ieșire la mare
Nimic
Va fi poate o seară de mai sau o dimineață de iunie, cu tei înfloriți
O să îmi arăți o poartă, un zid mucegăit și-o să îmi spui: aici am plâns prima dată,
aici am fost fericit
pe-aici am trecut de o mie de ori nepăsător
ca și cum viața ar fi țesută din întâmplări
Mâinile noastre vor învăța drumul spre liniște
Nimicul cel de toate zilele
ne va spune lasciv pe nume
Privirile
ni se vor atinge
de toate acele lucruri dispărute
ca într-un poem în care ninge
cu nostalgia nimănui