Nobleţea cu care abordează Dan Grigore de fiecare dată Concertul nr. 1 pentru pian şi orchestră de Ceaikovski este nota distinctivă care îl transformă din cel mai popular pianist roman – în cel mai bun sens al cuvântului – în deţinătorul secretului unei arte suverane. Prin însuşirea profundă a textului muzical, Dan Grigore a găsit tonul potrivit pentru seducătoarea naraţiune a acestui superb concert, chiar dacă Orchestra Naţională Radio condusă de Alexandru Samoilă l-a urmărit destul de inegal. Trei bisuri a oferit Dan Grigore publicului entuziasmat, negând parcă realismul straniilor timpuri pe care le trăim, în care citim în ziare şi auzim la radio sau televizor despre Dan Grigore destul de des ca membru al Consiliului Naţional al Audiovizualului şi numai de câteva ori pe an ca pianist.
Din fericire, Simfonia a V-a de Ceaikovski, urmărită de aceeaşi sală arhiplină avidă de acest gen de muzică în care sunt exacerbate sentimentele, a fost condusă atât de dirijor, cât şi de orchestră mult mai îngrijit decât acompaniamentul, amintindu-ne de acele vremuri, nu prea îndepărtate, în care aveam senzaţia că Orchestra Naţională Radio trăieşte o nouă epocă de aur. Stagiunea care s-a încheiat vinerea trecută a avut multe concerte valoroase, dar entuziasmul instrumentiştilor a început să pălească, parcă, faţă de anii trecuţi.
2006 este un an fără Festival "Enescu", fără turnee, fără nume foarte mari din străinătate la pupitru sau ca solişti ai orchestrelor, iar toate acestea se simt, indirect, în implicarea instrumentiştilor în ceea ce oferă publicului, deşi repertoriul este selecţionat cu inteligenţă şi cu atenţia faţă de toate aspectele pe care le presupune de decenii specificul unei orchestre radio, în oricare din ţările europei occidentale. Dacă nu pot fi stimulaţi material, muzicienilor, ca de altfel oricăror alţi artişti trebuie să le oferi măcar glorie, pentru că altfel sunt ca superbele flori pe care le ai în jardinieră, le priveşti zilnic, dar nu te gândeşti că ar trebui să le pui apă. Într-un timp mai lung sau mai scurt se vor ofili.
Orchestrele competitive pe care le avem cu câteva luni înainte de a intra în Uniunea Europeană sunt destul de puţine. Şi chiar dacă ele nu reprezintă "criterii de aderare", ar trebui privite cu mai multă atenţie de cei care le au în grijă, pentru că întâmplarea face că din tot ceea ce oferă cultura română, muzica (şi alături de ea, dansul) sunt acele arte ale spectacolului care nu au nevoie de traducere şi care ne pot reprezenta în contexte internaţionale de top într-o manieră convingătoare. Iar Orchestra Naţională Radio este una dintre acestea. La închiderea stagiunii, în loja oficială se afla Jonathan Scheele, care în pauză s-a arătat sincer entuziasmat de ceea ce auzise. Oameni importanţi ai Europei care ne vizitează ţara în interes de serviciu agreează ideea ca după programul de lucru să asculte un concert de muzică clasică. Poate că ar trebui să privim cu mai mare atenţie aceste "particularităţi" ale reprezentanţilor Europei vestice şi să ne îngrijim de orchestrele noastre cât putem de bine, pentru a putea să ne aşteptăm la performanţe care să tindă spre acelea care ne uluiesc pe CD-urile marilor case de discuri.